N. STEINHARDT ȘI NOUA POLIȚIE A GÎNDIRII

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

 

O CULME A CENZURII INCHIZITORIALE

  

Aflu, stupefiat, că un prieten virtual, Gabriel Bintia, a fost deunăzi blocat de Facebook pentru că a postat pe pagina sa – țineți-vă bine: nu recent, ci în... 2012!!! – prefața unei cărți celebre. Incidentul mi-a adus aminte de suspiciunile analfabete ale cenzorilor staliniști din anii „obsedantului deceniu”, ca de pildă atunci cînd cenzura proletcultistă a intrat în panică la propunerea de editare în românește a ciclului de lieduri Frumoasa morăriţă (Schubert, 1822), pe motiv că unul dintre ele se intitulează In grün will ich mich kleiden („Aş vrea să mă înveşmîntez în verde“), ceea ce ar fi constituit... „propagandă legionară”! La un moment dat, după o seamă de explicații, un politruc mai maleabil a venit chiar cu soluția „politică”: „Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu’, şi am rezolvat toată chestia!“. Pînă la urmă Frumoasa morăriţă avea să apară, după o lungă întîrziere, fără revizuirea „politică“ respectivă, dar cu o amplă postfaţă explicativă, ca nu cumva să se smintească de la „standardele comunității” (cum numește astăzi Facebook-ul dogmele ideologice ale „corectitudinii politice”) ingenua „clasă muncitoare“! Credeați că vremurile acelea sînt demult și definitiv apuse? Ei bine, iată că nu! 

De data aceasta, în anul Domnului 2018, este vorba de un text arhicunoscut, care deschide cea mai editată carte românească de după 1989, Jurnalul fericirii (de la prima ediție, din 1991, pînă la ultima – cred că a zecea – și cea mai bună, din 2008), tradus deja în opt limbi (italiană – în care l-a citit și Ioan Paul II –, franceză, spaniolă, portugheză, neogreacă, maghiară, ebraică și engleză). Facebook ar trebui dat în judecată chiar de editorii români (Editura Dacia, Mănăstirea Rohia, Editura Polirom) sau străini ai capodoperei postume a lui N. Steinhardt (1912-1989). Sînt pagini devenite clasice ale literaturii universale. Este ca și cînd ai bloca pe cineva că a reprodus pe pagina lui de Facebok un fragment din Goethe sau din Dostoievski! Blocarea a fost precedată, desigur, de ștergerea abuzivă  textului din locația respectivă. Demersul – venit după aproape 6 ani!!! – întrece orice precedent totalitar, fie real (hitlerism, stalinism), fie fictiv (Orwell, Huxley)! Spre ce ne îndreptăm, sub masca democrației? Este – poate fi – „corectitudinea politică” și altceva decît prostie „standardizată”? Și avînd în vedere că este vorba de un evreu creștinat, Big Brother-ul rețelar e numai anticreștin, sau e cumva și... antisemit? (Răzvan Codrescu)

  

Iată textul cu pricina (semnat inițial de autor cu pseudonimul Nicolae Niculescu): 

TREI SOLUȚII

Testament politic

  

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv. 

Cele trei soluţii la care ne referim sînt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.

  

Soluţia întîi: 

a lui Soljeniţîn 

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag. 

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sînt un om mort. 

Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării. 

Se cere însă, fireşte, ca hotărîrea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvîrşire.

  

Soluţia a doua: 

a lui Alexandru Zinoviev 

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna cîine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate. 

Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. O dată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată? Der Wanderer), un jidov rătăcitor. 

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. 

E liber, liber, liber. 

Soluţia a treia: 

a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski 

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta. 

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”. 

Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sînt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie. 

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940.) Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie. 

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul. 

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti! 

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui. 

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc! 

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, paraseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski. 

  

Concluzie 

Tustrele soluţii sînt certe şi fără greş. 

Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare. 

Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sînteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi. 

Veţi protesta, poate, considerînd că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Șafarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cît mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. 

Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.