Alcázarul din Toledo
Sin novedad en el Alcázar...
Acum cîteva săptămîni am fost la Toledo, iar asta, în afară
de enorma statisfacţie a vederii admirabilelor urme ale superbei istorii
spaniole (a nu se uita că superb vine
dintr-un cuvînt latin care însemnează „trufaş”, chiar dacă în română s-a
pierdut în cele din urmă orice nuanţă peiorativă), mi-a procurat şi cîteva
surprize neplăcute legate de istoria Alcázarului.
Există unele realităţi legate de această istorie, care nu
sînt contestate, credeam eu, de nimeni, nici măcar de vreunul dintre
ultra-corecţii politic ai zilelor noastre. Alcázarul este o cetate medievală
construită pe locul unui palat roman, refăcută de Carol I al Spaniei (Carol
Quintul) şi Filip al II-lea şi trecută pînă în 1936 prin mai multe stricăciuni
şi reparaţii. În 1936, în timpul Războiului Civil, naţionaliştii, retraşi în
Alcázar şi conduşi de colonelul Moscardó, au fost asediaţi de republicani între
21 iulie şi 27 septembrie 1936, republicanii fiind deja susţinuţi masiv de
Stalin şi de comuniştii de aiurea. Venind din sud, chiar din Africa, la
începutul ofensivei sale care avea ca ţintă Madridul, generalul Franco a spart
asediul şi i-a salvat pe militarii şi foarte mulţii civili care au rezistat în Alcázar.
Însă, chiar dacă rămăsese necucerită sub tirurile de artilerie republicane,
cetatea fusese sever deteriorată.
Sînt, desigur, multe de spus despre asediu, dar mă rezum la
a aminti simplist aceste fapte de notorietate, pentru că în legătură cu asta,
de fapt, a venit surpriza cea mare.
Aveam la mine un ghid turistic publicat de National Geografic, alcătuit de o anume
Fiona Dunlop, ghid tipărit în traducere la noi de grupul de firme care
funcţionează, culmea, sub denumirea „Adevărul”. La o primă vedere, părea o
lucrare de gen bine pusă la punct, de la care eu nu aştept în realitate decît o
orientare printre mărunţişurile pentru care, ca turist, nu vreau să pierd
timpul căutîndu-le. Se întîmplă de regulă ca un astfel de ghid, bine ales, să
te servească excelent. Iar National
Geografic mi se părea că sună bine.
După ce am vizitat tot ce se putea din Alcázar şi i-am
povestit fiicei mele tot ce ştiam despre asediu – pentru că, în mod cert, dacă
urmăreai numai ce spune audioghidul, fotografiile şi planşele, puteai pleca
de-acolo fără să înţelegi prea mult –, am zăbovit în grădina castelului şi
mi-am aruncat ochii şi pe ce zicea Fiona Dunlop, girată de National Geografic şi tradusă, poate caragialeşte, de vechiul
nostru „Adevērul”. Şi, între altele, am găsit următoarele despre cetatea
Alcázar:
„...incendiile succesive din secolul al XVIII-lea şi al
XIX-lea au devastat-o pînă în temelii. O altă distrugere s-a petrecut în timpul
Războiului Civil, cînd armatele lui Franco au instituit un asediu şi au
bombardat-o timp de zece săptămîni”. Indicaţia bibliografică este: Spania, Fiona Dunlop, colecţia „National
Geografic Traveler”, Editura Adevărul Holding, p. 242, Buc., 2010, proiect
susţinut de ColonHelp (conform copertei a patra).
Înţeleg şi, pentru că m-am obişnuit, nu mă tulbură motivele,
chiar dacă neelegante, care i-au făcut pe curatorii Alcázarului să nu indice în
nici un fel mormîntul lui Moscardó, ba, mai mult, să ţină capela închisă astfel
încît cu greu să poţi observa cine e acolo. Înţeleg de ce ignoră în texte şi
imagini eroismul naţionaliştilor, mai ales pe cel al lui Moscardó, care a
refuzat, la fel cu Guzmán el Bueno în secolul al XIII-lea, să cedeze
şantajului, astfel că adversarii i-au ucis mişeleşte fiul. Înţeleg de ce ignoră
atrocităţile republicanilor. Înţeleg de ce expun, fără jenă şi cu comentarii
favorabile, un steag folosit de republicani, roşu, cu seceră şi ciocan, cu o
lozincă internaţionalistă pe ruseşte şi în litere chirilice. Nu sînt şocat de
ele cum nu sînt şocat de insinuarea bizară că Franco a intervenit în Toledo din
interes propagandistic. Înţeleg şi de ce în istoriografia contemporană şi
acceptată se susţine simplist că şi naţionaliştii, şi republicanii au comis
violenţe echivalente, deşi naţionaliştii nu au comis nimic care măcar să se apropie
de faptele republicanilor care au violat şi ucis călugăriţele şi preoţii căzuţi
sub mîna lor, pentru simplul motiv că Îi slujeau lui Hristos, sau au dezgropat
şi profanat cadavre demult înhumate doar pentru că aparţineau clerului. Înţeleg
toate astea, pentru că sînt obişnuit cu variile fente ale istoricilor de sub
vremi.
Dar e cu totul tulburător să citeşti la edituri cu nume
pretenţioase o minciună atît de înfiorătoare cum că Alcázarul din Toledo a fost
distrus cu tunul de Franco, care l-a asediat timp de zece săptămîni! Asta e cum
ai spune, de exemplu, că „la Waterloo Napoleon i-a bătut de le-a sunat apa-n
cap la englezi şi la prusaci” sau, ceva mai elaborat, că „în
lagărele naziste evreii s-au ucis între ei ca să-i compromită pe germani pînă
la venirea lui Mesia – prima sau a doua, după caz”. Fireşte, astăzi sîntem bine
feriţi de ultimele două tîmpenii, dar nu mulţumită unei rigori morale şi în
nici un caz datorită acelui surogat jalnic şi impotent care e numit „deontologie”,
ci pentru că nimeni, oricît de mizerabil, nu are vreun interes să se lanseze în astfel de afirmaţii.
Nu uriaşa minciună în sine m-a tulburat. Nu m-a tulburat nici
faptul că ne minte Adevărul sau National Geografic. Ci m-am tulburat
pentru că am redevenit, la fel ca în comunismul de dinainte de 1990, captivul
unui sentiment de revoltă neputincioasă în faţa grosolăniilor dictate
ideologic, în faţa răstălmăcirilor cotidiene la care în comunism puneau umărul
atît de mulţi oameni care nici măcar nu erau activişti de partid profesionişti.
Oameni care, compromişi de acele mizerii, au găsit totuşi puterea imorală sau
amorală să contribuie în multe registre la construirea ideologiei sui generis a superbului capitalism
post-comunist din România de după 1990.
Abureala ideologică în sine nu este atît de supărătoare. Şi
cred că asta vine din faptul că ideologia este în fibra ei – de cele mai multe
ori, dacă nu întotdeauna – o abureală. Supărătoare este minciuna asupra
faptului concret, în lucrarea sau în referinţa istorică.
În istoriografia comunistă se minţea masiv. Lucian Boia, cel
care în post-modernitatea românească are aura rostitorului de adevăr incomod, a
recunoscut că în comunism, ca istoric, el însuşi a minţit, şi a mărturisit că
apoi, o dată cu sfîrşitul comunismului, şi-a promis solemn sieşi că nu va mai
face asta niciodată. (Zic „Doamne, fereşte-l!”, cînd mă gîndesc la ce
cunoaşteri sau re-cunoaşteri abrupte
l-ar putea împinge vreo altă masivă schimbare politică de proporţia celei de
după 1989...) Şi am crezut şi eu, ca şi simpaticul, competentul şi mobilul
istoric Lucian Boia – el făcător, iar eu numai consumator de texte şi vorbe de
largă răspîndire – că am scăpat cu toţii măcar de blestemul minciunii grosolane
vis-à-vis de faptul istoric. Dar,
aflat în mica grădină a Alcázarului toledan, mi-a îngheţat sîngele în vine,
constatînd contrariul.
Şi, culmea, mistificarea faptului istoric concret se
datorează şi azi unei ideologii care, camuflată sau nu, este tot de extracţie
marxistă şi demonică. Pentru că este evident că demonul lui Marx nu doar că a
continuat să bîntuie neîncetat fascinatul Occident frankfurtian, ci că golemul
marxist îi munceşte eficient şi în toate felurile pe proşti şi pe deştepţi de-a
valma. În folosul cui, n-aş putea să spun. Şi, de fapt, mi se pare că, în
absolut, nu e nimeni care să se folosească de pe urma chestiei ăsteia.
În cele din urmă, poate că ceea ce a scris Fiona Dunlop nu
este decît gafa unei autoare specializate în turismul halelilor, nicidecum în
turism cultural. Pentru că cele mai apreciate două producţii ale Fionei Dunlop
(asta dacă nu cumva internetul mă înşeală copios, caz în care lucrurile devin
încă mai grave) sînt o cărţulie despre tapasurile spaniole şi una despre
bucătaria nord-africană a Medinei.
Şi cred că, în contextul tuturor omisiunilor, inversiunilor
şi perversiunilor la care se dedă lumea din care facem parte, ceva perfid
lucrează prin unii oameni care, uneori, nici nu consimt la aceasta. În felul
ăsta, o persoană ca Fiona Dunlop ajunge să devină incapabilă să reproducă
realitatea istorică aflată probabil dintr-un compendiu de istorie serios,
pentru că ceva irepresibil o face ca, inconştient, să o redea întoarsă pe dos.
Asta dacă nu cumva cel culpabil de perversiune este, în aceiaşi termeni, cel
care „traduce” pentru... Adevărul.
Şi mă întreb dacă cititorii care nu sesizează un astfel de
fals nu sînt şi ei deja confiscaţi de rezultatul aceluiaşi dresaj şi dacă nu
cumva, în cazul în care textul ar fi fost corespunzător realităţii istorice, nu
l-ar fi corectat politic chiar ei în mod automat inversîndu-l pe linia sinuoasă
dintre retina, cortexul şi inima lor.
Iar dacă este aşa, în faţa nebuniei şi întunericului cele mai din afară, de acum înainte nu vom mai avea de spus
decît: Sin novedad en el Alcázar...
Lucian D. POPESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu