Am primit vestea adînc tulburătoare că marea mărturisitoare Aspazia Oțel
Petrescu a trecut la cele veșnice în noaptea de 22 spre 23 ianuarie 2018. Ca un
modest omagiu la ceas de doliu, reproduc aici o parte a capitolului pe care i
l-am dedicat în Cartea mărturisitorilor.
Pentru o istorie a învrednicirii românești (Ed. Rost/Fundația Sfinții
Închisorilor, București/Pitești, 2014; ed. a doua, revăzută și adăugită: Ed.
Manuscris, Pitești, 2018, în curs de apariție), în cadrul mai general al
eroismului feminin românesc, pe care l-a întruchipat cu noblețe pînă în clipa
din urmă. (R. C.)
EROISMUL FEMININ ROMÂNESC
ÎN SECOLUL XX
O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem
numi EROISMUL FEMININ: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi pînă la
crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat –
discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi
şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a
scris atît de puţin, fiind pînă astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în
drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care
o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin
vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a
celor care-şi văd plecînd la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecîndu-i
rugătoare, cu inima şi cu gîndul, şi asumîndu-şi tăria de a duce mai departe,
în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.
După veacurile de martiraj creştin care au temeluit Biserica lui Hristos şi
în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi
nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai
degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al
suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta,
niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri
de-a rîndul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică”
a vetrei seculare, sfinţit de roadele pîntecelui şi de roadele gliei, departe
de iureşul luptelor sîngeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.
Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de
cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers
dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor
mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al
terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate
mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol
asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgîn, împins nu o dată pînă
la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a
urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui
Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.
Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş
dizolvant, reiterînd – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului
radical – marile persecuţii din zorii erei creştine [1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bîntuit „stafia”
anunţată de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul
primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă
a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi
temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată
din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi
maternale, aruncînd-o pe „cîmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor
mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze
vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rînduri capabilă
de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul
ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca
fiat-ul Mariei la buna vestire a
naşterii răscumpărătoare. [...]
Neopăgînismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin
teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin
românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu
mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au
funcţionat pînă la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în
1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai
diverse condiţii şi orientări, unele avînd legături – directe sau doar de
familie – cu „partidele istorice”, altele neavînd nici o apartenenţă politică,
dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”.
Poate încă şi mai mult decît în închisorile de bărbaţi, predominanţa au
deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar
prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi
încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al
fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii ani s-au adunat tot mai
multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare
succes din această categorie, Bénie
soit-tu, prison! („Binecuvîntată fii, închisoare!”), de Nicole
Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi
luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă
transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu și avînd-o ca
protagonistă pe Maria Ploae). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”,
deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema
închisorilor de femei, avînd şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia
legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne...
[2] este un act pe cît de
nobil, pe atît de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei
Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire.
Mergînd pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă
Ana-Maria Marin (1910-2001) [3],
autoarea volumelor Poveste de dincolo.
Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strîmtă (Ed. Gordian,
Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel
Petrescu) şi Povestea neamului românesc,
scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999),
doamna Aspazia Oţel Petrescu (leat 1923 [4],
cu 14 ani de temniţă grea [5]) a
adăugat, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam
şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi
generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc
din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut în cele aproape trei
decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a
devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate
comemorările camaradelor de suferinţă, evocîndu-le individual sau generic, în
scris sau prin viu grai, implicîndu-se în mai toate iniţiativele majore de
cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi,
tîlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe
Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi
măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor
secolului XX”, cu o constanţă şi o
vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al
mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane,
regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006).
Volumele de amintiri şi evocări publicate de doamna Aspazia Oţel Petrescu –
Strigat-am către Tine, Doamne... (Ed.
Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a
profesorului Ion Coja [6]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea
Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta
anticomunistă (Ed. Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzînd cea
mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu
moarte martirică), Adusu-mi-am aminte
(Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color,
de o certă valoare documentară), In
memoriam (Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2009) și A fost odată... (Bucureşti, 2011) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de
extracţie legionară, de la premisele anilor ‘40 şi pînă la experienţele-limită ale închisorilor
comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot
scrupulul adevărului (din trăite, iar
nu din auzite [7]), ci şi cu ales
dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, avînd ceva din harul marilor
povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile
nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Deie Domnul ca acestea
să fie, măcar în cîteva dintre numeroasele cazuri, icoanele înainte-mergătoare
ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mîine!
Răzvan CODRESCU
[1] „Printre
amintirile copilăriei mele – mărturisea Aspazia Oţel Petrescu – şi-a făcut loc
o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mînă la biserică, de Paşte, iar
pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea,
clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întîmpla
în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor,
următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă –
testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce
înseamnă comunismul!»" (citatul acesta este reprodus din grupajul
intitulat „O viaţă în temniţele comuniste”,
realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul
de Neamţ, la 17 martie 2007).
[2] Prima ediţie a apărut, cu
acest titlu, la Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000. Ediţia a
doua – intitulată Doamne, strigat-am! – a apărut la
Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, prefaţată de mine.
[3] Văduva avocatului şi
comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut la Majadahonda.
[4] Născută pe 9 decembrie, la
Cotul Ostriței, fiind fiica învățătorilor Ion și Maria Oțel. Numele Petrescu
este al soțului, Ilie Alexandru Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1964 și care
a lăsat-o văduvă în 1987.
[5] „Terminasem
Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi cînd părinţii s-au stabilit, datorită
refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de
Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de
tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strînge fonduri pentru
pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a
termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gîndul de a
intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi
au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au
scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gîndit
la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la
pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an,
am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămîna Patimilor.
Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste
150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca
«duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de
aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat,
abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]” (Aspazia Oţel
Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă).
[6] „Un
nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi
martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre
ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se
numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).
[7] „Nici în mormînt nu voi
uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată.
Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mîncarea era execrabilă.
Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru
orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă
nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de
cătuşe, care se strîngeau pe mînă la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vîrît
în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atît de mulţi încît, la început,
cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire
preluată din sursa citată în prima notă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu