În limba română, folosim cuvintele „secret”
sau „enigmă” mai ales cu
referire la universul laic, cuvîntul „mister”
mai ales cu referire la universul religios păgîn, iar cuvîntul „taină” mai ales cu referire la
universul religios creștin. În înțeles larg, taina este un adevăr sau o
realitate ascunsă, care scapă total sau parțial înțelegerii raționale curente
și se asumă mai ales prin credință, în virtutea revelației divine. Într-un
înțeles mai precis, în cadrul slujirii bisericești, Taina (grafiată cu
majusculă) este o lucrare sfîntă prin care credinciosul este relaționat cu
Dumnezeu prin harul Duhului Sfînt. Nu există creștinism autentic în absența
împărtășirii Sfintelor Taine, iar de aceea e de folos să le trecem încă o dată
în revistă, lămurindu-le pe scurt originea, înțelesul și importanța, pe care
uneori credincioșii nu le cunosc sau nu le conștientizează pe deplin.
CELE ȘAPTE TAINE
În număr de șapte și instituite
de Însuşi Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Sfintele Taine sînt lucrări sfinte săvîrșite în
Biserică, prin mijlocirea cărora Sfîntul Duh împărtăşeşte credincioşilor, în chip văzut, harul nevăzut al lui Dumnezeu. Săvîrşitorul nevăzut al Tainelor, în Duhul Sfînt, este Însuşi Hristos, episcopii şi preoţii fiind doar săvîrşitorii
lor văzuţi, a căror împuternicire de a săvîrşi Sfintele Tainele stă în legătură cu
succesiunea apostolică, consfințită ea însăși printr-o Sfîntă Taină, hărăzită celor aleși și vrednici
să slujească („Axios! Dignus est!
Vrednic este!”): Preoția sau Hirotonia.
Cuvîntul românesc „taină” redă pe gr. mysterion şi pe lat. [mysterium] sacramentum”, cu înţelesul de „simbol sacru”
(specific creştin). Părintele Dumitru Stăniloae (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. 1978, vol. 3) lămurește astfel noima generală a Sfintelor Taine: „La baza concepţiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în
putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om [preotul
oficiant al Tainei – n. n.] asupra altui om [primitorul sau beneficiarul Tainei
– n. n.], prin mijlocirea trupurilor şi a
materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii ca trup tainic al lui Hristos” (p.
7); „Într-un înţeles mai special, tainele sînt lucrările invizibile ale lui
Hristos săvîrşite prin acte vizibile, prin care se constituie Biserica şi care
se săvîrşesc în Biserică”, iar „în sensul cel mai
special, caracterul şi numele de Taine îl au cîteva lucrări vizibile ale
Bisericii, instituite de Hristos Însuşi, prin care Hristos uneşte cu Sine – şi
deci cu Biserica – persoanele singulare care cred în El…” (p. 14); „Tainele pun în relief, ca şi întruparea Domnului [în Care „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii”, cum stă scris la Coloseni 2, 9 – n. n.], marea
însemnătate a trupului omenesc şi valoarea lui eternă ca mediu transparent al
bogăţiilor şi adîncimilor dumnezeieşti” (p. 16); „Hristos pătrunde astfel cu trupul Său, sau cu energia trupului Său
curat, în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine, sau prin gesturile
preotului, ca să pună şi în trupul nostru începutul sfinţirii, care nu se
produce însă dacă nu are loc şi un efort [liber şi conştient – n. n.] din
partea primitorului Tainei” (p. 20); „Preotul este organul
văzut prin care Hristos […] lucrează în chip nevăzut în Taine…” (p. 27), iar „Învăţătura Bisericii că validitatea Tainelor săvîrşite de un preot sau
un episcop nu depinde de vrednicia lor [ci sînt valabile ex opere operato – n. n.] se bazează pe faptul că rugăciunea şi
invocarea Duhului făcute de ei reprezintă rugăciunea şi invocarea Bisericii,
iar gesturile lor sacramentale, ca şi declaraţia lor despre harul care se
coboară, sînt însoţite de credinţa Bisericii că Hristos Însuşi lucrează prin
ele în mod nevăzut, îndeplinindu-Şi de fiecare dată făgăduinţa făcută la
instituirea Tainelor, anume că la săvîrşirea lor va coborî în cei ce le primesc
[cf., de pildă, Ioan 6, 56 şi urm. – n. n.]” (pp. 29-30); „În ce priveşte numărul Tainelor, trei dintre ele sînt Taine ale unirii
depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Mirungerea,
Euharistia [numită și Împărtăşanie, Cuminecare sau Grijanie – n. n.]), două –
ale reîntăririi în Hristos a celor îmbolnăviţi sufleteşte şi trupeşte
(Pocăinţa [numită și Spovedania sau Mărturisire – n. n.], Maslul) şi două –
mijloace prin care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea
specială a săvîrşirii Tainelor, a propovăduirii cuvîntului şi a păstoririi
unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia [mai cunoscută în popor ca Preoţie – n.
n.]), fie îndatoririle speciale legate de viaţa conjugală (Cununia [sau Nunta,
Căsătoria – n n.])” (p. 33).
1. TAINA BOTEZULUI
Botezul (gr. baptisma, lat. baptismum – „afundare”)
este Taina începutului vieții creștine, poarta de intrare în Biserică. El îl curăţeşte pe om de urmările păcatului strămoşesc şi de păcatele acumulate pînă la săvîrşirea Tainei (dacă nu s-a botezat de prunc, după uzanța ortodoxă). Botezul nu anulează
însă înclinația noastră către rău, care rămîne o problemă de fiecare clipă a
modului în care ne folosim libertatea dată de Dumnezeu: cel botezat devine membru al Bisericii, urmînd ca în sînul ei, adică în comunitatea mistică al cărei Cap este Hristos Însuși (Cel ce a întruchipat
Botezul arhetipal, în apa Iordanului), să
lupte liber, pe măsură ce devine
responsabil, împotriva slăbiciunilor dinlăuntru şi a ispitelor din afară. În urma Botezului, ne facem părtași și celorlalte Taine
ale Bisericii, menite să ne întărească pe calea mîntuirii.
Cel botezat primește un nume (prenumele sau numele de botez), de regulă în cinstea unui Sfînt, care îi va fi protector
și model în
viață. E bine ca alegerea
numelui de botez să nu fie întîmplătoare, ci să stea în legătură fie cu un
sfînt sau o sfîntă din calendar cu pomenire în ziua naşterii celui botezat, fie cu un mare
praznic din apropierea datei respective, fie cu
un sfînt la care părinţii au mare evlavie sau pentru care există o tradiție familială. Obiceiul – destul de răspîndit – de a i se da
copilului un nume după naş/naşă nu face parte propriu-zis din rînduiala
bisericească, chiar dacă naşii (ce trebuie să fie ortodocşi) au rolul, consacrat prin tradiţie, de părinţi spirituali. Biserica recomandă ca,
atunci cînd aleg numele copilului, membrii familiei să nu se sfătuiască numai între
ei, sau numai cu naşii, ci şi cu preotul paroh sau cu un duhovnic.
Celui ce este botezat i se citesc „rugăciunile chemării”, în care se
cheamă Numele lui Iisus Hristos, înfricoşător pentru demoni, pentru
ca aceştia să se
îndepărteze de cel ce primește Taina. După aceste rugăciuni, cel chemat (sau garantul său spiritual, nașul/nașa, în cazul pruncilor) se întoarce cu faţa spre Apus
şi se leapădă de trei ori de satana şi de toate lucrurile lui, arătînd astfel
hotărîrea fermă de a
sta împotriva puterilor întunericului.
După ce s-a lepădat de diavol, cel chemat – direct sau prin
garantul său spiritual – se întoarce cu faţa spre Răsărit, se uneşte
cu Hristos şi făgăduieşte solemn să creadă neabătut în El şi să-L slujească după toată cuviința.
Apoi cel botezat (sau naşul/nașa, în cazul pruncilor) rostește Crezul
sau Simbolul
Credinţei. Apa din cristelniță (numită și „apa mîntuirii”) se sfinţeşte prin invocarea Sfîntului Duh şi cel ce se botează este uns cu untdelemn sfinţit. Preotul îl scufundă
de trei ori în apă, rostind formula consacrată: „Se
botează robul lui Dumnezeu [cutare] în numele Tatălui, amin, şi al Fiului,
amin, şi al Sfîntului Duh, amin”. În acest moment culminant al Tainei, Duhul Sfînt se pogoară
în chip nevăzut asupra celui ce se botează, îl curăţeşte de păcate şi îl
renaşte în viaţa cea nouă, întru Hristos. După
naşterea trupească, Botezul este socotit a doua naştere, duhovnicească („baia nașterii celei de a doua” – Tit 3, 5).
Cel botezat este îmbrăcat în haine albe, ca semn de primenire sufletească, şi i se dă cruciuliţă, ca semn că
este de-acum creştin şi chemat să se mîntuiască prin
credinţa în Iisus Hristos, Cel răstignit pe Cruce pentru toţi oamenii care au
fost, sînt şi vor fi, pînă la sfîrșitul veacurilor.
Săvîrşirea Botezului prin turnarea apei sau
prin stropire nesocoteşte Canonul 50
apostolic. Afundarea întreită, practicată din vechime de Biserica Răsăritului,
închipuie moartea şi îngroparea Mîntuitorului, după cum învață Părinții; omul cel vechi moare astfel păcatului, care ne-a înrobit de la căderea protopărinților Adam și Eva, iar ridicarea din apa Botezului închipuie
Învierea cea de a treia zi a Domnului şi naşterea în fiecare a omului
nou, curat şi drept, îmbrăcat în Hristos, Domnul Slavei (toată asistența cîntă: „Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”).
Potrivit Canonului 47 apostolic, calificarea de a boteza o au numai
episcopul și preotul. Dar Canonul 43 al Sinodului VI Ecumenic îngăduie ca, în
cazuri excepționale, Botezul să poată fi făcut de orice creștin, numai că acest
Botez de necesitate sau de urgență va trebui completat ulterior cu Taina
Mirungerii și cu cea a Împărtășaniei, care nu mai pot fi oficiate de oricine,
ci numai de cei consfințiți. (Va urma)
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu