Un
prieten care crede că „strada” e reprezentată doar de manipulați și de naivi,
mă întreabă, provocator și insinuant: „Cu ce înlocuim PSD-ul ?”.
Mă
feresc să spun că am răspuns, ci prefer să spun că mi-am exprimat punctul de
vedere în comentariile aferente unei postări pe Facebook („Să sperăm că e numai
începutul!”), pe care, la sugestia altor prieteni, îl reiau și aici, oarecum
„mai la vedere” (fără cine știe ce iluzii – m-am vindecat de ele în aproape 30
de ani de publicistică „reacționară” – și fără pretenția de a-l decreta ca
soluție fără cusur, ci doar ca poziția mea – care, oricum, contează prea puțin
– să fie clară pentru cei care se mai întîmplă să mă citească).
Cu ce să înlocuim PSD-ul
(presupunînd că am fi în stare)? Pe termen scurt, cu orice altceva. Pe termen
lung, cu acea dreaptă pe care sîntem datori s-o construim din mers. Ce ne-a
împiedicat s-o construim pînă acum și ce am putea face – practic și concret, nu
discursiv și virtual – ca s-o construim de acum înainte? Acestea sînt cele două
întrebări care trebuie să ne frămînte și să ne responsabilizeze. Se pare însă
că noi am ales deja calea suspiciunii reciproce, cu cecitatea pretins „puristă”
de a ne anihila unii pe alții în folosul PSD, care-și freacă mîinile de
satisfacție văzînd că ne ascuțim dinții ca să mușcăm din el, dar de fapt mușcăm
mereu tot din alți adversari, reali sau închipuiți. Suferim de o dezbinare
cronică și de o suspiciune toxică, din care monstrul se hrănește fără să-l
coste nimic.
Sigur că dreapta n-are un singur
adversar, ci mai mulți, stînga fiind astăzi de o polimorfie derutantă, ea
însăși radicalizată între vechi și nou. Adversarii cei mai redutabili ai
momentului sînt neocomunismul estic și neomarxismul vestic. Cînd ai mai mulți
adversari, e însă o chestiune de strategie elementară că nu-i poți înfrunta
direct pe toți deodată, ci îi înfrunți pe rînd, iar dacă ești abil strateg,
chiar te poți folosi conjunctural de unul pentru a-l înfrînge pe celălalt.
Eradicarea „ciumei roșii” rămîne prioritatea absolută, pentru că ea este răul
moștenit și încățelit, cu actanții cei mai siniștri. Să lichidăm neocomunismul
(valorificînd orice reacție împotriva lui: de la dreapta sau de la stînga,
politică sau apolitică, internă sau externă) și pe urmă ne vom concentra pe
lupta cu neomarxismul. Totul va fi însă inutil dacă nu vom reuși să construim,
dincolo de proteste, alternativa de dreapta credibilă și viabilă pe care am
ratat-o sistematic vreme de 28 de ani (confundînd necesitățile prezentului cu
nostalgiile trecutului sau cu utopiile viitorului).
Nu atît PSD-ul (sau, mă rog, penala
coaliție PSD-ALDE) e de înlocuit, cît nevrednicia confuză și vociferantă de
pînă azi cu o vrednicie lucidă și realistă (dacă sîntem capabili de așa ceva),
care să depășeasă, măcar în ceasul al doisprezecelea, „războiul româno-român”
în care ne-am risipit decenii de-a rîndul și prin care am devenit caricatura
politică și culturală a Europei și a propriei noastre istorii.
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu