I
Ce trist să numeri
anii și să-ți pară
că viața-i lungă și
că timpu-i blînd,
cînd toate-n jur se
scutură pe rînd
de frunza lor din
ce în ce mai rară!
Ne-atîrnă, Doamne,
lutul tot mai greu,
de parc-am duce
lumea în spinare,
dar tot am vrea să
dăinuim mereu,
oricît ar fi
năprasna-n noi de mare!
Nu credem vieții
noastre de apoi,
nici crucii tale
coapte de-nviere,
de parcă numai
trupu-ar fi de noi
și doar păcatul
ne-ar mai da putere,
iar timpul, cît
ne-ar fi lăsat de goi,
e tot ce vrem și
tot ce carnea cere.
II
Prin tine sîntem,
Doamne, și ce-am fost,
și ce-am putea ca
să mai fim vreodată,
căci numai tu ești
viață-adevărată
și doar în tine are
moartea rost.
Și chip ne-ai dat,
și loc de-asemănare,
și nebunia
dragostei divine,
chiar cînd piroane
am bătut în tine
și te hulim și azi,
în gura mare.
Cum moare-n noi sămînța,
dar nu piere?
Cum plînge duhul
chiar și-n trup nerod?
Rîndași smintiți ai
lumii efemere,
de nu ne-ar fi
iubirea ta năvod
și crucea ta zălog
de înviere,
n-am fi mai mult ca
viermii ce ne rod.
III
Să-nvingem timpul
doar prin duh se poate.
Ce-i trup se trece,
cum și tu te treci,
dar ce-i născut din
duh durează-n veci,
lucrînd în toți și
odihnind în toate.
De-aceea-atunci
cînd ceasul morții bate
se lasă-n carne
bezna nopții reci,
pe cînd în duh
te-aprinzi și te petreci
spre stătătoarea cerului
cetate.
Nici sus, nici jos
ce-ai strîns în duh nu piere,
dar cîți mai cred
în strălumina lui
și cîți mai pun
vreun preț pe înviere?
Stă veșnicia dată
în vileag,
dar cînd în chip asemănare
nu-i...
doar morții-i este
viața noastră cheag.
IV
Se mută-n cer ce-am
fost, iar ce rămîne
se face iad
de-aici, de pe pămînt,
încît n-avem să ne
mai fie sfînt
decît păcatul unei
cărni bătrîne.
Dulceții lui, cu
voluptăți păgîne,
îi dăm tribut din
toate cîte sînt
și ne mănîncă, pînă
la Cuvînt,
cuvintele năimite
să-L îngîne...
Un neam e sus și
altul jos în lume,
iar Dumnezeu e-așa
de trist de noi
că îl strigăm mereu
pe alte nume
și c-am rămas de
haina nunții goi,
încît se-ntreabă-n
sinea lui divină
la ce-ar veni,
dacă-ar mai fi să vină?!
V
Ce tristă lume, Doamne, ne-ai lăsat,
cu cît mai proastă e sau mai deșteaptă!
Nici crucea ta nu mai rămîne dreaptă
cînd ne umflăm de-al veacului păsat!
Nimic din ce e sfînt și-adevărat
nu bate-n noi curvia înțeleaptă
și-am da orice să mai suim o treaptă
spre buna așezare în păcat!
Nimeni mai vrednic de dispreț și ură
nu-i decît cel ce țipă după fire
și-ar vrea să-i fie chipul tău măsură;
deșteptăciunea moare de subțire,
prostia face spume mari la gură,
iar tu ne vrei părtași la nemurire!
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu