DEMASCAREA EȘUATĂ
SAU DESPRE PRESĂ, ISTORIE
ȘI MINISTERE ALE ADEVĂRULUI
Colecţii
de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care
adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne
cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un
minister fictiv, dar atît de profetic din romanul 1984 al lui George Orwell.
2018
– Anul Centenarului României Mari, dar şi al sfîrşitului unui război care a
înecat lumea în sînge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care
nici măcar acel atît de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii,
voluntarii sau cei din linia întîi nu-şi mai asumă riscuri: no skin in the game, cum ar spune gînditorul
contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.
Oliver
Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui
Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără
discernămînt mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în Neue Zürcher Zeitung şi reluat
entuziast de mai mulţi „drept-gînditori“ de pe la noi. „Că a fost vorba despre
fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea
puterii”, se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie
elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.
„Ca
şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar
lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii
politice”, scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.
Keith
Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România.
A publicat cîteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la
Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în
special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor
tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din
evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare cînd vedem cît de
bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul
lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atît de complicate pentru omul
contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte
însutit: identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa
la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărîmiţare
politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucînd de multe ori rolul de frunte
politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi
unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut
de umplut nici un gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei
identităţi pe care comunismul nu a făcut decît să o nege, în primă fază – mai
rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din
făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor
de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o
maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a cîteva
mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri
bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de
socializare este mult mai la îndemînă un articol de ziar. Ne oferim chiar să le
sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin
citate concise referitoare la subiectul dezbătut.
Confundînd
rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că Sinodul nu
a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica
le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi
dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, nici una dintre acestea nu
poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună
elegantă. Numai că orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre
istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin: scoaterea din context
a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sînt
amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre
miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele
comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns pînă la
Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei
sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de
mărturisitori care au plătit cu sîngele lor rezistenţa – nu armată, nu în
stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi
întîrzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că „drept-gînditorii” se tem că
astfel ar putea să iasă la iveală, în sfîrşit, autoritatea morală imensă şi
meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri.
Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae,
descris ca mentor al Patriarhului Daniel şi ca „teolog influent conservator-naţionalist”.
Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini
ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care
este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de
închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică
colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole
la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.
Curios
este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stînga,
antisemitismul, nu este menţionat decît fugar. Explicaţia este destul de simplă
– dacă pînă mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de
evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar
permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe
faţă. Stînga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi
relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist
ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la
ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru
prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul
Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se
fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual
sau politic.
Iarăşi
se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele
beneficii ale „majoritarilor ortodocşi” de pe urma acestei măsuri. Domnul
Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul
domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei.
Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea
austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita „uniaţie”, de sutele de biserici
ortodoxe „rechiziţionate” de greco-catolici în acel moment şi de tunurile
abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu
poate fi catalogat decît ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu
peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă
în practică în multe locuri unde au avut loc litigii: biserica – clădirea –
este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica
Ortodoxă sau de cea Unită.
Încet-încet
se ajunge însă şi la miezul problemei: aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi
printr-o fotografie de la o întîlnire oficială între patriarhii celor două
Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la Răsărit
este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei
în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului
articolului, „în cel mai pur spirit rusesc”. Iată şi cuiul lui Pepelea,
iubiţi cititori! Democraţia este minunată atunci cînd slujeşte intereselor „drept-gînditorilor”;
altfel, cînd majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie
consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de
existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova.
Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina
nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi
acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste
probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor –
de subordonare faţă de Kremlin.
Ar
mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor
mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atît de
subţire, încît nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut
entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră „luminată”, de la
jurnalist la biciclist cu baghetă.
În
concluzie ni se spune că în România a reapărut de curînd spiritul lui
Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult
mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon
numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost
celebrat cu fast, nu a făcut decît un salt pînă în paginile lui Neue Zürcher Zeitung. Nu putem noi, cei
mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile
iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a cîta oară, să-i convingem pe
dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce
zboară se mănîncă.
Paul S. GRIGORIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu