„O EUROPĂ ÎN CARE PUTEM SĂ CREDEM”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

DECLARAȚIA DE LA PARIS  

(7 octombrie 2017)

   

În urma unei întîlniri comune avute la Paris, un grup de intelectuali de orientare conservatoare a publicat pe data de 7 octombrie 2017 un manifest intitulat „O Europă în care putem să credem“. Izvorît dintr-o profundă îngrijorare şi deziluzie faţă de actualul mers al lucrurilor, textul îşi propune, pe lîngă tragerea unui semnal de alarmă asupra risipirii moştenirii civilizaţiei europene prin autoamăgire şi deformare ideologică, şi transmiterea unui mesaj cu caracter afirmativ. El exprimă un ataşament ferm faţă de valorile adevăratei Europe, a căror perenitate le situează dincolo de abstracţiunile aflate la modă în zilele noastre. Semnatarii documentului publicat în mai multe limbi (din păcate nu şi în română) la https://thetrueeurope.eu sînt: Phillipe Bénéton, Rémi Brague, Chantal Delsol (Franţa), Roman Joch (Cehia), Lánczi András (Ungaria), Ryszard Legutko (Polonia), Roger Scruton (Marea Britanie), Robert Spaemann (Germania), Bart Jan Spruyt (Olanda), Matthias Storme (Belgia). 

Prezentăm mai jos un rezumat al amplului document, însoţit de cîteva fragmente relevante. 

„Europa ne aparţine, iar noi aparţinem Europei“: astfel debutează documentul împărţit în total în 36 de puncte. De la bun început este scoasă în evidenţă noţiunea de patrie, indisolubil legată de geografie, moştenire istorică, dar şi de sentiment, de o adeziune sufletească la tot ce presupune acest termen. Şi totuşi, această Europă este actualmente ameninţată de o falsă înţelegere de sine: „Această falsă Europă se închipuie pe sine drept o împlinire a civilizaţiei noastre, dar în realitate ne confiscă patria. Ea denunţă exagerările şi distorsionările adevăratelor virtuţi europene, rămînînd totodată oarbă faţă de propriile vicii. Complăcîndu-se într-o caricatură unilaterală a istoriei noastre, această falsă Europă este marcată de prejudecăţi insurmontabile la adresa trecutului. Susţinătorii ei sînt orfani prin proprie alegere, iar ei consideră faptul de a fi orfan, de a fi lipsit de o patrie, drept o realizare nobilă. În felul acesta, falsa Europă se autoproclamă drept model al unei comunităţi universale, care în realitate nu este nici universală şi nici o comunitate. Patronii acestei false Europe sînt vrăjiţi de superstiţia unui progres inevitabil. Ei cred că au istoria de partea lor, iar această credinţă îi face trufaşi şi dispreţuitori. Sînt incapabili să recunoască defectele lumii post-naţionale şi post-culturale pe care o construiesc. Mai mult, ei sînt ignoranţi în privinţa veritabilelor surse ale demnităţii umane pe care – asemenea nouă – o preţuiesc atît de mult. Ei ignoră – sau chiar repudiază – rădăcinile creştine ale Europei. În acelaşi timp ei se străduiesc să nu-i jignească pe musulmani, despre care îşi imaginează că vor adopta cu entuziasm viziunea lor secularistă, multiculturală. Cufundaţi în prejudecăţi, superstiţii şi ignoranţă, orbiţi de vanitate, de viziunea autosuficientă a unui viitor utopic, falsa Europă reprimă în mod reflex orice opoziţie. Aceasta se face, desigur, în numele libertăţii şi al toleranţei”.  

Această concepţie utopică şi totodată tiranică asupra Europei este privită drept cel mai nociv factor, cel care a contribuit în cea mai mare măsură la actuala stare de lucruri. De vină nu sînt atît ameninţările exterioare, cît această disoluţie internă, lipsa de aderenţă la ceea ce a reprezentat dintotdeauna autenticitatea. 

„Am ajuns într-o fundătură. Cea mai mare ameninţare la adresa viitorului Europei nu este nici aventurismul rusesc, nici imigraţia islamică. Adevărata Europă este în pericol din pricina strînsorii sufocante pe care falsa Europă o exercită asupra ideilor şi reprezentărilor noastre. Naţiunile noastre, cultura noastră comună sînt subminate de iluziile şi autoamăgirea asupra a ce este şi ce ar trebui să fie Europa. Promitem că ne vom opune acestei ameninţări la adresa viitorului nostru. Vom apăra, susţine şi promova adevărata Europă, cea căreia în realitate îi aparţinem”. 

Unii critici au crezut a descoperi o contradicţie între formularea de mai sus şi ale puncte ale manifestului. Pe de-o parte, aici ni s-ar sugera că imigraţia islamică nu constituie o ameninţare, iar ceva mai încolo se susţine că imigraţia masivă, lipsită de asimilare, este echivalentă cu o colonizare. Lectura aceasta e însă una greşită. Autorii nu neagă pericolele externe (rusesc sau islamic), dar spun că acestea constituie o ameninţare reală doar pe fondul unei mentalităţi eronate, a unei reprezentări iluzorii a lumii în care trăim, care este privită exclusiv prin lentilele unei ideologii pernicioase, fără aderenţă la realităţi şi tradiţii. 

După ce evocă necesitatea solidaritatăţii, a spiritului comunitar şi a participării active, documentul continuă prin accentuarea ideii că ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE O COMUNITATE DE NAȚIUNI, singura care întruchipează mult dorita unitate în diversitate. STATUL-NAȚIUNE, prin caracterul său suveran dobîndit după emanciparea de sub tutela imperiilor, a constituit marca definitorie a Europei. Chiar dacă între naţiuni au avut loc de-a lungul timpului şi conflicte, ele nu au compromis unitatea noastră culturală. „Acest fapt stă mărturie pentru profunzimea şi forţa Europei ca o civilizaţie cosmopolită în autenticul înţeles al termenului. Noi nu urmărim unitatea impusă, forţată, a unui imperiu. În schimb, cosmopolitismul european (în sensul de mai sus) consideră că iubirea de patrie şi loialitatea civică deschid un orizont mai larg”. 

Un alt element esenţial care a modelat adevărata Europă este CREȘTINISMUL. Evanghelia nu impune cu stringenţă o anumită ordine seculară, ca atare aceasta a căpătat forme diverse, care nu au afectat unitatea culturală a ţărilor europene. „Nu este o întîmplare că declinul credinţei creştine în Europa a fost acompaniat de noi tentative de realizare a unei unităţi politice, un imperiu al banilor şi al reglementărilor, infuzat de sentimentul unui universalism pseudo-religios, aşa cum se întîmplă în cadrul Uniunii Europene”. Rădăcinile creştine ale civilizaţiei noastre sînt indelebile. Demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea, mila, compasiunea, iertarea, caritatea, dorinţa de pace, toate aceste virtuţi aparţin moştenirii creştine.  

Adevărata Europă se revendică în acelaşi timp şi de la CLASICISMUL ANTICHITĂȚII GRECO-ROMANE. „Toţi europenii tind către măreţie, care este cununa virtuţilor clasice. Chiar dacă adesea am asistat din acest motiv la lupte violente pentru supremaţie, aspiraţia spre excelenţă a inspirat omul european în realizarea unor creaţii artistice sau descoperiri ştiinţifice de excepţie. Adevărata Europă nu a fost niciodată perfectă, de aceea suporterii falsei Europe nu se înşeală atunci cînd vorbesc de progres şi de reforme. Apreciem multe din realizările obţinute după 1945 sau 1989. Dar viitorul Europei rezidă în fidelitatea reînnoită faţă de cele mai bune dintre tradiţiile noastre, iar nu în falsul universalism care impune uitarea şi respingerea de sine. Europa nu a început o dată cu iluminismul. Adevărata Europă este şi va fi mereu o comunitate de naţiuni care, chiar dacă pe alocuri manifestă o atitudine insulară, este unită printr-o moştenire spirituală pe care împreună o dezbat, o dezvoltă, o împartăşesc şi o iubesc”. 

Autorii manifestului trag un semnal de alarmă: ADEVĂRATA EUROPĂ ESTE ÎN PERICOL! Cauza acestei dezrădăcinări este „falsul creştinism” al „drepturilor universale ale omului” promovat de arhitecţii falsei Europe. Aceasta se laudă cu angajamentul ei în numele libertăţii umane. „Totuşi, acest tip de libertate este unul unilateral. Se pretinde a fi o eliberare de toate restricţiile: libertatea sexuală, libertatea autorealizării, de a fi tu însuţi. Generaţia ’68 priveşte aceste libertăţi drept victorii preţioase împotriva unui regim cultural opresiv, cîndva atotputernic. Ei se consideră drept mari eliberatori, iar toate aceste încălcări ale vechilor norme sînt aclamate drept realizări morale nobile, pentru care lumea întreagă ar trebui să le fie recunoscătoare”. Şi totuşi, generaţia ’68 a distrus mai mult decît a construit. Libertinajul şi hedonismul au dus invariabil la o lipsă de repere şi de sens. Instituţia familiei a fost slăbită. Individualismul exacerbat duce în mod fatal la izolare. 

În acelaşi timp în care ni se tot vorbeşte de o libertate fără precedent, viaţa europenilor tinde să fie supusă unei reglementări exhaustive. Tehnocraţi anonimi în alianţă cu puternice grupuri de interese ne impun reguli peste reguli în domeniile afacerilor, relaţiilor de muncă, educaţiei, mediilor de informare şi de divertisment. Dar cea mai gravă restricţie este cea asupra libertăţii de exprimare ca întrupare nemijlocită a unei libertăţi originare, fundamentale pentru spiritul european: cea a conştiinţei. „Ţinta acestor restricţii nu o constituie obscenităţile sau alte atacuri publice la adresa decenţei. În schimb, clasa conducătoare a Europei vrea să limiteze libertatea cuvîntului. Acei politicieni care dau glas unor adevăruri incomode despre Islam şi imigraţie sînt traduşi în justiţie. Corectitudinea politică impune tabuuri care fac ca orice contestare a statu-quo-ului să devină inacceptabilă. Falsa Europă nu încurajează o cultură a libertăţii, ci promovează o cultură a unei omogenităţi dirijate de pieţe şi un conformism impus politic”. 

Ca formă de manifestare a principiului egalitarist, falsa Europă a promovat decenii la rînd ideologia multiculturalismului. Aceasta nu reprezintă altceva decît o deviere utopică de la realitate. Cerinţa ca noii veniţi, mai ales din spaţiul extra-european, să se adapteze principiilor şi valorilor noastre a fost considerată în permanenţă o nedreptate. „Ni s-a spus că acest angajament în numele egalităţii ne impune să renunţăm la ideea superiorităţii culturii noastre. În mod paradoxal, proiectul multicultural european, care neagă rădăcinile creştine ale Europei, extinde în mod nepermis idealul creştin al carităţii universale. El solicită din partea popoarelor europene un grad de lepădare de sine care poate fi întîlnit doar la sfinţi. Ne silesc să pretindem că decăderea culturii noastre şi colonizarea patriilor noastre sînt marea glorie a Europei secolului 21, adică un gest colectiv de autosacrificiu în numele unei noi comunităţi globale de pace, progres şi prosperitate”.  

Un alt aspect luat sub lupă îl constituie tehnocraţia. „Tirania tehnocratică se manifestă şi la alte niveluri. Elitele politice îşi văd interesul în fenomenul globalizării, ca atare au creat o serie de organizaţii supranaţionale pe care le controlează şi care se sustrag imixtiunilor incomode din partea suveranităţilor naţionale. Deficitul democratic al Uniunii Europene nu este aşadar o simplă problemă tehnică, a cărei soluţie poate fi găsită la acest nivel. El îşi are originile mai degrabă într-o convingere fundamentală care este urmărită cu un zel orb. Mandarinii supranaţionali ai instituţiilor europene tind să confişte întreaga viaţă politică a Europei, susţinînd că «nu există alternativă». Aceasta este tirania soft, dar din ce în ce mai reală, cu care sîntem confruntaţi”. 

În continuare, autorii manifestului scot în evidenţă hybris-ul găunos care caracterizează această falsă Europă. Una lipsită de idealuri înalte, în care coeziunea socială s-ar dori bazată pe o retorică inclusivă şi pe un sistem economic dominat de marile corporaţii. Cu toate acestea, asistăm la simptome ale unei nevoi mai adînci de solidaritate şi de sentimentul apartenenţei la o entitate colectivă. Fenomenul galeriilor echipelor de fotbal, cu toată pasiunea pe care o implică, e un semn evident al nevoii disperate de solidaritate umană, care în falsa Europă nu poate fi satisfăcută în alte forme. De asemenea, elitele intelectuale dau dovadă în marea lor majoritate de un partizanat ideologic. Spiritul autentic al universităţilor ca spaţiu de formare culturală şi spirituală a fost denaturat, acestea devenind între timp agenţi ai procesului de distrugere a culturii noastre. 

Instantaneul care descrie starea de fapt din prezent sună astfel: „Europa actuală este dominată de materialism şi e incapabilă să îşi motiveze bărbaţii şi femeile să întemeieze familii şi să dea naştere la copii. O cultură a repudierii privează generaţiile viitoare de un sentiment al identităţii. Unele dintre ţările noastre au regiuni în care musulmanii trăiesc într-o autonomie informală faţă de legislaţia locală, părînd mai degrabă nişte colonişti decît cetăţeni ai naţiunilor noastre. Individualismul ne izolează unii de alţii. Globalizarea modifică perspectivele de viaţă a milioane de oameni. Cînd sînt contestate, clasele conducătoare ne spun că nu fac altceva decît să se acomodeze cu inevitabilul, adaptîndu-se unei necesităţi implacabile. Alt curs nu este posibil, iar a te opune este iraţional. Lucrurile nu pot, nu trebuie să fie altfel. Celor care obiectează li se reproşează că sînt nostalgici, fapt pentru care merită o condamnare morală prin etichetarea lor drept rasişti sau fascişti. Pe măsură ce diviziunile sociale şi lipsa de încredere civică devin tot mai evidente, viaţa publică europeană devine din ce în ce mai agitată şi mai resentimentară şi nimeni nu poate spune unde se va opri acest fenomen. Nu trebuie să continuăm pe această cale. Trebuie să ne scuturăm de tirania falsei Europe. Există o alternativă”. 

După acest diagnostic amar, documentul încearcă, aşadar, să ne propună şi un remediu. Iar primul pas spre o posibilă vindecare ar trebui să îl constituie AUTOCUNOAȘTEREA TEOLOGICĂ. „Pretenţiile universaliste ale falsei Europe se dovedesc a fi un surogat de tip religios, incluzînd profesiunea de credinţă şi anatemele aferente. Acesta este puternicul opium care paralizează unitatea politică a Europei. Ne vedem nevoiţi să insistăm asupra faptului că aspiraţiile religioase trebuie să rămînă în sfera religiei şi nu au ce căuta în politică, şi cu atît mai puţin în birocraţia administrativă. Pentru a ne putea recîştiga autonomia politică şi istorică, este imperios necesar să re-secularizăm viaţa publică a Europei. Pentru aceasta trebuie să respingem retorica ipocrită care evită asumarea răspunderii şi promovează manipularea ideologică. Vorbăria despre diversitate, incluziune şi multiculturalism este lipsită de conţinut. Acest limbaj este folosit adesea doar pentru a reinterpreta propriile erori drept realizări. Destrămarea solidarităţii sociale nu ar fi astfel «în realitate» decît un semn al ospitalităţii, al toleranţei şi al incluziunii. E vorba de un limbaj de marketing, un limbaj care mai mult obscurizează decît clarifică. Trebuie să redobîndim un respect statornic faţă de realităţi. Limba este un instrument sensibil, care se degradează atunci cînd e folosit pe post de măciucă”. 

Următorul pas ar fi profilul ideal al omului politic european: acesta ar trebui să fie dedicat binelui comun, cu respect faţă de tradiţii, pe care nu le scoate la mezat în numele unor vise utopice. El trebuie să se manifeste demn de sarcinile cu care a fost investit de către cetăţeni şi să nu caute aplauze din partea aşa-zisei „comunităţi internaţionale”, care în realitate nu este decît departamentul de PR al unei oligarhii. 

Mai departe: „Recunoscînd caracterul specific al naţiunilor europene şi moştenirea lor creştină, nu trebuie să ne mai mirăm în faţa falselor afirmaţii ale multiculturaliştilor. Imigraţia lipsită de asimilare înseamnă colonizare şi trebuie respinsă. Avem dreptul să pretindem ca cei care imigrează în ţările noastre să se integreze în naţiunile noastre şi să le adopte obiceiurile. Aceste aşteptări trebuie sprijinite printr-o politică solidă. (…) Doar imperiile pot fi multiculturale, iar Europa va deveni un imperiu dacă nu vom reuşi să facem din solidaritatea socială şi unitatea civică criterii ale politicii privind imigraţia şi asimilarea”. 

Problema Europei nu poate fi redusă însă doar la fenomenul imigraţiei. Un alt simptom al destrămării societăţii – un proces care trebuie neapărat inversat – îl constituie lipsa ierarhiilor sociale. Trebuie să ne opunem aşa-zisei „expertocraţii” care se instituie pe seama înţelepciunii, a tactului şi a năzuinţei către o viaţă cultivată. Europa nu poate fi înnoită dacă nu respingem egalitarismul exagerat şi reducerea „înţelepciunii” la un simplu bagaj de cunoştinţe de natură tehnică. Fără a pune în discuţie principiul egalităţii sociale, trebuie pusă în evidenţă şi nevoia unei ierarhii, să ne redescoperim simţul pentru măreţie spirituală. E nevoie şi de o altă concepţie asupra moralei. Falsa interpretare a libertăţii nu trebuie să ne împiedice să tindem către respect, demnitate şi măreție de caracter. Trebuie să ieşim din logica mercantilă, a primatului economicului, conform căreia totul este de vînzare. Statul de drept trebuie supraordonat şi nu subordonat acestor principii. Trebuie promovată cultura autentică, trebuie întărită instituţia familiei (fireşte, cea în sens „tradiţional”) ca element de bază al societăţii, ca loc unde se naşte şi creşte viitorul acesteia. 

În partea finală a documentului, autorii discută problema fenomenului „populismului”, căruia, deşi îi constată o serie de insuficienţe, îi conced totuşi statutul de reacţie îndreptăţită, motivată de actuala stare de lucruri. Alternativa ieşirii din criză o constituie, desigur, adevărata Europă, o comunitate de naţiuni bazată pe tradiţii şi valori comune. Iată traducerea integrală a părţii care încheie manifestul: 

„Ascensiunea aşa-numitului «populism» stîrneşte actualmente îngrijorare în Europa, deşi semnificaţia termenului nu a fost niciodată explicată cu adevărat, el fiind folosit mai mult în sens peiorativ. Aici avem rezervele noastre. Europa trebuie să se revendice mai degrabă de la profunda înţelepciune istorică a tradiţiilor sale decît de la sloganuri simpliste şi apeluri emoţionale care dezbină. Cu toate acestea, recunoaştem că multe aspecte ale acestui nou fenomen politic reprezintă o revoltă sănătoasă împotriva tiraniei falsei Europe, care califică drept «antidemocratic» orice atac la adresa monopolului ei asupra legitimităţii morale. Aşa-zisul «populism» este o provocare la adresa dictaturii status-quo-ului şi a «fanatismului de centru», una asumată cu îndreptăţire. El este un semn că pînă şi în cultura noastră politică degradată şi sărăcită poate renaşte o conştiinţă istorică a popoarelor europene. 

Respingem afirmaţia după care nu există nici o alternativă responsabilă la solidaritatea artificială, lipsită de suflet, a unei pieţe comune, la birocraţia transnaţională şi la divertismentul superficial. Pîinea şi circul nu sînt de ajuns. Această alternativă responsabilă este ADEVĂRATA EUROPĂ. 

În acest moment îi solicităm pe toţi europenii să ne sprijine în respingerea acestei fantezii utopice a unei lumi multiculturale fără graniţe. Ne iubim pe drept cuvînt patriile şi dorim să transmitem copiilor noştri toate lucrurile nobile pe care le-am primit în patrimoniul nostru naţional. Ca europeni, împărtăşim o moştenire comună, iar aceasta ne solicită să trăim împreună în pace într-o Europă a naţiunilor. Să reînnoim suveranităţile noastre naţionale şi să regăsim demnitatea unei responsabilităţi politice comune pentru viitorul Europei”. 

Se înţelege că semnalarea acestui text şi prezentarea lui în cadrul de faţă înseamnă totodată şi o asumare a mesajului pe care el îl transmite. 

Bogdan MUNTEANU