APROPO DE A.N.R. ȘI CAZUL MARIAN MUNTEANU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Trăind în mod repetat, din 1990 încoace, ca martor și uneori ca actant, cam aceleași decepții pe care le mărturisește astăzi prietenul Claudiu Târziu (a se vedea postarea anterioară), am scris maian o carte intitulată TENTATIVE DE DREAPTA ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ (1990-2016), cu iluzia că „acum, cînd dreapta românească pare mai sla­bă și mai confuză decît oricînd, poate că un astfel de remember își află îndreptățirea și utilitatea. O trecere în revistă a «aventurilor» de dreapta con­sumate în aproape trei decenii de confuzie sterilă, precum şi o încercare de iden­ti­ficare a cauzelor eşecu­lui ei general – iată un demers care se impune şi pe care cartea de faţă nu-şi propune decît să-l pro­voace, dacă nu într-o dezbatere publică, atunci măcar în conşti­inţa factorilor implicaţi”. Sumarul cărții este următorul: „Prolog”; „În căutarea Legiunii pierdute”; „Nostalgii legionare și iluzii creștin-democrate”; „Epigonism neolegionar și imixtiuni național-comuniste”; „Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator”; „Dreapta intelectuală în haine europene”; „Punct și de la capăt?”; „Epilog” (iar pentru a fi cît mai clar ce înțeleg prin „dreapta”, am inclus în Addenda două eseuri apărute și în alte cărți ale mele: „Simbolistica tradițională a dreptei: pentru o fenomenologie a rectitudinii” și „Noțiunile politice de «dreapta» și «stînga»: o redefinire critică din perspectivă creştină”). Pînă la urmă, deși era gata pentru tipar încă de anul trecut (a se vedea și coperta), am ezitat s-o scot, fiind la mijloc o mulțime de „sensiblități” (prefer să nu spun mai multe). Pentru că a venit însă vorba (nu doar în textul lui C. T., ci și în numeroasele comentarii de pe Facebook), am decis „să divulg” aici capitolul final al cărții (precedat de „Prologul” lămuritor), care privește cazul M. M. și noua aventură politică numită A.N.R., cu „progrese” prea puțin vizibile de atunci încoace. Dar pînă la alegeri ar mai fi ceva timp... (R. C.)

Prolog

O primă formă a acestui expozeu sintetic, inti­tulată „Dreap­­­ta românească postdecembristă. O radio­grafie critică în pragul mileniului trei”, a apărut în re­vista sibiană Puncte cardinale, anul X, nr. 8-9/116-117, august-septembrie 2000, p. 2; nr. 10/118, octombrie 2000, p. 3; nr. 11/119, noiembrie 2000, p. 3 (cu urm. în p. 6). Textul integral – reintitulat „Un istoric al dreptei postcomuniste” – a fost inclus apoi, cu unele adao­suri, în prima ediţie a cărţii mele În căutarea Legiunii pier­dute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 121-142. O variantă refăcută şi actualizată se găseşte în volumul meu Car­tea îndrep­tărilor. O perspectivă creştină asu­pra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 70-96, sub titlul „Tentative de dreapta în România post­­comu­nistă”, ca ane­xă la capitolul „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”. Pentru înțelesul noțiunilor de dreapta și stînga pe care-l am în ve­dere, a se vedea, în Addenda, textele intitulate „Simbolistica tradi­țio­nală a dreptei: pentru o fenomenologie a rectitudinii” și „Noțiu­nile politice de dreapta și stînga: o redefinire critică din per­­spectivă creştină” (cf. și vol. Car­tea îndreptărilor. O per­spec­tivă creştină asupra politicului, ed. cit., pp. 15-39 și 40-60).

Pregătind ediția a doua din În căutarea Legiunii pierdute (apărute la Editura Christiana, în 2012) și avînd în vedere vîlva făcută pe atunci în jurul ultimelor „oferte de dreapta” din lumea politică românească – Fundaţia Creştin-Democrată, a lui Teodor Baconschi şi Adrian Papahagi, şi Noua Republică, a lui Mihail Neam­­ţu şi Sebastian Lăzăroiu, ambele tutelate, chiar dacă în măsuri şi moduri diferite, de P.D.L.-ul lui Traian Băsescu şi Emil Boc –, dar şi (re)înregistrarea ca partide a Foru­mului Noua Dreaptă (prezidat de Tudor Ionescu), sub numele de Partidul Naţionalist, şi a Mişcării Conser­vatoare (prezidate de Mugur Vasiliu), sub numele de Axa Neamului, am decis să completez şi să readuc în atenţia celor interesaţi acest remember critic de istorie contemporană. În cele din urmă, am renunțat însă să includ textul în volumul menționat și am întrerupt și publicarea lui începută pe blog, pentru a nu inoportuna cumva noile „construcții” în curs, într-un moment des­tul de delicat, mai ales că unii dintre cei angajați în ele îmi erau prieteni apropiați sau oameni cărora le purtam o sinceră prețuire.

Din păcate, n-a ieșit mare lucru nici din tentati­vele respective, iar de atunci încoace n-a mai existat decît un singur demers notabil pe această linie, dar care și el pare să fi alunecat pe panta eșecului: Alianța Noas­tră România. Acum, cînd dreapta românească pare mai sla­bă și mai confuză decît oricînd, poate că remember-ul își află mai multă îndreptățire, așa că îl public aici în varianta extinsă și adusă la zi, cu cele două texte lămuritoa­re în Addenda. Am plasat la sfîrșit și un indice de nume (persoane, dar și organizații sau publicații de dreapta), pen­­tru mai les­­ni­cioa­să consultare.

Fie ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi – şi în privinţa trecutului, şi în privinţa prezentului. Eventua­lul beneficiar adevărat s-ar cădea să fie viitorul.

Răzvan CODRESCU

Punct și de la capăt?

După dublul eșec F.C.D.-N.R., în care n-au mai ratat doar niște nostalgici ai „reacțiunii” sau doar niște aventurieri cenușii ai vieții publice, ci chiar elitele inte­lectuale ale momentului, principial creștine și ferm an­ti­­comuniste, intelectualitatea românească pare să cam fi deznădăjduit de ideea de dreapta sau de posibilitatea articulării ei pe scena politică actuală. [...]

Pe acest fond, pariul unei noi drepte s-a reîntors, cum­va, „în catacombe”. Dacă lăsăm la o parte ridico­lele pretenții de „dreapta” ale P.M.P, ale A.L.D.E. sau ale P.R.U. (care nici n-au mai reușit să păcălească pe cineva – nici măcar pe cei care i-au votat, din cu totul alte rațiuni), ca și eterna fanfaronadă liberală (ajunsă, cu moștenirea lăsată de Crin Antonescu, la metastaza propriei stupidități), singura mai recentă tentativă de dreapta rămîne cea forțată în prag de alegeri de către controversatul Marian Munteanu, cu zdreanța harismei de la începutul anilor ’90, dar și cu toate tinichelele pe care singur și le-a agățat de coadă și în al căror zornăit strident n-a reușit pînă la urmă decît să mai bifeze un penibil eșec electoral (al său personal, dar și al dreptei de orien­tare creștină).

Revenit cu morgă mesianică pe scena publică, în contextul unei tot mai accentuate neîncrederi generale în clasa politică și în partidele existente, inițial Marian Munteanu a vorbit mai degrabă despre o necesară plat­formă civico-politică în măsură să înlesnească o posi­bilă coagulare a resurselor nepătate ale societății civile, în vederea (re)construirii treptate a unei alternative de dreap­­ta, dinamizate de interesul național și respectuoa­se față de tradițiile creștine, în opoziție declarată cu năravurile politicianismului curent. O direcție nouă, să­nătoasă și curată, care să rămînă pe orbita europeană, dar fără sacrificiul valorilor identitare și cu protecția pă­­mîntului și avuțiilor naționale:

„Se impune, așadar, să acționăm – prin toate mij­loacele legale, democratice și non-violente – pentru a determina adoptarea acelor măsuri politice și admi­ni­strative apte să asigure Româ­niei locul care i se cuvine în familia euroatlantică și în co­munitatea internațio­nală.

Toți cetățenii români, indi­fe­rent de originea lor etnică sau confesiunea religioasă, au dreptul să trăiască în siguranță în țara lor, o țară în care munca cinstită, creativitatea și spiritul întreprin­zător să fie încurajate, respectate și corect răsplătite, în care legea să fie lege pentru toți, iar libertatea și dem­nitatea tuturor să fie garantate”.

Retorică banală, dar justă, pariul rămînînd cel al punerii ei în practică, prin oameni noi, neuzați și ne­com­promiși, cărora Marian Munteanu li se visa un fel de lider informal, recoman­dat de mai vechea sa legendă de campion al anticomu­nis­mului, dar și de mai noile sale realizări ca om de a­fa­ceri. Altfel spus, un fel de sin­­teză între ideal și prag­matic, numai gata să se pună în slujba interesului co­mu­nitar.

Așa a ieșit la rampă, în primăvara lui 2016, după doar cîteva luni de gestație discretă, Alianța Noastră (ul­­terior: Alianța Noastră România) [1], cîrpită din puți­ne­le resturi încă disponibile ale M.P.R. (de pildă, un Mu­gur Vasiliu – Dumnezeu să-l odihnească – sau un Mihai Gheor­ghiu, trecut între timp pe la mai multe partide cu veleități de dreapta, iar în urmă alegînd să poarte crucea Coaliției pen­tru Familie [2]), din așchiile în derivă ale unor partidulețe expirate demult sau născute moarte, dintr-o seamă de O.N.G-uri de mîna a doua și de asociații mai degrabă fantomatice, din cîțiva afaceriști obscuri, din cîțiva ac­ti­viști ceva mai răsăriți ai laicatului ortodox, ca și dintr-o serie de personalități publice obosite de propriul „tra­seism” (genul Mircea Coșea, în prim-plan, sau genul Ion Coja, mai în culise), la care s-au adăugat în urmă chiar și niște generali în rezervă (trecuți prin școala național-comunismului ante- și post-decembrist). Unii dintre cei implicați s-au retras pe scurtul parcurs, ca un Radu Golban (cu tam-tam) sau un Claudiu Târziu (ceva mai discret), descumpăniți fie de lider, fie de vecinătăți. Ma­­rian Munteanu a mizat și pe girul unor personalități culturale (Sorin Dumitrescu, Alex Șefănescu, Dan Pu­ric și alți cîțiva), a căror implicare a rămas însă destul de aproximativă (în cazul lui Dan Puric, bunăoară, re­du­cîndu-se la o simplă declarație publică favorabilă prin­cipial noului proiect [3]). Una peste alta, prestația os­ci­lantă a liderului și anturajul promisei întreprinderi pri­­­menitoare n-au convins nici pe mulți simpatizanți, ca să nu mai vorbim de publicul mai larg, iar procentul electoral avea să fie pe măsură (sub 1%). Căci statutul de platformă civică a fost repede înlocuit cu cel de par­tid angajat în cursa electorală, vădind ambiții per­sona­le și foarte terestre în raport cu premisele de ideali­tate transpersonală și sacrificială ale proclamației iniți­ale. Altfel spus, „construcția” a fost dată în folosință înainte de a fi terminată.

Ca să construiești un partid viabil și compe­titiv (presupunînd că ai cu cine și cu ce), îți trebuie și timp, și răbdare: nu poți răsturna scena politică peste noapte, ca să ajungi tu și ai tăi la pîine și la cuțit. La noi, din păcate, nu doar în cazul lui Marian Munteanu, ci al mai tuturor efemerelor partide și/sau alianțe de dreap­ta, n-a exis­tat niciodată, din 1990 încoace, răbdarea (fa­tal­mente jertfelnică) unei construcții constante și temei­nice pe termen lung, vizînd atît consolidarea internă, cît și cultivarea unei sensibilități de dreapta într-o societate saturată, mental și comportamental, de diferitele forme de stîngism. Mai toate au fost încropiri conjuncturale, în vederea unor ținte imediate, de natură electorală. Se apropie alegerile: nu venim și noi cu un partid nou al nostru, poate-poate ne votează lumea măcar cît să tre­cem pragul parlamentar? Dar uite că lumea nu votează în ruptul capului cu ultimii veniți (mai ales dacă se și dau de dreapta aia adevărată, adică „pișători împotriva vîntului”), așa că rezultatele electorale sînt invariabil de­­zastruoase, iar încropelile penibil perdante se desfac a doua zi după alegeri (ca să se repete, în alte forme, cu un electorat la fel de nepregătit pentru un discurs neali­niat, în ajunul alegerilor următoare – și tot așa). Dacă idealul ar fi prevalat asupra scopurilor și interesul co­mun asupra mizelor personale, Marian Munteanu ar fi revenit pe scenă, gata să-și sacrifice timpul și comodi­tățile, nu în ajunul anului electoral, ci cu cel puțin trei ani mai devreme, cîntărindu-și și cultivîndu-și atent re­sur­sele, armonizîndu-și oamenii, consolidîndu-și struc­turile, agonisindu-și pas cu pas respect și audiență pu­bli­că, iar campania electorală l-ar fi prins cu o imagine coerentă și creditată deja, egală cu sine și imună la ispi­tele conjuncturale (printre care se numără și cîrdășiile impure, dar potențial profitabile). Atunci lumea ar fi recunoscut foarte probabil în el liderul onest și autentic, iar în construcția lui politică o alternativă reală, bine articulată, demnă de luat în serios. Acum, după ce și-a jucat precipitat cartea și a ratat cu brio, i-ar rămîne șan­sa să se încăpățîneze să construiască mai departe Alian­ța, dovedindu-și consecvența cu principiile declarate și înțelepciunea smerită de a învăța din propriile greșeli și a nu le mai repeta. Și poate că, peste patru ani, ar avea un alt impact public și un alt scor electoral. El și-a de­clarat, imediat după eșec, intenția de a duce lucrurile mai departe, dar rămîne de văzut dacă, cum și mai ales cu cine o va face (căci cu „forțele” de care dispune a­cum, păscute și ele de risipă, nu s-ar zice că mai poate nutri prea multe speranțe).

Din nefericire, între timp lucrurile s-au complicat în multe privințe. Apropierea de liberali (și chiar intra­rea formală în P.N.L.) [4], în postura de candidat al aces­tora la primăria Capitalei, a aruncat chiar și printre a­depți o umbră de îndoială asupra fermității poziției de dreapta a lui Marian Munteanu și a purității făgăduin­țelor lui novatoare față de politicianismul ambiental. Ce fel de pariu al dreptei creștine poate fi acela care la­să loc cu zîmbetul pe buze unei mezalianțe cu cel mai compromis și mai proteic bastion al stîngii democrate, adversar și persecutor istoric al oricărei orientări națio­nal-creștine („roșii” vremii lui Eminescu și cioclii na­țio­nalismului interbelic), iar în contemporaneitate con­stant „tovarăș de drum” al hidrei neocomuniste (de la Radu Câmpeanu la Crin Antonescu via Călin Popescu-Tăricenu)?! Slăbiciune sau calcul greșit (vorbesc din perspectiva dreptei creștine, iar nu din cea liberală, care nu mă interesează), episodul a sugerat și pre­valența interesului personal sau, dacă vreți, al unui anumit arivism politic, deloc compatibil cu reconstruc­ția sacrificială a unei drepte autentice, opuse – moral și ideologic – unui întreg „sistem ticăloșit”. Iar gafa a fost cu atît mai mare (și mai de rîsul lumii, de la dreapta la stînga) cu cît candidatura a căzut destul de repede (boi­co­tată isteric și dinăuntrul, și din afara P.N.L.), rămî­nînd doar imaginea șifonată și un fel de popularitate cu semn negativ, deloc în folosul edificării noii alternative (și nu fără nedumerirea subsecventă: Alianța Noastră... a cui?).

Dar dincolo de această ambiguitate contextuală a poziționării politice și morale, episodul a agitat toți de­monii „societății civile”, iar împotriva lui Marian Mun­teanu s-a pornit, cu toate mijloacele, o adevărată cam­pa­nie denigratoare, dinamitîndu-i (pe drept sau pe ne­drept) legenda personală de chevalier sans peur et sans reproche al anticomunismului postdecembrist, iar pe dea­­supra relativizînd reprobabil în conștiința publică și imaginea Pieței Universității din 1990 (de care rămîne inseparabil). Demersuri în acest sens mai existaseră și înainte, dar discuția nu se purtase atît de tranșant și la un asemenea nivel de extensiune mediatică. Omul  a pu­­­tut constata că are dușmani mai mulți și mai mari de­cît știa și chiar decît bănuise.

Mai întîi au fost insinurările sau chiar acuzațiile fățișe cu privire la cariera sa de om de afaceri (ajun­gîndu-se să i se impute chiar implicarea în comerțul cu armament, ceea ce rămîne nu doar nedovedit, dar și foarte greu de crezut). E de înțeles că acuzatul n-a întîr­ziat să se apere. În aprilie 2016 lansa „la liber” pe inter­net („Ea poate fi publicată oriunde, de oricine, cu con­di­ția ca textul meu să fie redat integral și corect repro­dus”) o „spovedanie” despre care el însuși era de părere că ar fi „un text plictisitor”, dar a cărui lectură ar merita totuși „un sacrificiu de cîteva minute”, în contextul unei adevărate inflații de „insulte... denigrări groso­la­ne... insinuări viclene... falsificări sau minciuni prin omisiune” de care a tot avut parte de-a lungul vremii și care erau acum reiterate conjunctural de către draconi­ca „ma­­și­nărie a defăimării”. M-am referit la textul cu pricina chiar la vremea respectivă, răspunzînd repeta­te­lor întrebări ale unor cititori: „În ce privește «spove­da­nia» d-lui Marian Munteanu [...], n-am de făcut decît observația că mi se pare că lasă în ceață (nu vreau să vorbesc de vreo «omisiune» vinovată, așa cum autorul le-o reproșează altora) tocmai aspectul cel mai incitant și mai controversat al biografiei sale de interes public: cum oare, fără «a primi bani de la alte persoane sau fun­­dații românești ori străine, instituții de stat, fonduri europene etc.»,  fără «a participa niciodată la vreo ile­ga­litate, nici direct, nici indirect», fără «a primi nici un fel de sprijin (finanțări, aporturi de capital, contracte preferențiale etc.) de la nimeni», fără «a privatiza ni­mic» și fără «a dobîndi terenuri, clădiri, spații sau alte bunuri, mobile sau imobile», fără «a avea asocieri sau colaborări cu persoane din zona politică sau de putere, a cercurilor de afaceri sau de influență conectate la aces­­tea», fără a face, în fine, «comerț cu nimic (cu excepția cărților pe care le-am editat, dar de pe urma cărora nu am cîștigat nici un ban)», trăind doar «din munca mea» și nefiind «dator nimănui cu nimic», ba – admirabil! – «refuzînd public și diploma de revoluționar» cu avan­tajele ei aferente, avînd ca «singure resurse materiale salariul de muncitor în anii 1983-1987, bursa de stu­dent (1987-1991) și [așa, dintr-o dată!] veniturile reali­zate, legal, de companiile create de mine» (a activat mai ales «în domeniul resurselor umane», conducînd mai multe societăți «în perioada 1995-1999 și în care încă mai dețin acțiuni»), fostul lider al Ligii Studenților a ajuns peste noapte, dintr-un simplu cetățean pauper cu studii filologice și indezirabil puterii neocomuniste, un prosper om de afaceri, ales chiar vicepreședinte al Con­federației Naționale a Patronatului Român (C.N.P.R.) și al Uniunii Generale a Industriașilor din România (U.G.I.R.)?! Nu vreau să trag nici o concluzie pripită și nu mă îndo­iesc că – chiar într-o țară în care «meritocrația» este mai degrabă de domeniul fantasticului – meritele per­so­nale ale d-lui Marian Munteanu explică într-o măsură acest salt miraculos (pe care nu l-a făcut mai devreme doar din cauză că s-a «risipit», «rupt în coate», în aven­turi romantice de interes obștesc, ca Piața Universității sau Mișcarea Pentru România). Este cu adevărat impre­sionant și, chiar în pofida cunoscutei formule «Nu mă întreba cum am făcut primul milion!», cititorii «sacrifi­ciali», gata să-și asume cele «cîteva minute» de «plicti­seală» lămuritoare, ar fi meritat să afle nu doar că se poate, ci și cum se poate, ca pildă și model de prag­­ma­tism revoluționar pentru generația actuală și pentru ge­nerațiile viitoare. Nu din simplă curiozitate, ci chiar din năzuința mai eficientei slujiri a dreptei naționale. Pînă la un eventual surplus de «spo­­ve­danie», tot ce se poate spune este că  două lucruri s-au făcut «din nimic» (ex nihilo): lumea și omul de afaceri Marian Muntea­nu. Dar lucrurile tainice și miraculoase vor suscita me­reu întrebări (nu neapărat indigne), iar harismaticul perso­naj e de presupus că va avea de lup­tat în continua­re – Dumnezeu să-l lumineze și să-l întă­rească – nu doar cu inerțiile sinucigașe ale lumii româ­nești contemporane, ci și cu umbrele provocatoare ale propriului său «mira­col» (ce se vede a nu fi dintre cele care «durează doar trei zi­le»...)” [5]. 

Lovitura de grație a venit însă din dezgroparea mai vechii probleme a colaborării fostului lider A.S.C.[6] cu Securitatea, aspect exploatat din plin în noul con­text, la declanșarea scandalului contribuind în primul rînd Alina Mungiu-Pippidi [7] (cam de-o vîr­stă cu Ma­rian Munteanu și în tinerețe nu mai puțin asecistă decît el), care, în numele așa-zisei Societăți Academice din Ro­mânia (S.A.R. – organizație fantomatică, de obediență sorosistă), a somat C.N.S.A.S. să verifice și să dea un ver­dict oficial (de la care altădată se eschivase) în cazul respectiv. Concomitent (habar n-am dacă de capul ei sau sub vreo ascultare) s-a pus pe investigații și dezvă­luiri publice ziarista Ramona Ursu (Adevărul), care în urmă a scos și o carte, cu dosarul reprodus integral în fac­­simil: Dosarele Securității. Marian Munteanu și Mi­ron Cozma versus Piața Universității, Editura Integral, București, 2016. Stînd pe aceeași documentație, ziarista e mult mai tranșantă în concluzii și judecăți (apăsînd pe latura morală) decît comisia de la C.N.S.A.S., care i-a dat în cele din urmă lui Marian Munteanu un verdict fa­­vorabil, atestînd că a fost informator al Securității în perioada martie 1988 – martie 1989, cu numele conspi­rativ „Ioan”, dar nu poate fi incriminat drept colabo­ra­tor „în sensul legii” în vigoare, potrivit căreia ca o per­soa­nă să fie declarată colaborator al Securității trebuie să îndeplinească două condiții cumulate: să fi furnizat informații „prin care se denunțau activitățile sau ati­tu­dinile potrivnice sistemului totalitar comunist și ca­­re au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fun­da­­mentale ale omului”. Altfel spus, s-a pretat să cola­bo­reze, dar n-a ajuns să dea în gît pe nimeni.

Analizînd și el cu amărăciune cazul (și neascun­zînd no­­ta de deziluzie personală), jurnalistul Claudiu Târziu, coerent ca întotdeauna cu idealurile sale de dreap­ta, pune problema tot în termeni morali (o dimensiune calitativă a evaluării publice care este, din păcate, pe cale de dispariție în lumea de azi, relativizîndu-se chiar și în percepția unor conștiințe creștine):

„Prin conținutul ei, decizia C.N.S.A.S. ridică o pro­blemă de ordin moral în acest caz. Documentul (adeve­rința nr. 2239 din 18 oct. 2016) arată că Marian Mun­teanu a mințit în mod repetat, afirmînd că nu a semnat un Angajament cu Securitatea și că nu a dat note infor­mative. Or, C.N.S.A.S. arată, cu acte, că Marian Mun­tea­nu a semnat un Angajament pe 28 martie 1988, de­ve­nind informator, că a dat, sub numele de cod «Ioan», mai mul­te note informative referitoare la un profesor al său de la Universitate și că a primit bani pentru asta. Toa­te probele se află în Dosarul de Rețea deschis pe nu­mele lui Munteanu. Dosar pe care l-a cercetat și el, la C.N.S.A.S., încă din anul 2009! 

Pe 2 martie 1989, Marian Munteanu a fost aban­do­nat ca informator, pentru că a devenit atunci membru al Par­­tidului Comunist Român. Membrii P.C.R. nu pu­teau fi recrutați de Securitate decît în cazuri și cu apro­bări speciale. 

În mai 1989, Marian Munteanu a fost cercetat de Securitate pentru legăturile sale cu Petre Țuțea. Atunci a dat două declarații olografe, semnate în nume pro­priu. Totuși, nu i s-a întocmit Dosar de Urmărire Infor­mativă, cum li se făcea tuturor celor presupuși ostili re­gimului comunist. [...]

Grav nu e faptul că Marian Munteanu a fost un in­­formator benign, ca atîția alții. Poate fi înțeles în con­text, chiar dacă există suficiente cazuri de oameni care au refuzat să se lase racolați de Securitate, asumîndu-și con­secințele. Dramatic este că a mințit opinia publică. Prin minciuna care iese azi la iveală a trădat încrederea și așteptările unor prieteni de idei. Prin minciuna aceas­ta inutilă și-a pierdut credibilitatea, într-un moment decisiv pentru lansarea mișcării politice pe care a ini­țiat-o, pe care o conduce și în care mulți și-au pus nă­dej­dea. Prin minciună aruncă, în chip nepermis, o um­bră pe un eveniment exemplar din viața societății civile românești, al cărui erou principal a fost: «Fenomenul Pia­ța Universității». În sfîrșit, alimentează suspiciunile cu privire la relația sa cu Securitatea după 1989 (episo­dul alierii cu Virgil Măgureanu în anul 2000, cînd a in­tenționat să candideze la președinția statului, dar și aso­cierea recentă cu diverși ofițeri de rang înalt, în rezer­vă, care au fost și în Securitate, și cu alte persoane pu­bli­ce, care vin din aceeași zonă, în scopul articulării par­tidului său, Alianța Noastră România). 

Dacă nu ar fi mințit, Marian Munteanu ar fi bene­ficiat poate de înțelegerea de care s-a bucurat din partea societății și un Alexandru Paleologu. Așa, riscă să aibă soarta Monei Muscă. Și e păcat, pentru tot ce a însem­nat pentru România și pentru tot ce ar mai fi putut să însem­ne”.

Într-adevăr, ceea ce mi se pare că deranjează cel mai mult și rămîne cel mai greu de scuzat în cazul Ma­rian Munteanu nu este faptul în sine al colaborării de un an cu Securitatea și nici măcar încercarea de a-l as­cunde sau a-l „cosmetiza”, ci întregul context și traseu al „impurităților” concomitente sau succesive, ce lasă impresia – deloc afină cu ideea de rectitudine – unui con­­stant oportunism pragmatic, de băiat deștept care șme­­cherește vremurile (oricare ar fi ele) și știe să iasă mereu în față și să facă pe șeful harismatic și pe perso­najul exemplar: colaborarea cu organele de Securitate [8], șefia A.S.C. [9], intrarea în P.C.R. în martie 1989 [10] (lucruri care „se leagă”, înlesnindu-se unul pe altul), iar mai tîr­ziu episodul cu Măgureanu sau episodul cu liberalii. Motivația (exterioară, dar și interioară, căci trebuie să se împace omul și cu propria conștiință) pare a fi aceea că ar fi încercat mereu să fie un fel de „cal troian”, atît în cetatea comunistă, cît și în cea neocomunistă. O fi și ceva din „înțelepciunea” autohtonă a frăției cu dracul pî­nă treci pun­tea... Numai că aici întîmpinarea este cea făcută de Paul S. Grigoriu, pornind de la cuvîntul evan­ghelic că nu poți sluji la doi stăpîni deodată (și lui Hris­tos, și lui Mamona), întărit cu un citat din N. Stein­hardt, care clasează creștinește discuția: „Diavolul: Să încheiem un pact! – Nu. – Atunci hai să semnăm un do­­­cument prin care recunoaştem, şi tu, şi eu, că doi plus doi fac patru! – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incon­testabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pen­tru a recunoaşte că există Dumnezeu”.

Dar oricît ar părea lucrurile de evidente, Marian Munteanu continuă să nege că ar fi colaborat cu Secu­ritatea (și cu atît mai puțin ca informator plătit [11]), n-are nimic să-și reproșeze, n-are nimănui de cerut iertare, ci își amenință detractorii, cu tonul siguranței de sine și al impecabilității absolute: „Toți cei care au acționat, ne­drept și nedemn, pentru dezinformarea opiniei publice și calomnierea mea vor fi acționați în justiție. Pînă la acest moment [noiembrie 2016] au fost inițiate acțiuni civile contra calomniatorilor Macovei Monica și Mano­lescu Nicolae și a fost depusă plîngere penală împotri­va lucrătoarei C.N.S.A.S. Nagîț Germina, urmînd să mai fie inițiate și alte acțiuni, despre care veți fi infor­mați (sînt multe „personalități”, le voi chema în justiție, rînd pe rînd, pas cu pas, în măsura timpului de care dis­pun). Toți cei ce au acționat, nedrept și nedemn, pentru dez­­informarea opiniei publice și calomnierea mea vor fi acționați în justiție. Îmi pare rău, dar toate apelurile me­le la decență și bun-simț au fost ignorate. După ani întregi de anchete, arestări, agresiuni (grave) și hărțuiri (1984-1996), după o viață întreagă în care au fost re­văr­sate asupra mea minciuni colosale, sînt obligat să in­ter­vin. Și nu o pot face decît în mod firesc, legal, prin jus­tiție”. Omul pare că știe bine ce spune, iar Justiția (ca­re-i „oar­bă”, nu ca noi) chiar s-ar putea să-i dea drepta­te măcar pe alocuri, împotriva unuia sau altuia (deși nă­zuința lui este o dreptate împotriva tuturor). Cu Justiția rămînem, deci, într-o bună așteptare. Cu Morala ne este mai anevoie, căci judecățile ei n-au puterea decizională a unui tribunal instituționalizat...

Simpatizat sau nu, Marian Munteanu nu-i nici în­ger, nici drac, ci un om cu bunele și cu relele lui, care și-a dorit și s-a străduit o viață întreagă să fie un perso­naj de prim-plan, ceea ce a și reușit în felul său (perso­na­lizare a „scopului care scuză mijloacele”), chiar dacă nu la proporțiile sau cu rezultatele pe care le-ar fi nă­zu­it. Dar cine s-ar hazarda să spună că e un caz încheiat? Îl văd capabil încă, la 55 de ani, dacă nu de mai mult, măcar de mai bine.

Una peste alta, cu Marian Munteanu sau fără el, dreapta se află într-un impas care cere, poate, un răgaz meditativ. Iar dacă e și creștină, multă rugăciune.

Răzvan CODRESCU

(februarie 2017)

[1] Denumire nu tocmai inspirată, A.N. aducînd neplăcut aminte de Alianța Națională (P.U.N.R. + Partidul Național Român al lui Virgil Măgureanu), cu care Marian Munteanu s-a încurcat la un moment dat, iar A.N.R. lăsînd loc analogiei persiflante cu inițialele consacrate ale... Asociației Nevăzătorilor din România. Sînt mici de­talii involuntar caragialești, care denotă, dacă nu altceva, în orice caz pripa și indolența (cum este și nepotrivirea între sigla Alianței, reali­zată de maestrul Sorin Dumitrescu la momentul cînd ea își zicea doar Alianța Noastră, și denumirea finală de Alianța Noastră Ro­mâ­nia, R de la România rămînînd lipsă din siglă, ceea ce trezește firești nedu­meriri sau malițioasă hilaritate).

[2] Structură civică formată din zeci de asociații ce promovează valorile familiei tradiționale și care a reușit în 2015-2016 perfor­manța fără precedent de a strînge peste 3 (trei) milioane de semnă­turi în favoarea proiectului de lege pentru revizuirea Constituției (art. 48, alin. 1), în vederea definirii căsătoriei în textul Legii fun­damentale ca fiind uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie (și nu „între soți”).

[3] Și eu m-am simțit principial solidar cu proiectul în sine, căci chiar e nevoie vitală la noi, mai mult decît oricînd, de o alternativă de dreapta, națională atît cît trebuie și creștină atît cît se mai poate. Numai că principialitatea și buna intenționalitate nu pot influența decisiv viața cetății dacă nu află resursele și mijloacele – umane și materiale – cu care să se manifeste concret în acțiunea politică și socială. Istoria e plină de idei bune care au fost slujite prost. Și se întîmplă că ea e mișcată mai degrabă – pentru păcatele noastre – de ideile proaste care au fost slujite bine.

[4] Cum să te pretinzi inițiator și lider al unui nou și adevărat partid de dreapta, dar să fii în același timp aderent al unui vechi și oneros partid de centru-stînga?! E prea de tot chiar și pentru lumea lui Caragiale! Iar dacă obiectezi cumva că etichetele de „dreapta” și „stînga” nu prea mai sînt pertinente în realitatea complexă a lumii actuale, atunci de ce mai ții să te definești și să te declari de dreapta, și unde se mai încadrează retorismele tale naționaliste și ortodoxiste?

[5] Iritat de observațiile mele, M. M. mi-a trimis următorul mesaj: „Vă invit să verificați activitatea mea de 21 de ani în domeniul resurselor umane. Dacă sînteți atît de nelămurit cu privire la ce se poate face prin muncă, vă rog să constituiți o echipă de audit și să verificați. Vă garantez accesul la toate datele, documentele și in­for­mațiile privind activitatea mea (așa cum am făcut-o pt. toți jurnaliștii și «comentatorii» care au vehiculat tot soiul de prostii despre mine în acești ani). Evident, nimeni nu a venit să verifice nimic. Niște mizerabili...”, la care răspunsul meu a fost: „Eu n-am nici intenția și nici căderea unor astfel de «verificări», n-am pornit pe ideea vreunei incriminări, ci doar mi-am explicat poziția față de nedumeririle unor cititori, pe care se pare că nu ați reușit să le risipiți în suficientă măsură. M-aș bucura să găsiți modalitatea de a o face și să duceți cu bine la capăt ceea ce ați început, căci sînt lucruri mai presus de mizele personale. Nu știu dacă are vreo im­portanță, dar nu aveți în mine un adversar, ci doar un observator atent și dezinteresat (fie că mă credeți, fie că nu). Aveați pe vre­muri o rubrică la Mișcarea: «Sîntem cu ochii pe voi!» (sau cam așa ceva). Cred că dreptul ăsta îl avem principial cu toții, nu neapărat într-un mod amenințător. Eu nu aspir la nimic care ne-ar putea face «concurenți», așa cum nu nutresc nici iluzia vreunei prie­tenii (care altminteri poate că ne-ar fi stat mai bine amîn­du­rora)”.

[6] Asociația Studenților Comuniști, devenită, după evenimentele din decembrie 1989, Liga Studenților.

[7] „... probabil cel mai toxic personaj public din România ultimilor douăzeci de ani, preoteasă fanatică a tuturor formulelor stîngiste anticreştine şi antinaţionale”, cum o califica, într-un text de anali­ză pertinentă a cazului Marian Munteanu, mai tînărul Paul Slayer Grigoriu, observînd și întregul „alai” de pe urma ei, „compus din G.D.S., ziariştii de la Hotnews, balansînd elegant între neolibera­lism şi poliţie a gîndirii, anticomunistul de extracţie comunistă Vla­dimir Tismăneanu, bufonul politic Călin Popescu-Tăriceanu şi, în cele din urmă, cu voia dumneavoastră, micile trompete ale neo­marxismului, din categoria Costi Rogozanu şi Remus Cernea”.

[8] Fie și în pretinsa ei variantă „benignă”, a „ducerii cu vorba”.

[9] M. M. pretinde că, dimpotrivă, el ar fi fost urmărit și hărțuit de Securitate, dar toți cei care au trăit vremurile știu bine că în nici un caz nu ar fi ajuns lider A.S.C., și mai ales membru de partid, cineva care ar fi avut probleme cu Securitatea.

[10] Pe care a încercat inelegant, în mai multe rînduri, s-o pună cumva în cîrca lui Petre Țuțea, al cărui sfat „bătrînesc” l-ar fi urmat.

[11] Angajamentul de la dosar, chiar dacă verificat grafologic de C.N.S.A.S., ar fi un fals inventat de presa iliesciană la începutul anilor ’90 (pe fondul mineriadei, cînd M. M. a avut mult de pătimit), iar chi­tanța de plată (500 lei) ar fi doar fotocopia altui fals. Cînd probleme de acest gen are chiar un Lech Wałęsa (nu cu o chitanță de plată, ci cu 17!), cazul lui M. M. pare o nimica toată, indiferent dacă falsul va fi do­­vedit sau nu.