După
aceste zile de doliu național și de intensă mediatizare a adevăratei istorii a
Monarhiei Române și a adevăratei biografii a Regelui Mihai I, în confruntare cu
comunismul și neocomunismul care ne-au falsificat trecutul, ne-au nenorocit
prezentul și ne-au compromis viitorul, o parte a mîrlei (varianta românească a „vulgului”) a realizat, fie și în
ceasul al doisprezecelea, în ce hal s-a lăsat manipulată decenii de-a rîndul și
care ar fi putut fi chipul mai bun al României după 1989, dacă țara n-ar fi
încăput, cu asentimentul ei decerebrat, pe mîna nomenklaturiștilor de rangul
doi și a foștilor securiști „cosmetizați” în atelierele „democrației originale”
(de care n-am scăpat nici după 28 de ani). Există însă și o mîrlă încremenită
în abjecția și turpitudinile ei, cu care a trăit și cu care o să moară, orice
i-ai face și orice i-ai spune. O mîrlă pentru care regalitatea reprezintă o
sumă a tuturor răutăților, iar Europa este numele iadului pe pămînt.
Cum se poziționează – pro sau contra – „elitele”, aceasta contează prea puțin la nivelul recepției publice, pentru că ele nu au forța numerică și, din păcate, nici creditul moral de a putea impune un punct de vedere sau altul.
Fapt este că, o dată cu trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai I, problema monarhică devine în România un capitol de istorie, dincolo de înțelegerea sau neînțelegerea, de simpatia sau de antipatia noastră. Bifăm – în tîrziul lumii lui „n-a fost să fie” – o nouă ratare istorică, iar singura reparație ideală rămîne aceea că ultimul rege a intrat în eternitate cu imaginea frumoasă pe care majoritatea românească i-a refuzat-o cît a fost viu. Ceea ce se aude în urmă, ca un ecou inutil, seamănă cu „strigatul oltenilor la prune tîrzii”.
Cum se poziționează – pro sau contra – „elitele”, aceasta contează prea puțin la nivelul recepției publice, pentru că ele nu au forța numerică și, din păcate, nici creditul moral de a putea impune un punct de vedere sau altul.
Fapt este că, o dată cu trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai I, problema monarhică devine în România un capitol de istorie, dincolo de înțelegerea sau neînțelegerea, de simpatia sau de antipatia noastră. Bifăm – în tîrziul lumii lui „n-a fost să fie” – o nouă ratare istorică, iar singura reparație ideală rămîne aceea că ultimul rege a intrat în eternitate cu imaginea frumoasă pe care majoritatea românească i-a refuzat-o cît a fost viu. Ceea ce se aude în urmă, ca un ecou inutil, seamănă cu „strigatul oltenilor la prune tîrzii”.
Răzvan CODRESCU
Stimate domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereVa urez sfinte sarbatori de Craciun cu sanatate si bucurii si impliniri!
Va urmaresc postarile si ma bucur sa regasesc mai tot timpul pareri pe care le impartasesc. Mai este posibil sa re-editati Sah la Rege la vreo editura?
Nici nu doresc, nici nu e momentul sa fac vreun comentariu la postarea dumneavoastra.
Doamne ajuta!
Iulian
Monarhie, republică, nu mai conteaza...
RăspundețiȘtergereImi aduc aminte de raspunsul unei deputate, care intrebata care este forma de guvernamant a Romaniei, a raspuns "cea a Partidului Social Democrat". Se pare ca, din pacate, ate dreptate.