„DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI”:
MĂRTURIA UNEI FOSTE MUSULMANE
Presa occidentală acordă atenţie occidentalilor care se convertesc la Islam, dar tinde să
ignore convertirea musulmanilor la creştinism. Cu ani în urmă presa britanică a publicat pe larg despre
convertirea la Islam a fostului ambasador
britanic în Arabia Saudită, iar spre sfîrșitul anului trecut
şi începutul acestui an presa germană a făcut la fel în privința convertirii la Islam a
unui lider al Alternativei pentru Germania, care a
demisionat din partid. Trecută cu vederea este însă convertirea musulmanilor la
creştinism, un subiect pe care îl începem aici şi sperăm să-l continuăm cu alte ocazii. Iar un alt subiect,
îngrijorător, este persecuţia continuă şi de durată a creştinilor de către
musulmani în centrele de refugiaţi din Europa, în special din Germania (detalii aici).
Cu ani în urmă se zicea că pînă în 2075 islamismul va deveni religia cea mai numeroasă a planetei, iar creştinismul va fi pe locul doi. Dar sondaje de
opinie făcute în ultimii ani încep să pună la îndoială acest pronostic. Sub
Administraţia Obama numărul musulmanilor în Statele Unite a crescut mult, în
special datorită imigraţiei şi politicii pro-refugiați musulmani duse de ea. Conform
unui studiu publicat pe 26 ianuarie de Pew Research Center, numărul
musulmanilor în Statele Unite s-a plafonat însă şi pare să nu
mai crească. Dacă anual numărul musulmanilor în Statele Unite creşte cu
100.000, simultan comunitatea musulmană pierde un număr aproximativ egal de
credincioşi. Creşterea lor numerică e atribuită imigraţiei, sporului natural
demografic şi convertirii la Islam a unor
creştini, buddhişti, hinduşi etc. Conform studiului Pew, 100.000 de musulmani îşi
părăsesc credinţa anual în SUA. Dintre aceştia, 55% devin atei sau agnostici, 22% se convertesc la creştinism, 21% nu
se identifică cu nici o religie, iar 3% afirmă că... nu ştiu ce cred. 22% dintre cei care părăsesc Islamul sînt musulmani imigraţi din Iran, motivul
principal pe care ei îl invocă fiind excesele teocraţiei islamiste şi
terorismul islamic (detalii aici).
O carte
fascinantă
Musulmanii
Europei, în special iranienii, se convertesc şi ei la creştinism, în număr
modest, dar constant. O carte a fost publicată la sfîrşitul anului despre
convertirea la creştinism a unei tinere iraniene, născută în Iran, dar care
prin mila lui Dumnezeu a ajuns în Europa, s-a stabiliţi în Suedia şi acolo s-a
convertit la creştinism împreună cu familia ei. Iar apoi a convertit pe alţii.
E greu de spus cînd
autorea, Annahita Parsan, s-a născut. Cartea descrie evenimente dar nu
prezintă o cronologie a vieţii ei. Numele ei e fictiv, dar în spatele lui se
afla o persoană reală, cu o poveste de viaţă tragică, plină de abuzuri din
partea familiei, a soţului, a autorităţilor şi a prietenilor. Singurele
persoane care s-au purtat frumos cu ea, i-au zîmbit, nu au abuzat-o şi au
tratat-o cu compasiune, demnitate şi respect, zice ea, au fost creştinii.
Titlul cărţii, parcă inspirat din una dintre epistolele Apostolului Pavel, e
Stranger no More, care ar putea
fi tradus în româneşte în mai multe feluri, dar cel mai potrivit: Nu mai sînt
străină. Subtitlul cărţii e A Muslim Refugee’s Story of Harrowing
Escape, Miraculous Rescue, and the Quiet Call of Jesus („Istoria unei refugiate
musulmane despre o evadare spectaculoasă, o salvare miraculoasă şi chemarea blîndă
a lui Iisus”).
Se poate deduce
din evenimentele politice discutate în cartea lui Parsan că autoarea s-a născut
în 1960 ori pe la începutul anilor ‘60, într-un sătuc din munţii Iranului, de
pe lîngă Isfahan. S-a născut într-o familie musulmană devotată Islamului şi lui
Mohammed. S-a căsătorit devreme, imediat după izbucnirea Revoluţiei Islamice
din Iran, în 1978. Pe atunci avea deja un copil, al cărui nume apare în carte
ca Daniel. Îşi iubea soţul, căsătoria lor fiind una fericită şi plină de
bucurii. Pînă într-o zi cînd soţul ei, militar şi funcţionar în armată
iraniană, a fost trimis pe front să lupte împotriva Iraqului şi a trupelor lui
Saddam Hussein, unde a fost ucis. Annahita a rămas văduvă pe la 20 de ani, cu
micuţul Daniel în braţe. A fost prima mare tragedie din viaţa ei.
Conform
obiceiurilor musulmane, trebuia să se recăsătorească. I-au făcut curte
verişorii soţului mort, dar i-a respins. I-au făcut curte bărbaţi în vîrstă,
care aveau mai multe soţii şi copii, unii dintre ei mai de vîrsta ei, dar i-a
refuzat şi pe ei. Pînă într-o zi cînd vecinul familiei a cerut-o în căsătorie.
Annahita a acceptat. Nu i-a plăcut de al doilea soţ, al cărui nume în carte e
Asghar. I-a spus dinainte că nu doreşte relaţii sexuale cu el. Asghar fusese şi
el căsătorit, soţia i-a murit, şi avea o fiică mică, al cărei nume în carte e
Cherrie. La scurtă vreme după căsătoria cu Asghar, Annahita a rămas
însărcinată, iar Asghar a început să o bată. Era deosebit de violent,
suspicios, gelos şi crud. Multe dintre cele 269 de pagini ale cărţii descriu
violenta din familie şi batăile pe care ea le-a primit de la el. Mai că nu era
zi cînd să nu o bată, să-i vorbească urît, să o înjure ori să o numească
prostituată sau adulteră. Conform legii musulmane, Annahita putea să divorţeze
înainte de împlinirea unui an de căsnicie. I-a spus că divorţează, zi în care a
primit cea mai cruntă bătaie din partea lui. Timidă şi influenţată de familie,
însă, Annahita s-a răzgîndit, sperînd că bătăile şi violența vor înceta.
Asghar era şi el
angajat în armata iraniană. Petrecea cîteva săptămîni pe front şi cîteva acasă.
După cîţiva ani, Annahita a rămas însărcinată din nou şi a născut o fetiţă, al
cărei nume în carte e Roksana. În timp, Asghar a devenit un opozant al
regimului islamist şi a decis să evadeze din Iran, să ajungă în Occident şi
acolo să se alăture rezistenţei anti-islamice, al cărei obiectiv era
restabilirea monarhiei în Iran şi reîntronarea Șahului. De la o vreme a început
să fie suspectat de autorităţi, au urmat chiar şi cîteva interogatorii, iar într-o
seară Asghar i-a spus Annahitei că trebuie să plece cît mai curînd din Iran în
Turcia, iar de acolo în Occident.
Turcia anilor ‘80
Asghar s-a
înţeles cu un traficant de persoane să-l treacă pe el, pe Annahita, pe Roksana
şi pe un nepot de-al lui în Turcia. Traficantul a refuzat să-l ducă şi pe
Daniel, care a rămas în urmă. Cartea dă detalii interesante privind evadarea,
drumul din Isfahan spre Turcia şi traversarea munţilor înalţi care despart
Iranul de Turcia. Înainte de a începe traversarea, au stat într-o casă la
poalele munţilor, pînă cînd vremea le-a fost prielnică pentru drum. Începuse să
se facă rece, iar Annahita nu avea haine groase. Nici Roksana. Annahita nu mai
putea alăpta şi pe Roksana o hrăneau cu lapte cumpărat. Dificultăţile i-au
tentat să se întoarcă acasă, dar drum înapoi nu mai era. Plătiseră bani grei
traficantului să-i treacă în Turcia.
S-au apucat de
drum într-o dimineaţă. Pe Roksana au pus-o într-o sacoşă. Drumul era anevoios.
Cu fiecare metru devenea tot mai abrupt. Uneori plouă, iar de la cîtăva vreme a
început să ningă. Zilele erau pe drum, iar nopţile se adăposteau în peşteri ori
stăteau ascunşi sub stînci. Pe alocuri dădeau peste stîne de oi, de unde
cumpărau lapte şi altel de-ale gurii. De la o vreme temperatura nu mai trecea
de 0 grade. Era tot mai greu să o ţină pe Roksana în viaţă. Nu puteau să facă
foc, să se încălzească, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi.
După aproape o
săptămînă de mers prin munţi, traficantul le-a zis că au ajuns la graniţa cu
Turcia. Le-a arătat o potecă, spunîndu-le că, dacă se vor ţine de ea, vor
ajunge curînd în Turcia. Apoi a dispărut. Împreună cu nepotul lui Asghar şi cu
o sacoşă în care Annahita şi Asghar aveau bani şi lucruri preţioase. Ningea, se
întunecase, iar cei doi pierduseră poteca. S-au oprit lîngă o stîncă uriaşă şi
au făcut foc, să se încălzească. Annahita deschide sacoşa unde o pusese pe
Roksana, dar fetiţa nu mai dădea semne de viaţă. Era rece, vînătă şi nu mai
respira. Dintr-o dată văd în întunecimea nopţii o mulţime de ochi sclipitori.
Era o haită de lupi. Annahita şi Asghar au făcut focul şi mai mare, iar de la o
vreme lupii au fugit. S-a făcut lumină, dar încă ningea. Au pornit din nou la
drum şi, miracol, după cîteva ore au dat peste un drum de ţară. Au coborît şi
au mers pe drumul acela înainte.
Drumul urca din
nou în munţi şi au ajuns la o stînă, unde au dat peste oier şi nevasta lui. Aceștia
i-au primit în casa lor, dar ei vorbeau o limbă diferită. Annahita şi Asghar
şi-au dat seama că nu mai sînt în Iran, dar nu ştiau dacă au ajuns în Turcia
ori Armenia. După puţin timp au înţeles că sînt în Turcia. Femeia le-a dat să
mănînce şi a apucat sacoşa în care era trupul Roksanei, crezînd că acolo erau
rufe murdare, care trebuiau spălate. Annahita s-a crispat, femeia a tras
fermoarul şi a exclamat, în turceşte, „Bebeluş, bebeluş!”. Toată familia s-a
strîns în jurul Roksanei. Fetiţa respira, avea gura deschisă şi dădea din mîini.
Soţia oierului i-a adus lapte şi o troacă de apă caldă, în care Annahita a
spălat-o. Annahita plîngea şi mulţumea în inima ei lui Allah pentru că i-a
scăpat fetiţa de la moarte.
Annahita s-a dus
în baie, s-a privit în oglindă şi s-a îngrozit. Fața îi era îngheţată, la fel
pielea de pe mîini şi degetele de la picioare. După cîteva zile de odihnă în
casa oierului, acesta i-a dus la un drum şi le-a dat de înţeles că mergînd pe
drumul acela vor ajunge la o garnizoană de grăniceri. Aşa au făcut şi la scurt
timp au ajuns la garnizoană. Au fost arestaţi pentru intrare ilegală în Turcia.
În centrul de detenţie au dat peste alţi refugiaţi iranieni, unii aflîndu-se
acolo de aproape un an. Annahita şi Asghar şi-au văzut visurile spulberate. Au
urmat interogatoriile, numeroase şi tot mai agresive. După vreo şase luni de
detenţie, în camera Annahitei şi a lui Ashgar a fost pus un alt iranian, un om
de afaceri care ducea marfă din Germania în Iran. Cunoştea bine filiera
traficului de persoane din Iran în Germania şi, după ce a ascultat povestea Annahitei,
a promis că după eliberarea lui îi va ajuta să ajungă în Istanbul. S-a ţinut de
cuvînt. După cîteva săptămîni Annahita şi Asghar au fost puşi pe un autobuz cu
destinaţia Istanbul. După două zile au ajuns în Istanbul, unde li s-a spus să
se prezinte la poliţie. Au făcut întocmai şi poliţia le-a eliberat acte, spunîndu-le
că sînt liberi.
Dar unde să
meargă? Unde să doarmă? Unde să se spele? Li s-a dat adresa unui centru pentru
refugiaţi. Au stat acolo cîteva luni, neştiind unde vor ajunge şi cînd. Roksana
începuse să crească. Una dintre persoanele de care Annahita îşi aminteşte că s-a
purtat frumos cu ea în centrul de refugiaţi a fost o țigancă, ce-i aducea mîncare
şi îi spunea care țări primeau refugiaţi iranieni. Annahita şi Asghar au ales
Danemarca, au făcut cerere de imigrare, iar după aproape un an au aterizat în
Copenhaga.
Danemarca
Viaţa în
Danemarca nu a fost uşoară. Familia primea asistență socială de la stat,
Annahita mergea la colegiu să înveţe daneză, iar Roksana la grădiniţă. Asghar
s-a apucat de politică. Nu muncea, nu învăţa daneză şi îşi petrecea timpul
complotînd împotriva regimului islamist iranian. Se legase de alţi tineri
iranieni care îi împărtășeau ideologia şi obiectivele şi care stăteau la el în
apartament, la discuţii, pînă dimineaţa. De la o vreme Asghar devenise tot mai
gelos şi bătăile au început din nou. Annahita a încetat să mai meargă la şcoală
şi viaţa ei a devenit un iad. Asghar s-a apucat de băut raki
împreună cu prietenii iranieni şi a devenit tot mai violent. Familia nu avea
prieteni în afara comunităţii de refugiaţi iranieni.
Într-o
dimineaţă, după ce fusese făcută zob de Asghar, cineva bate la uşa
apartamentului în care Annahita şi Asghar locuiau. Annahita se uită pe vizor şi
vede un domn şi o doamnă în faţa uşii, ambii mai în vîrstă şi îmbrăcaţi frumos.
De teamă, nu a deschis uşa. După două săptămîni domnul şi doamna bat din nou la
uşă şi de data asta Annahita deschide şi îi invită înăuntru. Dar nu pot
comunica. Invitaţii vorbeau engleza dar Annahita nu. Invitaţii nu vorbeau
daneză. S-au privit unii pe alţii şi singurele cuvinte pe care Annahita şi le aminteşte
din acea primă vizită au fost Christians...
Jesus („creştini... Iisus”). Invitaţii au plecat şi Annahita s-a gîndit că
nu îi va mai vedea. Dar s-a înşelat. După cîtva timp cei doi revin, Annahita
deschide uşa şi primeşte din partea lor o Biblie. Cu timpul, Annahita începe să
citească Biblia, nu o înţelege şi o pune pe raftul de sus al bibliotecii
familiei.
Anii trec şi
Annahita şi Asghar reuşesc să aducă în Danemarca copiii lăsaţi în urmă în Iran,
pe Daniel şi Cherrie. Copiii merg la şcoală şi se integrează rapid şi uşor în societatea
daneză. Bătăile, însă, continuă, iar într-o zi Annahita e dusă la administraţia
colegiului şi întrebată de ce are mereu vînătăi pe braţe şi pe faţă. Începe să
plîngă şi divulgă violența din familie. Poliţia intervine şi le separă pe
Annahita şi pe Roksana de Asghar. Asghar devine şi mai violent, iar poliţia îi
sugerează Annahitei să-şi schimbe identitatea şi să plece în Suedia, împreună
cu copiii. Annahita cade de acord şi la scurt timp, împreună cu Roksana şi
Daniel, pleacă în Suedia. Cherrie rămîne în urmă cu tatăl ei, Asghar.
De acum sîntem
creştini!
Primul contact al
Annahitei şi al copiilor ei în Suedia a fost cu o mănăstire de măicuţe de lîngă
Stockholm. A fost primită acolo pentru zece zile, pînă cînd îşi va putea găsi
un loc pentru ea şi copii. Annahita e copleşită de ce vede şi aude, de
rugăciunile măicuţelor, de cîntările şi de devotamentul lor faţă de „Iisus”.
Discuţiile ei cu măicuţele inevitabil duc la acelaşi subiect – „Iisus”. Ceva o
face pe Annahita să se întrebe de ce e atît de norocoasă. Priveşte înapoi la
dificultăţile vieţii şi începe să-şi dea seama că cineva ori ceva a fost în
spatele ei, a păzit-o şi o ajută. Curioasă, începe din nou să citească Biblia.
Iubeşte scoarţele negre, paginile albe, marginile aurii şi mai ales mirosul
tipăriturii proaspete. Continuă să mediteze. Ani la rînd. Intră în contact cu
misionari americani, dar și cu creştini iranieni, care deja se convertiseră de
la Islam, şi începe să meargă la biserică.
Într-o zi îşi ia
copiii şi merg împreună la o biserică luterană. Biserica era goală. Copiii se
uită la mama lor. Annahita se roagă. Îngenunchează şi continuă să se roage. De
la o vreme îi simte pe Daniel şi pe Roksana îngenuncheaţi lîngă ea, rostind şi
ei rugăciuni. După vreo jumătate de oră, Annahita se ridică, îşi sărută copiii
şi le spune: „De acum sîntem creştini” (p. 230).
Urmează alte
evenimente în viaţa Annahitei, familia ei din Iran se converteşte la
creştinism, iar de la o vreme o mulţime de iranieni din comunitatea iraniană
din Suedia se convertesc şi ei. Annahita îşi transformă casa într-o mică
bisericuţă, în care ani la rînd a ţinut studii din Biblie cu emigranţii
iranieni, în special femeile. Uneori avea în casa ei pînă la 30 de persoane. Au
început să primească botezul creştin, iar iranienii din Occident au început să
se convertească la creştinism cu miile. Se spune că în cinci ani Annahita a
convertit la creştinism 1500 de musulmani.
Convertirea
mamei Annahitei
Încheiem cu
istoria convertirii mamei Annahitei. Mama ei a refuzat să se convertească,
relaţiile ei cu Annahita fiind dificile din această pricină. Într-o seară mama
îi spune că se converteşte la creştinism dacă în noaptea aceea Îl vede pe Iisus
în vis. Annahita s-a rugat în camera ei mai toată noaptea. Dimineaţa a pregătit
micul dejun pentru familie şi mama ei era tăcută, dar vizibil mînioasă şi
crispată. Annahita a lăsat lucrurile să se liniştească şi, după cîteva zile, a
întrebat-o dacă a visat visul pe care şi-l dorise. Mama a început să lăcrimeze.
A visat, zice ea, un bărbat care avea deasupra capului o lumină intensă. El săpa
cu o lopată şi semăna. Mama Annahitei l-a întrebat: „Ce faci?”, iar El a
răspuns: „Şaman. Ajută-mă!”. Femeia s-a apropiat de bărbat şi i-a luat sapa din
mînă. Cînd a luat-o, a văzut o gaură în fiecare mînă a bărbatului. Bărbatul i-a
zîmbit. Femeia s-a trezit din somn şi a început să plîngă (p. 243). A primit de sus visul
pe care-l ceruse, iar la scurt timp după aceea a devenit şi ea creştină.
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4,
București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro
Autoarea cărții
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu