O CAPCANĂ PENTRU ROMÂNIA:
PARTENERIATELE CIVILE
României i se pregăteşte o capcană: capcana
parteneriatelor civile. Iar milioanelor dintre noi care am semnat pentru
revizuirea Articolului 48, ni se pregăteşte o altă surpriză: căsătoriile între
persoane de acelaşi sex pot deveni o realitate în România... indirect.
Parlamentul le poate legaliza în mod direct, abrogînd paragraful din Codul
Civil care le interzice, şi, simultan, definind căsătoria ca fiind o relaţie
între două persoane fără deosebire de sex. Indirect, însă, ele pot deveni o
realitate și prin instituirea parteneriatelor civile. Fără excepţie, în
toate ţările unde parteneriatele civile au fost instituite s-a ajuns la
căsătorii homosexuale. Legalizarea parteneriatelor civile este obiectivul
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). În ultimele
săptămîni CNCD insistă ca România să accepte, simultan cu revizuirea
Articolului 48 privind căsătoria, şi instituirea parteneriatelor civile. CNCD
exploatează lipsa de cunoștințe în acest domeniu a majorităţii covîrşitoare a
populaţiei României. Pentru a institui parteneriatele civile CNCD are însă nevoie
de sprijinul partidelor politice şi se lucrează îndeaproape cu diverşi parlamentari
la un proiect legislativ. Cînd și dacă se va ajunge la acest punct, vă vom
prezenta lista parlamentarilor şi a partidelor politice care sprijină
parteneriatele civile.
O îngrijorare similară este că şi partidul de la
guvernare, PSD, începe să declare tot mai frecvent o deschidere spre
legalizarea parteneriatelor civile în România, dar folosind o terminologie mai
nuanţată: „cupluri” în loc de „parteneri”. Fie cupluri, fie parteneri, parteneriatele
civile sînt o capcană pentru România. Dacă Articolul 48 va fi revizuit,
iar parteneriatele civile instituite, ne vom afla exact în aceeași poziţie în
care sîntem astăzi - nu am realizat nimic! O explicaţie a acestei mari
dileme – dar şi capcane – este subiectul comentariului nostru de aici.
Căsătoria,
familia
şi egalitatea
între familii
CEDO a declarat
de mai multe ori că nu există un drept la căsătorii între persoane de acelaşi
sex recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A declarat, de asemenea,
că statele ori părţile contractante nu au obligaţia să instituie parteneriate
civile de nici un fel, nici între persoane de sex opus, nici între persoane de
acelaşi sex. România, deci, nu are obligaţia, impusă de Convenţie ori CEDO, de
a legaliza ori institui căsătorii între persoane de acelaşi sex ori
parteneriate civile. CEDO, însă, a declarat, în repetate rînduri, că
parteneriatele civile constituie o variantă a familiei, inclusiv a familiei
naturale ori tradiţionale, şi că, o dată legiferate, ţările care le legiferează
trebuie să le acorde tratament egal cu familia naturală şi tradiţională,
constituită din bărbat şi femeie. Cu alte cuvinte, CEDO a decis că un cuplu
constituit într-un parteneriat civil între persoane de acelaşi sex constituie nu
căsătorie, dar familie, şi că acest tip de familie trebuie tratat în mod egal
cu familia naturală, constitutită dintr-un bărbat şi o femeie. Conform CEDO,
nu se permite discriminare între parteneriatele civile formate din persoane de
acelaşi sex şi familia constituită din bărbat şi femeie.
Cînd
parteneriatele civile au început să devină modă, multe ţări le-au adoptat, zicînd,
de fapt, „de ce nu?”. Grecia e un caz tipic. Grecii au căzut în capcană, dar
nădăjduim că România nu va apuca pe aceeași cale. Cu ani în urmă, grecii au
instituit parteneriate civile între persoane de sex opus. Adică, în mod negîndit,
pentru a fi în rînd cu restul Europei, au legiferat concubinajul. Homosexualii
greci au chemat Grecia în instanţă, iar CEDO a declarat că Grecia i-a
discriminat, legiferînd doar parteneriate civile între persoane de sex opus,
dar nu şi între persoane de acelaşi sex. În consecinţă, i s-a impus Greciei să
instituie parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex. Notăm, însă, că
CEDO a menţionat că Grecia nu avea obligaţia să legifereze parteneriate civile
între persoane de sex opus, dar pentru că le-a instituit, a avut obligaţia
adiţională de a institui şi parteneriate civile între persoane de acelaşi sex.
Italia a parcus şi ea aceeași traseu, iar acum cîţiva ani CEDO a impus Italiei
să instituie parteneriate civile între persoane de acelaşi sex. Un scenariu
similar se derulează şi în Austria, unde conservatorii s-au opus legalizării
căsătoriilor homosexuale. Anul trecut, însă, Curtea Constituţională a Austriei
a impus guvernului austriac să legifereze căsătoriile homosexuale, deoarece
Austria deja a instituit parteneriatele civile, iar principiul egalităţii de
familie impune legalizarea căsătoriilor şi „familiilor” între persoane de
acelaşi sex.
Încercările de a
echivala căsătoria cu parteneriatele civile au apărut pentru prima dată în anii
‘90 şi de atunci presiunea continuă şi se resimte peste tot în lumea
occidentală, în parlamente şi tribunale. Au fost demarate şi continuă să fie
demarate aproape exclusiv de homosexuali. Rar se aud voci din partea cuplurilor
heterosexuale care cer instituirea parteneriatelor civile pentru cupluri de sex
opus. De fapt, e ironic – şi veţi fi surprinşi să ştiţi – că în Marea Britanie
autorităţile au refuzat să instituie parteneriate civile între persoane de sex
opus, iar cazurile aduse în instanţă de cupluri heterosexuale pentru instituirea
lor au fost respinse. La fel în Austria. Austria e însă un caz cu totul aparte,
pentru că un cuplu heterosexual austriac a început o acţiune judecătorească
împotriva Austriei la CEDO după ce autorităţile au refuzat să le acorde statut
de parteneriat civil. Autorităţile le-au spus tinerilor că au la dispoziţie
căsătoria heterosexuală. Adică, heterosexualii să se mulţumească cu instituţia
căsătoriei, iar homosexualii cu parteneriatele civile. Cuplul austriac a chemat
Austria în instanţă la CEDO, dar anul trecut CEDO le-a respins acţiunea. CEDO a
declarat că pentru heterosexuali nu există un drept la parteneriate civile şi,
în consecinţă, nu se pot plînge de discriminare. E greu de înţeles ori
justificat această contradicţie discriminatorie în gîndirea judecătorilor de la
CEDO.
De ce ne opunem
instituirii
parteneriatelor
civile?
Explicaţia pe care o dăm astăzi privind pericolele parteneriatelor civile
nu este nouă. Am mai făcut-o în trecut, dar o facem din nou cu nădejdea că
publicul românesc va înţelege miza enormă a legalizării lor în România:
inevitabil, în timp, parteneriatele civile vor duce la legalizarea căsătoriilor
homosexuale. Formula preventivă este, deci, să nu fie instituite parteneriate
civile de nici un fel. Există motive bine întemeiate şi enorm de multe care
impun interzicerea legalizării parteneriatelor civile în România, pe lîngă
faptul că ele vor duce la legalizarea căsătoriilor homosexuale.
În primul rînd, căsătoria şi familia sînt
instituţii, iar parteneriatele civile o modă socială tranzitorie. Legalizarea
concubinajului nu este o idee bună. Ea înseamnă legalizarea haosului social. Cu
ani în urmă am analizat şi publicat pentru cititorii noştri un comentariu
despre cel mai vechi text legislativ cunoscut istoriei, Codul lui Hammurabi, din perspectiva familiei şi a căsătoriei.
Scris pe piatră, Codul a fost datat
la între 1700 şi 1800 înainte de Hristos. A fost prima încercare, cunoscută pînă
în prezent, făcută de societate de a institui ordine şi reguli în relaţiile de
familie şi căsătorie. Articolul 128 din Cod
defineşte familia ca fiind un legămînt între un bărbat şi o femeie. Oare
de ce să fi făcut generaţia aceea de oameni acest lucru? Explicaţia e simplă.
Înainte de instituirea căsătoriei ca instituţie predomina haosul social.
Bărbaţii părăseau femeile însărcinate şi femeile trăiau în grup, împreună cu
copiii lor, pentru a putea supravieţui. Se practica o variantă rudimentară a
concubinajului, care a generat haos social. Pentru a ieşi din haos, oamenii au
instituit familia şi căsătoria, le-au transformat în instituţii şi au
reglementat accesul la ele, tocmai pentru a preveni întoarcerea la haosul
social anterior. Un lucru este cert: cînd
familia şi căsătoria au fost transformate în instituţii protejate şi
reglementate de lege, motivaţia principală a fost procrearea şi creşterea
copiilor şi, implicit, succesiunea ordonată a generaţiilor. De
aceea, Codul lui Hammurabi pedepsea
adulterul cu moartea, interzicea abandonul copiilor ori al familiei, iar
divorţul era permis doar în situaţii extreme. De exemplu, un bărbat care îşi
părăsea soţia din motive de sănătate trebuia să-i plătească sume mari de bani
pentru a-i asigura nevoile.
În al doilea rînd, parteneriatele civile nu au nici o
utilitate socială. Pentru prima
dată în istorie, concubinajul a fost legalizat, sub formă de parteneriat civil,
în Danemarca, în 1989. În 1989 concubinajul a fost transformat într-o
instituţie socială sancţionată de lege. Concubinajul, însă, este o modă
trecătoare, care, din motive obiective, nu poate fi – şi nici nu trebuie să fie
– echivalat cu familia ori căsătoria. Parteneriatele civile nu au nici un rost
şi sînt total lipsite de utilitate socială. La ce folosesc ele? Este o
întrebare-cheie. Din 2009, cînd am lansat comentariile noastre săptămînale, nu
am dat nici măcar peste un singur articol de specialitate care să sprijine,
chiar la un nivel minim, ideea că parteneriatele civile au utilitate socială.
Dacă nu sînt utile, de ce să fie transformate în instituţii care, inevitabil,
vor fi echivalate cu familia şi căsătoria naturală? Dimpotrivă, căsătoria şi
familia naturală posedă utilitate socială: procreare, creşterea copiilor,
coeziune socială între cele două sexe, coeziune socială între copii şi părinţi,
perpetuarea în mod ordonat a speciei umane, succesiunea ordonată a generaţiilor
şi cadrul ideal pentru dezvoltarea emotivă şi sexuală a copiilor.
În al treilea rînd, valoare socială a căsătoriei e
inestimabilă. Acum 130 de ani,
Curtea Supremă a Statelor Unite a emis decizia Maynard v. Hill, enunţînd principiul după care „căsătoria e
fundamentul familiei şi al societăţii, fără de care nu poate exista nici
civilizaţie, nici progres”. Şaizeci de ani mai tîrziu, în 1948, Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului afirma acelaşi lucru în Articolul 16. Ambele documente, de
fapt, parafrazează şi sprijină ceea ce generaţia de oameni care a adoptat Codul lui Hammurabi acum 3800 de ani
deja a realizat şi înscris pe obelisc. E ironic că prima declaraţie privind
familia şi căsătoria cunoscute istoriei a fost săpată în piatră, dăinuind
astfel pînă în zilele noastre. Decizia Maynard a adăugat,
privind căsătoria, că ea „creează cea mai importantă relaţie a vieţii şi
influenţează moravurile şi civilizaţia omenirii mai mult ca oricare altă
instituţie”. A observat, de asemenea, că „asocierea permanentă a celor două
sexe este una din cele mai elewmentare caracteristici ale civilizaţiei”.
Studiile sociologice făcute de-a lungul veacurilor confirmă statutul
privilegiat de care căsătoria – nu parteneriatele civile – s-a bucurat şi
trebuie să se bucure în societate. Ea conferă obligaţii legale soţilor,
cauzează stabilitate şi coeziune socială, contribuie mai mult ca oricare altă
instituţie la dezvoltarea personală şi la bunăstarea individului, protejează
mai bine că ori care altă instituţie bunăstarea fizică şi emoţională a femeilor
şi copiilor.
În trecut, am
publiat date vaste privind diferenţele enorme între căsătoria naturală şi
concubinaj. Redăm din nou cîteva dintre ele. Privind stabilitatea socială,
diferenţele sînt ca de la cer la pămînt. Nu negăm că divorţul e o problemă şi
cauzează instablitate socială, dar instabilitatea cauzată de divorţ este minimă
în comparaţie cu instabilitatea socială care caracterizează concubinajul. În
anii ‘90, peste 60% din căsătoriile americane erau intacte şi nu sfîrșeau prin
divorţ. În contrast, în aceeași perioadă de timp longevitatea concubinajului în
America era de doar 1,3 ani. Zece la sută din cuplurile care trăiau în
concubinaj stăteau împreună mai mult de 5 ani, doar o treime mai mult de 2 ani
şi numai 40% mai mult de un an.
În al patrulea rînd, parteneriale civile reduc nivelul căsătoriilor. Instituirea parteneriatelor civile, adică legiferarea concubinajului, a dus la reducerea drastică a numărului căsătoriilor şi la creşterea la fel de drastică a numărului copiilor care cresc cu un singur părinte ori cu părinţi necăsătoriţi. În Suedia s-a observat ascendenta rapidă a concubinajului în detrimenul căsătoriei. Tinerii suedezi preferă concubinajul căsătoriei. Disparația familiei ca instituţie este cea mai accentuată în Suedia, urmată de Norvegia. Suedia are numărul cel mai ridicat din lume de copii care trăiesc cu doar un singur părinte. Periodic, copiii sar de la un părinte la altul. Adică, au un singur părinte constant, mama de exemplu, dar tot la un an sau doi mama îşi schimbă prietenul, ori intervin lungi perioade de timp cînd copilul trăieşte doar cu mama.
În al patrulea rînd, parteneriale civile reduc nivelul căsătoriilor. Instituirea parteneriatelor civile, adică legiferarea concubinajului, a dus la reducerea drastică a numărului căsătoriilor şi la creşterea la fel de drastică a numărului copiilor care cresc cu un singur părinte ori cu părinţi necăsătoriţi. În Suedia s-a observat ascendenta rapidă a concubinajului în detrimenul căsătoriei. Tinerii suedezi preferă concubinajul căsătoriei. Disparația familiei ca instituţie este cea mai accentuată în Suedia, urmată de Norvegia. Suedia are numărul cel mai ridicat din lume de copii care trăiesc cu doar un singur părinte. Periodic, copiii sar de la un părinte la altul. Adică, au un singur părinte constant, mama de exemplu, dar tot la un an sau doi mama îşi schimbă prietenul, ori intervin lungi perioade de timp cînd copilul trăieşte doar cu mama.
Un al exemplu,
care ne-a atras atenţia recent, este Canada, unde căsătoriile homosexuale au
fost instituite în 2002. Cardus e un think tank canadian specializat în canadian family reasearch („studii privind familia în Canada”) şi
în the importance of family stability în
strenghtening civil society („importanța stabilităţii familiei în întărirea
societăţii civile”). NU demult, Cardus a publicat un raport
conform căruia în 1961 94% din copiii canadieni pînă la 14 ani locuiau cu
părinţi căsătoriţi. În 2011 procentul a scăzut la 64% şi, conform recensămîntului
din 2016, la 62%. În 1996, 10,5% din copiii canadieni locuiau cu părinţi care
trăiau în concubinaj. Pînă în 2016, acest procent a crescut la 17%, o
creştere de 62% în 20 de ani (vezi aici).
În al cincilea rînd, căsătoriile homosexuale,
parteneriatele civile şi concubinajul au efecte negative asupra copiilor. Acest subiect
l-am discutat în mod detaliat şi deseori între 2012 şi 2016. Menţionăm din nou
două articole privind subiectul, care au făcut înconjurul lumii: Mark
Regnerus (profesor de Sociologie la University of Texas), How
Different are the adult children of parents who have same-sex relationships?
Findings from the New Family Structure Study, publicat în Social
Science Research (2012),
și Paul Sullins (profesor de Sociologie la Catholic University of
America), Invisible Victims: delayed Onset Depression among Adults with
Same-Sex Parents, publicat de Hindawi Publishing Corporation
(2016).
Menţionăm şi
ultimul material peste care am dat privind subiectul și care tocmai a fost
publicat luna trecută [martie 2018]. E cartea lui Helen M. Alvaré, profesoară
de Drept la Scalia Law School de la George Mason University din Washington.
Cartea, care de fapt este un tratat de jurisprudenţă privind deteriorarea
condiţiilor de viaţă ale copiilor în familii netradiţionale, e intitulată Putting
Children's Interests First în US Family Law and Policy („Afirmarea
primordialităţii intereselor copiilor în dreptul şi politica americană”).
Capitolul 2 al cărţii (pp. 58-65) discută condiţiile tragice în care trăiesc
copiii Americii născuți și/sau crescuți în familii netradiţionale. E intitulat Nonmarital Births and Child Outcomes
(„Naşterile
în afara căsătoriei şi dezvoltarea copiilor”). Alvaré e de acord cu noi, afirmînd că volumul de studii care
confirmă toxicitatea structurilor de familie netradiţionale asupra copiilor e
voluminos. În propriile ei cuvinte, Regarding
this enormous body of literature, I will only establish that there are sound
reasons to believe that children conceived nonmaritally experience
disadvantages which stem în large part from the common challenges that follow
from being born to unmarried parents („Privind acest volum gigantic de
literatură de specialitate, doar vreau să conving că există motive bine
întemeiate să credem că minorii concepuţi în afara căsătoriei suferă
dezavantaje care rezultă în mare măsură din provocările bine cunoscute care
decurg din naşterea într-o familie unde părinţii nu sînt căsătoriţi”).
Important, Alvaré blamează
haosul social care-i afectează pe copii pe fondul „revoluţiei sexuale”, pentru
care ea foloseşte expresia the rise of
sexual expressionism („ascensiunea expresivităţii sexuale”).
Ce cîştigăm dacă
instituim
parteneriatele
civile?
Cine are de cîştigat
din asta? Nimeni. Și mai ales nu copiii. Cu cît familia şi căsătoria se destramă,
iar concubinajul e încurajat prin legalizarea lui sub forma parteneriatelor
civile, cu atît mai mult statul trebuie să intervină și să aibă grijă de copii.
Noul soţ al mamei divorţate ori părăsite de prietenul ei devine statul, iar
noul părinte al copilului devine tot statul. Acest fenomen e deosebit de
pronunţat în Norvegia, Suedia, Danemarca şi Marea Britanie. Danemarca, însă,
începe să se confrunte masiv cu realităţile destrămării căsătoriei şi familiei.
Dacă în 1989 a acţionat ca să destrame căsătoria legalizînd parteneriatele
civile, în 2018 încearcă să o fortifice. În martie 2018 Danemarca a abrogat
divorţul instantaneu. Divorţul se poate obţine doar la cel puţin 90 de zile de
la înregistrarea actelor de divorţ. Se speră că între timp soţii se vor împăca,
iar familia va supravieţui.
Egalitate şi
discriminare
Unde e egalitate,
acolo e discriminare. Discriminarea e rezultatul inevitabil al urmăririi
egalităţii radicale. Dacă CEDO insistă că familiile homosexuale sînt egale
cu familiile naturale, nici statul și nici noi nu le putem trata inegal.
Partenerii homosexuali vor trebui trataţi ca soţi, ca părinţi, şi ca avînd aceeaşi
autoritate. Iar statul va căuta să imprime în fiecare dintre noi acceptarea
parteneriatelor pe picior de egalitate cu căsătoria. Va lua cîtva timp, dar ceea
ce se întîmplă în Occident se va întîmpla şi în România. În numele egalităţii,
parteneriatele civile nu vor mai putea fi criticate, nu vom mai putea spune că
ele nu constituie căsătorii, că sînt „familii de tip fake [false]” ori că nu au nici un rost. CNCD ne va pedepsi, vom fi
daţi în judecată. Va fi doar o chestiune de timp pînă cînd ni se va interzice,
chiar din punct de vedere teologic ori biblic, să mai spunem că parteneriatele
civile constituie o legiferare a păcatului şi a imoralităţii sexuale. Va fi
doar o chestiune de timp pînă cînd cofetarii creştini, tipografiile creştine şi
firmele în general vor trebui să acorde homosexualilor „căsătoriţi” aceleaşi
beneficii pe care le acordă familiilor naturale. Noi vom fi discriminaţii. Va
fi doar o chestiune de timp pînă cînd homosexualii vor putea adopta copii. La
început Mihai va cere, şi în timp i se va permite, să adopte copiii lui Ion,
iar apoi Ion şi Mihai împreună vor cere să li se acorde dreptul să adopte copii,
aşa cum acum pot face doar Gheorghe cu Maria... CEDO deja a luat decizii în
sensul acesta. La fel şi tribunalele federale americane. Repercusiunile sînt deja
enorme, devastatoare şi iremediabile. Se va produce cea mai mare revoluţie
socială cunoscută istoriei, iar revoluţia sexuală va triumfa în detrimentul
societăţii normale. Normalitate fără de care ea va muri. Unii vor numi
instituirea parteneriatelor civile un semn al progresului, dar istoria va da
verdictul cel mai obiectiv, ultim şi iremediabil, bifînd tragedia unei
sinucideri planetare a umanității „postmoderne”.
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4,
București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu