3. TAINA ÎMPĂRTĂȘANIEI
Taina
Euharistiei (de la gr. euharistia – „mulțumire,
recunoștință”), mai cunoscută în popor sub numele de Sfînta Împărtășanie, fost
rînduită de Hristos înaintea Patimilor Sale, la Cina cea de Taină (pe care o
rememorăm an de an în Joia Mare), după săvîrşirea Paştilor Legii celei vechi
(vezi Luca 22, 17-20). Mîntuitorul a prăznuit atunci ultima oară
Paştele Vechiului Testament şi a săvîrşit prima Sfîntă Liturghie, „a Legii
celei noi”. Şi pentru ca toţi creştinii să se cuminece cu El, asemenea
Apostolilor la Cina cea de Taină, le-a poruncit acestora şi urmaşilor lor,
arhierei şi preoţi, ca în numele Său, şi cu puterea pe care le-a dat-o, să o
continue şi să o actualizeze în veac: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!”.
Pomenirea la care cheamă Domnul nu e însă o simplă aducere-aminte protocolară
sau sentimentală, ci o actualizare, o reînviere de ordin duhovnicesc. Duhul
celui unit astfel cu Hristos învaţă să mulţumească lui Dumnezeu cînd i se dă, dar şi cînd are el însuşi
prilejul să dea, ba chiar să se dea pe sine, după pilda
Mîntuitorului. Adevăratul creştin îndură cu mulţumire şi bucurie suferinţa sau
chiar moartea, fiind încredinţat că toate îl duc spre Dumnezeu şi spre veşnica
Împărăţie, în care vom fi cu toții una întru Hristos.
Taina
Împărtăşaniei se săvîrşeşte în sfîntul lăcaş, la dumnezeiasca Liturghie.
Credincioşii primesc în „pîinea” şi „vinul” Euharistiei însuşi Trupul şi însuși
Sîngele lui Hristos. Sfînta Împărtăşanie lucrează tainic şi minunat în fiinţa
credinciosului, iar roadele ei sînt unirea reală şi deplină cu Hristos (nu
numai cu Duhul Lui, ca la Botez şi Mirungere, ci şi cu Trupul şi Sîngele Lui),
sporirea harului dumnezeiesc în noi, slăbirea înclinărilor rele, curăţirea de
păcate şi moştenirea vieţii veşnice.
Creştinul
trebuie să se împărtăşească de patru ori pe an (în cele 4 posturi mari), sau
măcar o singură dată (la capătul Sfîntului şi Marelui Post al Paştilor), pregătindu-se
pentru aceasta prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor (Împărtășania este
strîns legată de Spovedanie, care o precede și o înlesnește). Există şi
trăitori cu multă rîvnă care nu se mulţumesc cu împărtăşirea rară, ci simt
nevoia să se împărtăşească mai des, măcar la şase săptămîni. Duhovnicul e cel
mai în măsură să îndrume frecvenţa împărtăşirii cuiva, cunoscînd desăvîrşit şi
rînduielile Bisericii, şi nevoile fiilor săi duhovniceşti.
Creştinul care în
urma unor păcate grele este oprit de la împărtăşanie de către duhovnic, chiar
şi un număr de ani, să nu se descurajeze şi să urmeze „tratamentul” duhovnicesc
recomandat de acesta pentru însănătoşirea sufletului său.
De
la Cincizecime (Pogorîrea Duhului Sfînt) s-a făcut o legătură organică între
Euharistie și Trupul lui Hristos – Biserica (v. Fapte 2, 42; I Corinteni
10, 17), și pentru că Euharistia este „merinde pe calea vieții veșnice”
(„hrana” și „băutura” de trebuință existenței Bisericii), și pentru că ea e
centru de întîlnire a comunității liturgice locale cu Biserica universală
(văzută și nevăzută). Pentru că aduc o unică împreună-mulțumire, frîng ritual o
unică pîine și beau ritual dintr-un unic potir, creștinii dreptcredincioși
constituie o singură Biserică – realitate mistică pretutindeni prezentă și
etern biruitoare.
În
fine, există un raport esențial și inseparabil între Euharistie și „Tainele de
inițiere” (Botezul, Mirungerea, Preoția), care, după tradiția răsăriteană, se
săvîrșesc împreună în cadrul Sfintei Liturghii, temeluind unitatea Bisericii și
purtînd spre „ziua neînserată a Împărăției”, în care Iisus Hristos, Dumnezeul
cel Viu și Întrupat, va trăi plenar în toți și în fiecare. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu