O ISTORIE A „LITEREI” ÎMPOTRIVA „DUHULUI”?

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un prieten cu mare dar cărturăresc (și nu numai), pe care-l prețuiec în mod deosebit, recomandă recent, pe pagina sa de Facebook, cartea profesorului englez Diarmaid MacCulloch intitulată Istoria creştinismului. Primii 3000 de ani (trad. rom. de Cornelia Dumitru şi Mihai‑Silviu Chirilă, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 1080 pagini, format 16x23,5): „Studiez istoria creștinismului de mult timp. E cea mai inteligentă variantă parcursă pînă acum. Bine, autorul e profesor la Oxford. Atenție, volumul are peste 1000 de pagini!”.

Eu, citind și recenzînd cartea respectivă prin 2010-2011, rămăsesem cu o cu totul altă impresie (ce-i drept, fără să am aceleași competențe). Nu știu cine și cîtă dreptate are, dar e curios și interesant cît de diferite pot fi percepțiile în aria intelectuală a culturii creștine. Cititorului onest nu-i rămîne decît să primească provocarea și să ia lectura pe cont propriu, pentru a-și limpezi o părere personală.

Iată și scurta mea recenzie din 2011 –  „O istorie a «literei» împotriva «duhului»” (apărută în nr. 103 al revistei Rost):

„Diarmaid MacCulloch (n. 1951) este, din 1997, profesor de Istoria Bisericii la Oxford University. Erudiţia nu-i lipseşte, desigur (şi specialiştii ştiu s-o aprecieze în detalii). Sinteza sa de istoria creştinismului (History of Christianity), voluminoasă şi foarte recentă (2009), a întrunit laude în spaţiul anglican, Arhiepiscopului de Canterbury, Rowan Williams, părîndu-i-se chiar «o lucrare fără egal». Ca «om de ştiinţă» care se respectă, profesorul MacCulloch pariază pe «obiectivitate». Perspectiva sa «obiectivă» (care nu exclude tonul ostil la adresa catolicismului şi pe cel mai degrabă persiflant la adresa ortodoxiei) îl ajută să vadă în creştinism o religie «încă tînără» şi a cărei principală caracteristică istorică – la bilanţul «primilor 3000 de ani» – este «intoleranţa» (prin care întrece, în opinia sa, toate celelalte religii).

Cei 3000 de ani poate-i nedumiresc pe unii. Creştinismul, în ultimă analiză istorico-ştiinţifică (la standarde de Oxford), nu începe cu Hristos, ci este, prin Acesta, un fel de prelungire deviată a vechiului iudaism. În aceste condiţii, numele de iudeo-creştinism i s-ar potrivi mai bine. Iisus Hristos, «un Mesia răstignit», este un personaj simpatic, dar aproape că se pierde în dinamica istorică a religiei care-i poartă numele. Ce-i drept, fiind «încă tînără», creştinătatea are timp să se mai coacă şi să se mai îmblînzească (poate chiar în următoarea mie de ani).

Deşi îşi are rădăcinile în Orient, istoria creştinismului este mai ales o afacere occidentală, iar protestantismul este linia firească a împlinirii ei. Din cele şapte părţi ale sintezei, una singură – a cincea: «Ortodoxia: credinţa imperială (1451-1800)» – se referă efectiv (şi opac) la ortodoxia răsăriteană (care, eşuată în panslavism, aproape că nu mai există după 1800)...

Sigur, știinţa nu-i puţin lucru, dar religia, realitate sensibilă şi gingaşă, nu prea încape fără rest în grilele ei curente. Şi un orb se poate informa, cu mijloacele ultramoderne, şi să scrie, în Braille, o istorie a picturii, să zicem…

Pentru noi, marea întrebare rămîne: în ce măsură îl poate interesa pe un ortodox, chiar principial deschis «dialogului» şi respectuos faţă de «ştiinţă», viziunea despre istoria creştinismului a unui homosexual apusean care a refuzat numirea sa ca diacon al Bisericii Angliei în semn de solidaritate protestatară cu neagreata Mişcare Creştină Gay (în care a intrat, conform orientării sale sexuale, încă din 1976)?! Dar pînă cînd ortodoxia va fi în stare să-şi formeze propriii specialişti redutabili în domeniu, nu-i rămîne decît să consulte, fie și strîngînd din dinţi, marile sinteze «ştiinţifice» ale homosexualilor erudiţi din Occident”.

Răzvan CODRESCU