„SPIRITUL DREPTEI” ÎNTR-O NOUĂ EDIȚIE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

 

În curînd va apărea, după 21 de ani, ediția a doua (revăzută și adăugită) a cărții mele de debut: Spiritul dreptei. Între tradiție și actualitate. Celor două secțiuni inițiale – „Dimensiunea spirituală” (12 texte) și „Dimensiuea politică” (12 texte) – le-am adăugat în „Addenda” trei texte de sinteză scrise ulterior. Am actualizat o parte din notele de subsol și am introdus cîteva note noi, acolo unde am simțit că era absolut necesar. Reproduc aici unul dintre textele ce figurează în secțiunea „Dimensiunea spirituală” (cu privire la măsura creștină a iubirii, care este adeseori greșit înțeleasă).

  

ÎNŢELESUL EVANGHELIC AL IUBIRII 

„Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi a­ce­laşi Apostol ne încredinţează mai departe: „... Dum­ne­zeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dum­­nezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (4, 16). Făcut „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: „... iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt”, zice Pavel (I Corinteni 13, 2); şi conchide: „Şi a­cum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corin­teni 13, 13). Creştinismul este, înainte de orice altceva, religia iubirii (agápe) [1]. 

Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar fa­cem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sen­sul iubirii creştine; această confuzie este mai răspîndită decît s-ar crede şi apare chiar la case foarte mari. 

Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilus­tru. În al său Curs de Metafizică (urmez ediţia Huma­ni­tas din 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca „instrument mistic de cunoaştere”, stabilind, în mare, următoarele: că „trăirea” este me­to­da de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai în­semnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, „funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, „monopolaritatea” iubirii poa­te duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm „bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: „Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la fal­sificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu sur­prindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decît maestrul său). 

Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia per­sonală că „în creştinism iubirea nu înseamnă cu­noaş­tere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale lo­gică, decît la „o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: „Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în me­ta­fizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubi­rii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest stringenţa ei logică. E de a­juns să arăt că premisa de la care porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data a­ceasta, din capul locului, alăturea de problemă. 

Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte pre­scripţia biblică: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl. mea). E curios că deşi Nae Ionescu avertizează că a­ceasta „nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, el îşi sprijină pe ea întreaga demonstraţie, amen­dînd tocmai creştinismul!  

Ne aflăm aici chiar în inima confu­ziei despre care vorbeam (şi care, uneori, apare şi-n me­di­ile strict teolo­gice). 

Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Ma­tei 22, 40): „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la cererea tînărului bo­gat, esenţa „Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea, Mîn­tuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne po­runca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: „Po­runcă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34; subl. mea). Aşadar, măsura iubi­rii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum cre­dea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dum­nezeiască. 

Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu („Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gîn­ditor poate avea perfectă dreptate în raţionamentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism! 

Desigur, Nae Ionescu rămîne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă; el îşi mai poate per­mite să greşească sau să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere. Noi nu ne putem permite însă, mai ales cînd ne punem pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricît de mult l-am ad­mira altminteri (era să zic: oricît de „năişti” am fi) [2]. 

Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este che­mat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în „asemănarea” cu Creatorul său. „Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu du­pă har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii). Iubirea, în în­ţelesul ei evanghelic, este temeiul în-dumnezeirii (theo­sis), la antipodul tuturor egoismelor şi deșteptăciunilor noastre. 

Răzvan CODRESCU

  

[1] În limba greacă există patru termeni care redau „chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). Dumnezeu, înţeles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle („Iubirea ce roteşte sori şi stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, „dragostea [agápe] este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decît cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pămînteşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste”, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37); aceasta este una dintre cele mai profunde şi mai con­­cise definiţii ale dragostei creştine. 

[2] Admiraţia oarbă (cu creditul necondiţionat ce rezultă din ea) devine patologie a admiraţiei.