INCHIZIȚIA ROMÂNIEI: CNCD
(partea a doua*)
Continuăm comentariul despre
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), care, în opinia
noastră, e cea mai nedemocratică instituţie a României de azi, un pericol pentru democraţie şi statul de drept, cea mai mare
ameninţare pentru libertatea de exprimare, de conştiinţă şi religioasă din România. Cine a
ales această instituţie? Cine a votat-o? De mai bine de doi ani, peste trei milioane de cetăţeni români vor să-şi
exercite dreptul la vot într-un referendum constituţional, dar sînt ignoraţi, în timp ce instituţia numită CNCD
continuă să ne suprime libertăţile. Nu sîntem singurii care exprimăm aceste
opinii. Numai în ultimele săptămîni am primit o puzderie de comentarii din partea cititorilor noştri privind CNCD, ceea ce ne face să conchidem
că CNCD e şi una dintre instituţiile cele mai dispreţuite din România.
Curiozitatea ne-a împins să accesăm pagina de Facebook a CNCD şi am fost stupefiaţi de comentariile negative,
şi pe alocuri chiar vulgare şi nepotrivite, ale publicului la adresa CNCD. Una
dintre reacţiile primite la AFR o reproducem mai jos.
Inchiziţia din Lima - o paralelă istorică
Pentru a ilustra pericolele reale pe care CNCD le
instituţionalizează în România, prin amenzi şi o retorică arogantă, menită să-i înspăimînte pe cetăţenii
ţării, e bine să ne întoarcem în timp cu sute de ani, să vedem cum a fost atunci şi cine-i teroriza pe oameni din
zilele acelea. Facem o paralelă cu o altă formă de terorism inchizitorial: Inchiziţia din Lima. Fiecare român care ajunge în Peru trebuie să-şi facă timp să
viziteze Muzeul Inchiziţiei din Lima. Muzeul se află într-o clădire impozantă din centrul Limei, un
edificiu colonial care vreme de mai bine de 100 de ani a fost locul în care cei
ce gîndeau ori se exprimau contrar ideologiei oficiale de atunci erau
torturaţi, trimiși în instanţă
şi, în caz că erau găsit vinovaţi, condamnaţi. În piaţa de peste drum se ţineau înfiorătoarele auto da fe-uri, ceremoniile publice în care erau pedepsiţi
ereticii, inclusiv arderile pe rug, despre care scriem puţin mai jos.
Muzeul Inchiziţiei de la Lima se aseamănă într-o oarecare măsură cu Jilava. În Muzeul
Inchiziţiei pot fi văzute instrumentele şi mesele de tortură, camerele
tenebroase în care erau ţinuţi acuzaţii, largile şi impresionantele săli unde
erau judecaţi acuzaţii, ca şi cuştile în care erau ţinuţi aceștia pe timpul procesului (poze aici).
Dar un lucru deosebit care poate fi văzut în Muzeu – și care lipsea pe vremea primei inchiziţii românești, Securitatea – sînt cărţile groase de procedură penală, care le impuneau judecătorilor cum să-i interogheze pe martori şi pe acuzaţi, cum să stabilească credibilitatea probelor şi
cum să elimine
probele suspecte ori care nu
puteau fi dovedite. Cărţile acestea groase, cu scoarţe negre şi margini vopsite
în roşu, sînt amplasate lîngă uşile imense ale sălilor de judecată. Nu sîntem
naivi şi nici nu credem că deciziile judecătoreşti ale Inchiziţiei erau corecte
ori imparțiale. Însă
menţionăm acest aspect pentru că Inchiziţia românească de pe vremea comunismului, Securitatea, nici măcar
nu avea cărţi de procedură care să asigure că acuzaţii ar fi fost trataţi cît de cît drept.
Ricardo Palma – Analele
Inchiziţiei din Lima
Celor interesaţi şi mai mult de subiect le sugerăm
opera clasică a istoricului peruan Ricardo Palma, Anales de la
Inquisición de Lima, publicată în anii 1860. Doar ediţia din 1897 mai e
disponibilă, iar exemplare
tot mai rare ale acestei ediţii pot fi achiziţionate doar în anticariatele din
Lima. Menţionăm
perioada cînd Analele... au fost publicate pentru a denota credibilitatea lor,
ele fiind scrise şi publicate cu cel puţin 100 de ani înainte ca political correctness („corectitudinea
politică”) a filosofilor
de la Harvard să fi intoxicat gîndirea generaţiilor contemporane.
Inchiziția din Lima a fost demarată prin edictul guvernatorulului din Peru de la 9 ianuarie 1570. Motivaţia principală a fost
declinul moral în coloniile spaniole după cei aproape 50 de ani de cînd Peru
devenise colonie spaniolă. Sutele şi miile de soldaţi spanioli, despărţiţi de
neveste şi familii, au început să comită acte de viol, s-au recăsătorit în Peru
cu femei băştinaşe (cu toate că oficial încă erau căsătoriţi în Spania), s-au dedat la beţie şi, în general, au încetat să
mai trăiască virtuos. Pe scurt,
crimele sexuale au devenit atît de multe şi consecinţele atît de serioase încît
autorităţile au fost constrînse să intervină. Consecinţele sociale nu au întîrziat
nici ele să se manifeste. Copiii ilegitimi, copiii străzii, destrămarea
familiilor şi divorţul au devenit ceva comun. Autorităţile seculare au acordat
Bisericii competenta de a se ocupa şi de a pedepsi crimele sociale de atunci, dînd astfel
naştere Inchiziţiei din Lima. Inchiziţia a funcţionat 243 de ani, pînă în 22
februarie 1813, cînd a fost oficial abolită. Judecate
şi pedepsite au fost în special crimele sexuale, numite în documentele oficiale
ale Inchiziţiei crimen les
majestatis humana, şi ele nu erau puţine.
Dacă la început crimele majore de care se ocupa şi pe
care le judeca Inchiziţia din Lima au fost divorţul, bigamia, violul, adulterul,
incestul, beţia şi violenţa în familie, cu timpul, crimele principale au ajuns să fie gîndirea liberă,
libertatea religioasă, libertatea de conştiinţă şi exprimarea opiniilor. Astfel, au fost trimiși în instanţă,
găsiţi vinovaţi şi vîrîți în închisoare – ba chiar arşi pe rug – protestanţii (numiţi în Analele... lui Palma luteranos). Cei mai vizaţi erau
corsarii britanici capturaţi de spanioli în apele teritoriale ale Americii de
Sud (lista corsarilor
britanici condamnaţi pentru vederile lor religioase apar în Analele... lui Palma la pagina 49). De exemplu, în 1595, 13 piraţi britanici protestanţi, care făceau
parte din grupul de piraţi a lui Richard Hawkins, au fost condamnaţi la
închisoare pentru „luteranism”.
Apoi au urmat evreii. Şi ei, ca şi protestanţii, au
fost întemniţaţi pentru că împărtășeau o credinţă diferită de cea oficial impusă în
coloniile spaniole, inclusiv în Peru. Au venit la
rînd „blasfemiatorii”, persoanele care împărtășeau religiile
păgîne de atunci, în special incaşii. Alţii au fost trimiși în instanţă pentru că ar fi făcut „pact cu diavolul” (pacto con el
demonio). Alţii pentru
vrăjitorie. Unii dintre cei declaraţi vinovaţi erau chiar arşi pe rug, în ceremonii publice cunoscute cu numele de auto da fe. Prima sentinţă de
genul acesta a fost dată şi aplicată public pe 15 noiembrie 1573, într-o zi de
duminică. Alţii erau pedepsiţi pentru că citeau cărţi interzise, de exemplu
cărţile evreului olandez Erasmus din Rotterdam, ori cărţi protestante tipărite şi
aduse clandestin din Mexic. Pedepsiţi erau şi cei care introduceau în coloniile
spaniole alte cărţi interzise, ori tipăreau cărţi şi pamflete interzise. Alţii
erau pedepsiţi pentru că propovăduiau o teologie creştină diferită de cea
oficială şi-i influenţau pe
mulţi să le urmeze ereziile. Alţii erau întemniţaţi pentru că se țineau Sîmbăta în loc
de Duminică.
Revoluţia franceză
Iar după 1789, cînd a izbucnit Revoluţia franceză, Inchiziţia din Lima a început să trimită în instanţă şi să condamne la ani grei de închisoare
persoanele care împărtășeau ideile ori
obiectivele revoluţionarilor francezi, aduceau în Peru literatură revoluţionară
ori scriau şi publicau în coloniile spaniole materiale inspirate de ideologia
revoluţionarilor şi iluminiştilor francezi. Literatura islamică era şi ea
strict interzisă, iar cei care o
importau ori citeau erau pedepsiţi şi ei cu ani grei de închisoare. Cărţile
confiscate erau arse.
Ultimul capitol din Analele... lui Palma (paginile de la 205 la 233) dă o listă a
persoanelor pedepsite pentru că citeau ori deţineau literatură revoluţionară
ori iluministă. De exemplu,
în 1785 Luis Bulini a fost condamnat pentru că citise operele lui Voltaire. În
1800 Alvarez del Villar a fost condamnat pentru că citea literatura revoluţionară
pariziană. În 1806 Casimiro Rivas a păţit la fel pentru că îl citea şi el pe
Voltaire. Un altul a fost condamnat în 1810 pentru că citise operele lui Puffendorf,
iar alţii, în acelaşi an sau în anii următori, pentru că
deţineau ori citeau operele lui Rousseau, Diderot sau Volney. Era la modă
pentru oameni să-i denunţe pe cei care aveau în bibliotecile lor private
cărţile filosofilor francezi. Inchiziţia făcea razii, confisca cărţile, iar
proprietarii erau trimiși în judecată şi pedepsiţi. Ultimul denunţ şi ultima pedeapsă menţionate de Palma au fost în 1820, privindu-l pe un ofiţer de armată care
citise operele lui Abelard.
În 1572 Francisco de la Cruz a fost condamnat să fie
ars pe rug pentru că inventase „o sectă nouă” şi avea mulţi adepţi. Pe 13 aprilie 1578 a fost
condamnat la închisoare Mateo de Enteres, un flămînd din Ţările de Jos, pentru
că deţinea libros prohibidos („cărţi interzise”). În aceeași zi a fost ars pe rug Pedro Bermejo, pentru că
propovăduia că mîntuirea vine prin mila faţă de aproapele, nu prin credinţă. Pe 29 octombrie 1581 a avut loc al
treilea act public de ardere pe rug, cînd au fost arse pe rug 20 de persoane – pentru luteranism, bigamie, blasfemie şi iudaism. Un ultim caz celebru
pe care îl amintim e cel al lui Francisco Moyen, parizian, vagabond prin coloniile
spaniole din America de Sud, necăsătorit, muzicant şi pictor, arestat şi trimis în instanţă
pentru convingerile lui calviniste. A fost arestat în 1749 şi condamnat la ani
grei de închisoare şi la 200 de lovituri de bici în public.
Cazul Angelei Carranza
Nu toţi cei arestaţi ori trimiși în instanţă erau găsiţi
vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi şi, în general, procesele nu erau
superficiale. Probabil că cel mai celebru caz al Inchiziţiei din Lima a fost cel al Angelei Carranza, o femeie descrisă în Analele... lui Palma ca fiind de o frumuseţe aparte şi care
fusese acuzată de vrăjitorie. Născută în 1641 în oraşul care azi poartă numele
de Tucuman, în Argentina,
Carranza, ziceau acuzatorii, făcea minuni, avea vedenii „cerești” şi mulţi oameni îi urmau învăţăturile eretice. A
fost arestată în 1689 şi procesul ei a durat 5 ani. Lectura publică oficială a
acuzaţiilor împotriva ei a luat 5 (cinci) ore! Pe durata procesului au fost audiaţi 130 de martori.
În final, mistica a fost găsită
nevinovată, dar i s-a
interzis să mai scrie. Înainte de a fi arestată a scris 7500 de pagini de viziuni,
miracole şi învățături de tot felul (procesul Angelei Carranza e
descris în mod minuţios în capitolul III al Analelor... lui Palma). Au fost şi alte procese masive, unele dintre ele avînd
un rechizitoriu de peste 1000 de pagini!
CNCD - o Inchiziţie neconstituţională
Întorcîndu-ne la ale noastre, CNCD trebuie abolit, ori, dacă nu, competenta lui trebuie redusă drastic.
Uneltele sale de persecuţie a
oamenilor de bună credinţă care insistă să gîndească şi să se exprime liber
trebuie abolite. Libera exprimare, libertatea de conştiinţă şi libertatea
religioasă sînt singurele unelte pe care noi, oamenii de rînd, le mai avem la
dispoziţie ca să ne opunem statului
secular, ce vrea să gîndim şi să ne
exprimăm după chipul şi asemănarea „elitei” intelectuale care dispreţuieşte tradiţia, valorile moral-spirituale şi credinţa în Dumnezeu.
Agenţia Europeană pentru Drepturi Fundamentale
În 2007 Uniunea Europeană a relansat Agenţia
Europeană pentru Drepturi Fundamentale. Cu sediul la Viena, Agenţia pretinde să
promoveze drepturile fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene. În
realitate, însă, Agenţia s-a dovedit a fi mai ales un vehicul pentru promovarea drepturilor „minorităţilor sexuale”. În 2008 Agenţia a emis un
Raport vast privind acţiunile „anti minorităţi sexuale” în fiecare stat membru din
Uniunea Europeană, inclusiv România. Printre altele, Raportul a criticat Biserica Ortodoxă Romană şi cerut implementarea
la nivel naţional de măsuri specifice şi radicale pentru eliminarea
discriminării. Din perspectiva valorilor şi a libertăţii religioase, Raportul
era foarte periculos. Dar acesta a fost doar începutul
Agenţia continuă să fie un pericol la adresa democraţiei europene.
Obsedată de „sexualitate”, ea monitorizează
organizaţiile şi mişcările din Europa pe care le consideră vinovate de „homofobie”, „transfobie”, „islamofobie” şi altele ca acestea.
Agenţia e un vector esenţial de instituţionalizare continuă a revoluţiei
sexuale în Europa şi de subminare a libertăţii religioase, de exprimare şi de conștiință.
Asemenea Inchiziţiei din Lima, pastori care propovăduiesc împotriva homosexualităţii
au fost arestaţi şi trimiși în instanţă în Marea Britanie şi Scandinavia. Un
exemplu diferit, dar cît se poate de recent şi de relevant, este California, care, la nivel de stat, se transformă într-o Inchiziţie de dimensiuni
anticonstituţionale. Cu ani în urmă un student a fost arestat într-un campus
universitar din California pentru că distribuia studenţilor cópii ale
Constituţiei SUA. Incredibil! Din fericire, tribunalul i-a dat recent cîştig de cauză (detalii aici).
Dacă România nu are nevoie de CNCD, ea, democraţia noastră şi statul nostru de drept au
nevoie de o instituţie total opusă, una pe care noi am numi-o Autoritatea
pentru Protejarea şi Promovarea Libertăţii Cuvîntului, a Libertăţii de
Conştiinţă şi a Libertăţii Religioase. Aceste libertăţi sînt cele mai
asaltate şi subminate astăzi, atît în Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cît
şi în tribunalele occidentale. Ar fi bine ca România să
instituie o astfel de Autoritate, pentru a contracara acţiunile CNCD. Un exemplu bun
de imitat este cel al SUA, unde recent
Administraţia Trump a anunţat formarea unei agenţii speciale pentru promovarea
libertăţii religioase şi de conştiinţă, în cadrul Ministerului Sănătăţii din SUA (detalii aici). Sub Administraţia Obama organizaţiile creştine şi
religioase erau discriminate şi constrînse să adopte politici pro-avort şi
pro-homosexuale care încălcau libertatea de conştiinţă şi religioasă a
angajaţilor, patronilor şi bisericilor. Dacă Uniunea Europeană şi România iau în serios
drepturile omului, înfiinţarea unor instituţii similare în Europa şi România
este obligatorie.
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro
* Partea întîi o puteți citi AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu