A APĂRUT PRIMA CARTE DE VERSURI A LUI VALENTIN DAN

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Cuvînt înainte

De cîțiva ani încoace, Marcel Petrișor îl numește „Poetul” – și toți cei apropiați știm despre cine este vorba...
Pe Valentin Dan (n. 1970) l-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani, de pe vremea cînd s-a întîmplat să ne ostenim împreună în grădina de carte creștină a Fundației Anastasia. El era un tînăr tehnoredactor meticulos, care se deda din mers și cu noua artă a imaginii computerizate. L-am simțit de la început aproape sufletește, deși nu era genul prea dus la biserică și nu ezita să-și mărturisească îndoielile, care-l frămîntau în forme mai degrabă benigne. Mai din cecitatea mea belferească, mai din excesul lui de discreție (evit să spun modestie), n-am ghicit dintru început poetul din el, pe care aveam să-l descopăr doar mult mai tîrziu (și atunci cînd el însuși a catadicsit să se lase descoperit).

Ne-am despărțit amîndoi de „Anastasia” – nu fără nostalgii și regrete – pe la începutul anilor 2000, iar de atunci ne-am „pierdut” și ne-am „regăsit” de mai multe ori, pentru ca prietenia care ne leagă să se „așeze” mai temeinic în ultimii 10-12 ani – iar această „așezare” n-a fost desigur străină de cuminecarea prin poezie (de la un moment dat, „cal de bătaie” a devenit... sonetul): eu, un tradiționalist încăpățînat și angajat aproape haiducește în pariul credinței (cum m-am și pomenit „definit” într-un sonet cu dedicație: Așa mă aflu. Într-o carne veche/ Și între patru prafuri de pereți./ Sînt demodat. Dar umerii mi-s drepți/ Și-n șaua lor aștept un timp pereche/ Cu pumnul strîns al nopților de veghe/ Și cu răbdarea anilor bisecți.); el, un tradiționalist sui generis, ispitit de temerități aproape... sinucigașe (Cu botul cald, în carnea crucii plînge/ Un miel pornit, halucinat, spre Paște. Sau: Îmi cresc sub limbă fructe de otravă,/ Mai fac un pas și mai ating o vină,/ Dar mă trezesc din nou vînînd lumină/ Și cad din nou, eu, piatră rea, din slavă/ Și-mi port spre tine ca pe-un cap pe tavă/ Iubirea mea ce nu se mai termină.).

M-a îndatorat – mai ales sub egida Editurii Christiana – cu multe dintre copertele cărților mele – unele „clocite” împreună, altele „vedenii” de-ale lui, dăruite cu generozitate (precum coperta Sonetelor lui Dionis sau cea a Mărturisirilor dialogale). Acum, cînd, la debutul său editorial tîrziu, aș zice „arghezian”, a fost să-și facă propria copertă, a ales soluția maximei simplități esențiale (și era gata s-o dea sub un pseudonim de „copertator”: Dumitru Done!). 

Valentin Dan e genul de poet al cărui chip e greu de perceput într-o unitate hieratică sau într-o geometrie (logică?) euclidiană. Pare mai degrabă un mozaic straniu și fascinant, în care fiecare pietricică provoacă întregul și reprezintă un pariu în sine, ce sfidează exorcizator banalitatea cotidianului. Poate că cel mai fidel îl exprimă acest sonet sacadat – autoportret liric neterminat și interminabil – de juxtapuneri paradoxal integratoare:

Credul. Părelnic. Poticnit. Paharnic.

Cu totul la vedere. Predispus.

Eliptic. Surîzînd. Abrupt. Apus.

Cît mai curînd. Mult prea tîrziu. Amarnic.

Adulmecat. Împotmolit. Deschis.

Pecetluit. Desferecat. Hotarnic.

Aici. Acolo. Pretutindeni. Platnic.

Flămînd. Cu mînă-ntinsă. Dinadins.

Inconștient. Incoerent. De miere.

Colțos. Cu răni. Cu-mpotriviri. Oftînd.

Pe fugă. Trecător. Războinic. Blînd.

Nedumerit. Cu morții la-nviere.

Degeaba. Domolit. Destul. Doinar.

Și nici măcar așa. Și nici măcar.

Pe mine mărturisesc că m-a cucerit mai ales cu lirica lui erotică, atît de puțin „dantescă”, dar care stă totuși, cu un fel de resemnată delăsare, sub privirea/ochii altei Beatrice (alchimizate mai degrabă în creuzetul postmodernist): Aprind aceste focuri de alarmă./ Pun foc acestor două cutezanțe./ Se-ngroapă ochii mei ca două gloanţe/ În ochii tăi ca-n două guri de armă. Sau: Căderi de îngeri – calde diamante –/ Se odihnesc în ochii tăi deschiși./ Rupînd din mîntuire pe furiș,/ Privirea-ți trece prin păcate calde.// Eu stau în fața ta cu gîndul gol,/ De tot tăcut și fără de scăpare,/ Tu lași să-ți pice printre gene stol/ De prăbușiri ca dintr-o înălțare/ Și nici nu mă mai rog cînd curg domol/ Spre ochii tăi – nisipuri mișcătoare...

Pe „bătrîni” i-a cucerit definitiv cu buchetul de sonete închinate cîtorva mărturisitori emblematici din temnițele comuniste – unii strămutați la cele veșnice (Valeriu Gafencu, Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, părintele Gheorghe Calciu), alții încă în viață (Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile-Jacques Iamandi), pe ultimii mereu nesățios să-i frecventeze smerit-iscoditor, cu o reverență pe care n-am mai întîlnit-o prea des în tîrziul lumii noastre: A fost război în nori și-acum sînt pline/ Aceste lacrimi de acești bărbați./ Închidem, Doamne, ochii vinovați/ Sub cerul nostru, răzbunat de tine...

Divulgată cu zgîrcenie, întîi în revistele Puncte Cardinale (Sibiu) și Rost (București), apoi și în spațiul virtual (pe blogul meu l-am postat constant, de prin 2012 încoace), poezia lui Valentin Dan a atras atenția și a plăcut prin temeritățile ei lexicale și imagistice, prin fascinanta dinamică a ideilor și analogiilor insolite, prin înfruntarea – mai degrabă stoică decît tragică – a unei „transcendențe goale” căreia îi refuză resemnata complicitate, dar și prin elaborarea ei atentă și măiestrită, la care mai rar se ispitesc sau se încumetă poeții contemporani (sau, cînd o fac, riscă artificiozitatea și chiar manierismul, pe care el știe să le evite cu grație): „ritmurile noi”, rimele subtile (chiar cu riscul de a aluneca uneori în asonanțe), aliterațiile de un farmec aproape magic (Sărat surîs s-a rupt din sărutare... sau Un cîine lung lumina lunii linge...), dislocările topice  care duc limba – harismatica și mlădioasa limbă română! – pînă la limitele tranzitivității ei expresive (... Suflat ca de pe buze de copil./ Mi-i sufletul de-a dreapta. Rogu-mi-l.). Din toate acestea se iscă frumusețea inefabilă a unei aventuri poetice de o stranie originalitate, căreia acest volum, credeți-mă, nu-i este decît o îndelung pritocită arvună.

Răscumpărător de vremuri, Poetul simte și știe, mai bine decît noi toți, că E frig în miezul nopții. Și luna nu-i de-ajuns...

Răzvan CODRESCU