7. TAINA CUNUNIEI
Înaintea
nunţii se oficiază logodna, cînd mirelui şi miresei li se pun inele în degete,
ca semn al legăturii de dragoste şi al fidelităţii reciproce. Uzanța este astăzi ca slujba de logodnă să se
facă deodată, ca preludiu al Tainei propriu-zise a Cununiei. Din păcate, cel
mai adesea logodnicii sînt neatenţi la rugăciunea prin care preotul Îi cere lui
Dumnezeu să le dea un Înger care să-i ajute să ducă o viaţă sfîntă împreună.
Pentru a primi Taina după toată cuviinţa, mirii ar trebui în prealabil să fie
mai atent instruiţi, dacă nu de preot, atunci măcar de părinți sau de naşi
(care au răspunderea de părinți spirituali, de aceea recomandîndu-se să fie mai
vîrstnici decît cei pe care-i cunună și apropiați de cele bisericești). Nașii
nu trebuie aleși la întîmplare și după criterii mondene, ci cu bună cumpănire
și după criterii duhovnicești.
Taina
se săvîrşeşte în mijlocul bisericii, dinaintea unei mese (tetrapod) pe care sînt aşezate crucea
şi Evanghelia. Prin Taina Cununiei se sfinţeşte legătura soţilor în faţa lui
Dumnezeu şi se cere de la El har şi binecuvîntare pentru naşterea şi creşterea
de prunci. Momentul esenţial al Tainei este
cel în care Duhul Sfînt lucrează unirea mirilor pe ale căror creştete s-au pus cununile (cununiile). Iată rugăciunea
centrală a ritualului încununării şi scenariul sacru care o însoțește:
„Dumnezeule cel sfînt, Care din ţărînă ai făcut pe om şi
din coasta lui ai făcut femeie şi ai însoţit-o lui spre ajutor, pentru că aşa a
plăcut slavei Tale, să nu fie omul singur pe pămînt, Însuţi şi acum, Stăpîne,
întinde mîna Ta din sfîntul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (cutare) cu roaba
Ta (cutare), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i
pe dînşii într-un gînd; încununează-i într-un trup; dăruieşte-le lor roadă
pîntecelui, dobîndire de prunci buni. Că a Ta este stăpînirea şi a Ta este
Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Cînd preotul zice: „Uneşte pe robul Tău (cutare) cu roaba
Ta (cutare)”, el apucă dreapta mirelui şi o uneşte cu dreapta miresei. Iar după
terminarea rugăciunii, preotul ia cununia mirelui şi face cu ea semnul crucii
pe fruntea lui, rostind de trei ori: „Se cunună robul lui Dumnezeu (cutare) cu
roaba lui Dumnezeu (cutare), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului
Duh. Amin”. Şi
sărutînd mirele cununia, preotul, asistat de naş, i-o pune pe creștet. La fel
și în cazul miresei, asistat de naşă, iarăși rostind de trei ori: „Se cunună roaba lui Dumnezeu (cutare) cu robul lui
Dumnezeu (cutare), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin”.
Şi-i binecuvîntează pe amîndoi tot de trei ori, cîntînd: „Doamne,
Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dînşii”.
După
încununare, urmează ritualul numit „Paharul mîntuirii”, cînd preotul le dă
mirilor de trei ori pîine şi vin, semn al unirii lor pe calea bucuriei şi a
jertfei, căci căsătoria este o cruce pe care o vor purta împreună, la bine și
la rău. Imediat după aceea, preotul cădeşte
împrejurul mesei, dînd ocol acesteia cu cei cununaţi şi cu naşii, cu
făcliile de nuntă aprinse, cîntîndu-se „Isaia dănţuieşte...” şi „Sfinţilor mucenici...”
(deci amintindu-se încă o dată că unirea conjugală este cale a veseliei, dar şi
a muceniciei, rînduită şi binecuvîntată de Hristos, Mirele suprem).
Binecuvîntarea
finală se cere de către preot de la Hristos (Cel ce-a arătat nunta cinstită la
Cana Galileii), pentru rugăciunile Preasfintei Sale Maici, ale măriţilor şi
întru-tot-lăudaţilor Apostoli, ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei
deopotrivă cu Apostolii, ale Sfîntului Mare Mucenic Procopie (tradiţional
ocrotitor al cununiilor) şi ale tuturor Sfinţilor. Asumată astfel, în
dimensiunea ei sacră, familia este o mică biserică vie („biserica de acasă”).
Ea nu este, cum se spune în mod curent, doar „celula de bază a societății”, ci
este celulă mistică a Bisericii celei
mari, ce-L are drept cap pe Hristos Domnul (cf. Efeseni 5,
32). După Cununie, cei doi vor fi
două persoane, dar un singur trup (cf. Facerea 2, 24, dar şi Matei 19,
5. sau Marcu 10, 7-8). Eventualul adulter alungă harul unificator şi de aceea singurul motiv de despărţire
admis de Hristos şi de Biserică este
acesta. Altminteri, „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei
19, 6).
Taina Cununiei este unică, irepetabilă. Dar, pentru slăbiciunea
dovedită de oameni, Biserica Ortodoxă (nu şi cea Catolică)
se roagă lui Hristos să îngăduie binecuvîntarea în Biserică şi a perechilor
constituite după unul sau două divorţuri. Slujba pentru a doua sau a treia
căsătorie (a patra nu mai este îngăduită cu nici un chip) nu mai e însă o
Sfîntă Taină, ci doar o ierurgie (vezi
mai departe), mai degrabă cu caracter de „pogorămînt”. Situaţiile umane
sînt extrem de felurite și de complexe, iar de dorit ar fi ca, pentru o nouă
căsătorie a unor persoane văduve sau divorţate, să se ceară şi sfatul
preotului-duhovnic, dacă celor ce se unesc le pasă cu adevărat de Dumnezeu şi
de Biserică.
După
vechea rînduială, nunţile se fac duminica. Nu se fac nunţi în zilele rînduite
pentru post, nici în ajunul Praznicelor Împărăteşti, nici în Săptămîna
Luminată, nici sîmbăta (zi destinată parastaselor). (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu