INDICE DE NUME
PĂRINTELE ARHIMANDRIT
MINA DOBZEU:
CU STEINHARDT ŞI DINCOLO DE STEINHARDT
I
Născut la 29 iulie
1912, Nicu-Aureliu Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost
botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu, iar înainte de a se călugări,
devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat Jurnalul
fericirii (apărut postum, în 1991 [1]), de mai multe ori confiscat de
Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în
arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8000 de pagini!). S-a stins
la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu
fusese altul decît unul dintre prietenii cei mai apropiaţi... [2]
Cum a ajuns în
închisoare, la sfîrşitul „obsedantului deceniu“, un om de blîndeţea lui N.
Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul
fericirii (probabil cartea cea mai citită din toată memorialistica
închisorilor, tradusă deja în şapte limbi), şi, pe scurt, într-o Autobiografie
din 1987, din care citez:
„Domnul însă
lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de
prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul
dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.
Îndemnat cu putere
de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru
a fi primit să reflectez trei zile [3], şi învrednicindu-mă de harul Domnului,
am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul
«lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi
osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva
orînduirii socialiste a Statului.
Atunci n-am mai
şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca
prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în
puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.
Domnul din nou mi-a
venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care
mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [4]: de îndată ce i-am
destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera
18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul
Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care
s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la
mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici aflaţi în
celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu
smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al
mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu“.
După eliberarea din
închisoare (1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în
1980 apucă drumul mănăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia [5].
II
Pînă în 1991, cînd
a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, ieromonahul
Mina Dobzeu abia de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al foştilor
deţinuţi politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să
capete o tîrzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din
închisoare al lui N. Steinhardt – harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi
devenit călugăr în inima Maramureşului. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît
de mare încît să nu se întîmple ca un redactor postmodernist de la Observator
cultural să-şi informeze acum cîţiva ani cititorii că la cutare colocviu N.
Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu...
Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat
fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui
Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar
monahul cu ochi albaştri nu părea deloc deranjat, ci mai degrabă onorat,
desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se făcea
bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricînd să
relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în
a cărui plasă de paing îngeresc îi plăcea să se simtă prins, cu voia Domnului,
ca o gîză cuminte.
Mina Dobzeu –
trecut la Domnul pe 7 iunie 2018, către ora 3 după-amiază, în chilia sa din cadrul Mănăstirii
„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de pe lîngă Catedrala Episcopală din Huși – a fost, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt,
dar încă prea puţini ştiu că nu a fost numai atît. Schiţîndu-i acest
portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate
episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în
comentarii superflue.
Relatarea
neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul fericirii;
îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va
putea vorbi cineva mai îndreptăţit decît Steinhardt însuşi despre contextul şi
actanţii acelui ceas de graţie divină:
„Botezul, hotărît
pentru ziua de cincisprezece [15 martie 1960], are loc aşa cum stabilisem.
Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la
întoarcerea «de la aer», cînd caralii sînt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă.
Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor [...] Eu
unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o
umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu
dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu
şi Al. G. [Sergiu Al-George] mă tratează aplicîndu-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa
viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort»
nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) [...] Cînd puhoiul de
oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul,
tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă
buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit,
năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apa viermănoasă proaspăt adusă în
«rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la capul meu şi cei
doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile mai
înainte pe Em. V. [Emanuel Vidraşcu], fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă,
trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi
Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică [Mihai Antonescu] şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care
pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...].
Doi dintre
deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice
clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt
scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu
acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită –
părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii,
îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric
bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De
spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou,
din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi,
oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu e prins în fapt e om cinstit
– la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am
coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox, după
cum fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub
pecetea ecumenismului. Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect
valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să
scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la
un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina [6]; numele acesta aveam
să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)...“ (ed. 2008, pp. 167-169).
Proaspătul botezat
mărturiseşte a fi trăit o stare de jubilaţie unică (explicînd, probabil, în
foarte mare măsură, şi titlul jurnalului de mai tîrziu): „Cine a fost creştinat
de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă Botezul.
Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar
zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu
precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este Sfîntă Taină,
că există Sfinte Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă-mpresoară, mă
cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată
şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În
gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea
face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se
împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd
în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un
simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o
desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se-ntinde şi o conivenţă cu
înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sînt un om nou...“ (ibidem, pp.
170).
În afară de cel
botezat, de botezător şi de naş, mai erau de faţă deţinuţii Alexandru Paleologu
şi Sergiu Al-George, precum şi cinci preoţi neortodocşi (doi catolici, doi uniţi şi
un protestant), „spre a da botezului un caracter ecumenic“.
III
Aceste pagini din Jurnalul
fericirii le citisem şi le răscitisem cînd, prin 1998, am trăit emoţia de
a-l cunoaşte pe părintele Mina Dobzeu în carne şi oase: un bătrîn frumos şi
nesofisticat, parcă desprins din vechile paterice, cu o rîvnă misionară şi
mărturisitoare încă vie, deşi poate puţin distonantă cu paradigma mai complexă
a vremurilor noi. Ardea, mai presus de toate, de dragostea Basarabiei natale
(s-a născut, cu numele de botez Mihail, la 5 noiembrie 1921, în părţile
Lăpuşnei, la Grozeşti) şi era implicat sufleteşte ca nimeni altul în drama lui
Ilie Ilaşcu şi a grupului său sălbatic prigonit [7]. Tocmai îi adresase lui
Igor Smirnov acea teribilă şi memorabilă scrisoare, în care cerea, printre
altele: „Dacă Ilie Ilaşcu e în temniţă grea, cu lanţuri la picioare şi cătuşi
la mîini, lipsit de masă suficientă şi privat pe viaţă de libertate, sau
condamnat la moarte, primiţi-mă pe mine, călugărul Mina Dobzeu, să fac schimb
cu el. De! El să fie eliberat şi să rămîn eu să fac mai departe detenţia, că
aşa se ajută oamenii între ei la nevoie...“.
Eram pe atunci
redactor-şef al Editurii Anastasia, iar părintele Mina Dobzeu, spre entuziasmul
maestrului Sorin Dumitrescu (care-l cunoscuse bine pe N. Steinhardt şi îi
datora în mare măsură apropierea de Biserica Silvestru şi de părintele
Galeriu), avea în traistă, neorînduite, dar proaspete, manuscrisele din care am
croit, printr-o selecţie nu întotdeauna uşoară, micul volum memorialistic Trei
strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la
Brădiceşti (titlul – editorial – îi aparţine, aţi ghicit, maestrului Sorin
Dumitrescu), apărut în 1999 în populara colecţie „Comorile Pustiei“.
Cine a fost
legendarul Mina Dobzeu, părintele basarabean ce l-a botezat, în condiţii atît
de neobişnuite şi sub semnul unei senioriale Ortodoxii ecumenice, pe marele
„războinic întru cuvînt“? Cum a ajuns în închisoare şi cum s-a apropiat de
atipicul N. Steinhardt? Care este istoria adevărată a vieţii şi a luptei lui
mărturisitoare, dincolo de acest episod hipermediatizat? La toate aceste
întrebări aflam răspuns în acele pagini oarecum stîngace, dar nu mai puţin
revelatoare, parte dactilografiate, parte olografe (cu un scris mărunt, aproape
feminin). Cred că am articulat şi diortosit volumul mai repede decît avea apoi
să se tipărească. Astăzi e probabil mai anevoie de găsit şi de aceea îmi
îngădui să-l descriu pe scurt, conştient de limitele lui, dar cu aceeaşi
senzaţie pregnantă de a putea intui, dincolo de cuvinte, un autentic pariu
existenţial întru Hristos.
Îmi amintesc că am
aşezat, în loc de introducere auctorială, o autobiografie pe scurt (curriculum
vitae) a părintelui arhimandrit, de prin 1995, ce conţinea şi o listă
bibliografică (pe care, pe cît posibil, am ordonat-o cronologic). Urma mai
ampla mărturisire a traseului său duhovnicesc, punctat de cele trei mari „lupte
cu Satana“ (1948, 1959, 1986-1988), materializate în cele trei proteste –
„strigări împotriva lui Antihrist“ – pentru care a suferit închisoare şi alte
persecuţii din partea regimului comunist. Părintele mi se vădea şi ca un
interpret al „semnelor“, multe pagini reprezentînd descrieri şi tîlcuiri ale
unor „vedenii“ personale, sau interpretări sui generis ale textelor
apocaliptice. Mai multe capitole povestesc întîmplări şi experienţe din anii de
închisoare, inclusiv episodul botezului lui N. Steinhardt (mai zgîrcit decît
ne-am fi aşteptat, dar cu sugestia implicită că lucrurile mari, cruciale chiar,
sînt adeseori de o „clasică“ simplitate).
O semnificaţie
aparte au cele şapte scrisori trimise lui Nicolae Ceauşescu (a se vedea
capitolul „A treia strigare împotriva lui Antihrist“), într-o perioadă în care
forţa de reacţie a Bisericii Ortodoxe părea aproape complet anihilată de
totalitarismul ateu al regimului. Ideile sau şarjele verbale pot părea astăzi
simpliste, dar angajarea e autentică, iar curajul aproape sinucigaş, oarecum
din speţa „nebuniei pentru Hristos“ (a și fost arestat de altfel pentru ele, în
1988, timp de 8 luni). Nu cred să-i mai fi adresat cineva lui Ceauşescu (poate
doar părintele Calciu, dar indirect, în cele Şapte cuvinte către tineri)
rînduri ca acestea: „Cine vede raţiune în lucrurile omului şi nu vede raţiunea
superioară în lucrurile naturii, acela este orb. Religiozitatea, prin simţul
natural al omului, tinde spre această sursă a raţiunii supreme, îndreptîndu-se
către ea aşa cum biologicul se îndreaptă, cu simţire şi dorinţă de viaţă, către
soare – sursa fizică a luminii, căldurii şi energiei. Oare ce-i nefiresc aici?
De ce vrei să omori ce-i firesc în om şi să-i impui în loc ateismul, ce nu-i
firesc?“ (din scrisoarea a doua). Sau: „Dar acum ce vrem să facem din poporul
acesta? Că îl defăimăm pentru credinţa lui strămoşească şi curată, şi-i
desfiinţăm ziua de odihnă şi sărbătorile sfinte, şi-i predăm, în locul
credinţei lui fireşti, ceea ce vrei tu – om păcătos! Credinţa poporului
acestuia, care este un popor prin excelenţă creştin, are cunoştinţa şi
conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, afirmînd-o pe temeiurile raţiunii sănătoase
şi lucide, şi n-are rost să i se predea ceea ce nu-i trebuie şi nu-i firesc...“
(din scrisoarea a cincea).
În loc de
încheiere, îmi amintesc că am aşezat o epistolă-apel către ierarhii B.O.R.,
datînd din 1993, adevărat manifest duhovnicesc pentru dinamizarea vieţii şi
slujirii ortodoxe („Pentru o Biserică dinamică“), ce-şi păstrează şi azi
actualitatea [8].
Textele acestea, în
simplitatea lor mărturisitoare, dezvăluiau atunci, la 10 ani de la moartea
lui Steinhardt şi la 8 ani de la apariţia Jurnalului fericirii, amănunte
interesante nu numai despre smeritele „aventuri“ (folosesc aici cuvîntul
„aventură“ în sensul lui originar, de „risc existenţial“) ale autorului lor, ci
şi despre contextul general al istoriei postbelice româneşti, dintr-o perspectivă
mistică şi duhovnicească, cu ingenue accente vizionare şi apologetice, crescînd
organic din marea Tradiţie a Răsăritului ortodox, dar cu tot zbuciumul
apocaliptic al unui veac în care par a se fi împlinit cuvintele profetice ale
Apostolului: „Căci va veni o vreme în care nu vor mai suferi învăţătura
sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după
poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme“ (II
Timotei 4, 3-4).
Din taina
pilduitoare a acestei lupte jertfelnice vor şti poate să se cuminece, întru
Cuvîntul cel mai presus de cuvinte, cruciaţii şi rugătorii vremurilor noi. Un
lucru rămîne cert: călugărul Mina Dobzeu, fără a avea altitudinea intelectuală
a lui Steinhardt sau a celorlalţi din „lotul Noica“, pe lîngă care a gravitat
în închisoare, şi-a binemeritat, prin întreg traseul unei vieţi de luptă
propovăduitoare în numele lui Hristos, alegerea de sus ca botezător al
viitorului monah legendar de la Rohia, dar şi o fatală posteritate alături de
acesta, spre mereu înnoita preţuire a inepuizabilului „miracol ortodox“.
Răzvan CODRESCU
[1] La Editura Dacia din Cluj, cu o
postfaţă de Virgil Ciomoş. De atunci a avut numeroase reeditări (cea mai bună
este cea apărută la Polirom, Iaşi, 2008). Este în curs excelenta ediţie a
operei integrale scoasă în colaborare de Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom,
ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae
Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea
Bucureşti
[2] Cf. George Ardeleanu, „Cine-l turna la
Securitate pe N. Steinhardt?“, în Lumea Credinţei, an II, nr. 12, iulie
2004 (era vorba de poetul Ion Caraion, 1923-1986, deţinut politic între
1950-1955 şi 1958-1964, pe numele adevărat Stelian Diaconescu; ca turnător,
avea numele de cod „Artur“).
[3] În Jurnalul fericirii
relatează mai precis ce i-a spus Oscar Steinhardt: „Ce-ai mai venit acasă,
nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea
să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc,
înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al
acuzării. Hai, du-te chiar acum!“ (ed. 2008, p. 70). Şi încă: „Ţi-au
spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc
[şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan
fricos şi să nu te caci în pantaloni!“ (ibidem, p. 73).
[4] Deţinut politic între 1959 şi
1964, pentru că protestase împotriva Decretului 410/1959 (reforma abuzivă a
vieţii mănăstireşti). Pentru mai multe detalii, cf. Arhimandrit Mina
Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a
pustnicului de la Brădiceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia
„Comorile Pustiei“ – 29).
[5] A trecut în lumea drepţilor la 30
martie 1989.
[6] Mirungerea a avut loc la Schitul
Darvari din Bucureşti.
[7] Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci
că Ilie Ilaşcu (care a avut ceasul lui de eroism autentic şi tragică măreţie)
avea să eşueze, o dată eliberat, în cloaca vadimistă de dincoace de Prut...
[8] M-am bucurat s-o văd apoi
retipărită în alte volume sau broşuri (mai bine sau mai rău îngrijite), alături
de alte texte congenere, cu conţinut mai teologic şi mai duhovnicesc decît cele
din volumaşul de la Anastasia, a cărui miză fusese una de ordin strict memorialistic.
Sibiu, 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu