Am primit și
dau mai departe...
CE A MAI RĂMAS
DIN MIȘCAREA CONSERVATOARE (2)
În august am
publicat prima parte a comentariului „Ce a mai rămas din
mişcarea conservatoare?”. Continuăm
subiectul reamintind concluzia primei părţi – conservatorismul e în declin în
Europa Occidentală şi în Canada.
Observăm cu ochii noştri de mai mulţi ani destrămarea conservatorismului
cu o rapiditate uimitoare. În doar o săptămînă două ştiri şocante ne-au
parvenit din Marea Britanie (guvernată
la ora actuală de un premier şi de un partid care se
consideră de orientare conservatoare)
care ne confirmă opinia. Săptămîna trecută Biroul de Statistică a Populaţiei
(Office for National
Statistics) a anunţat că la următorul recensămînt al populaţiei britanicilor nu
li se va mai cere să-şi identifice sexul, pentru a nu
ofensa persoanele transsexuale, numind această practică tradiţională a recensămîntului,
universal folosită în toată lumea, irrelevant,
unacceptable and instrusive („irelevantă,
inacceptabilă şi intrusivă”) [detalii aici]. O
altă ştire comentează decizia guvernului
britanic de a impune angajaţilor de stat să nu se mai adreseze publicului cu
„el” ori „ea”, ori să folosească bine cunoscutele formule britanice „Mr. Smith”
sau „Mrs. Smith”,
de teamă de a nu ofensa pe „domnii” care se consideră „doamne” şi invers. O
situaţie
mai aberantă şi mai bizară decît acesta
e greu de închipuit, ea fiind cu atît mai şocantă cu cît
e impusă oficial de un guvern care se consideră conservator [detalii aici]!
Încercăm
să dibuim cauzele acestei metamorfoze petrecute parcă peste noapte. Doar în
2017 social-democraţii au pierdut alegerile în Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Germania şi Austria,
şi comentatorii occidentali întreabă: ce se întîmplă? Unele comentarii pretind
că social-democraţia europeană e cu un picior în groapă şi se dezintegrează. Un
editorial din New York Times,
din 2 octombrie,
era întitulat The Disastruous Decline of the European Center-Left („Declinul
dezastruos al centrului stînga european”) şi exprima îngrijorările
„progresiştilor” că, dacă ideologia de stînga nu-şi
revine, „populismul va înflori şi democraţia se va descompune”. Dimpotrivă, noi
întrebăm
dacă nu cumva sîntem martori la descompunerea ori dezintegrarea întregii
ideologii politice europene? Observăm, pretindem cu acurateţe, că de fapt
conservatorii de azi sînt socialiştii de acum 25 de ani. Par să fi fost
infectaţi de un sens fals al progresivismului. Tocmai asta afirma Alexander
Gauland, co-fondatorul din 2013 a lui AfD (Alternativa pentru Germania).
Într-un interviu pentru Spiegel Internaţional, publicat
pe 2 octombrie, el remarca faptul că mişcarea şi
partidul lui, care au capturat aproape 13% din Bundestag în alegerile de
luna trecută, sînt exact ceea ce Uniunea Creştin-Democrată a lui Merkel a fost
acum 20 de ani. Conservatorismul german s-a diluat mult în ultima generaţie, şi
mai ales sub direcţia lui Merkel, iar AfD pretinde să fie o alternativă viabilă
pentru conservatorii Germaniei.
Trei
mutaţii masive
Unde şi cînd s-a
petrecut re-directionarea conservatorismului? La finele sSecolului XX? Adică
acum 20 de ani ori aproximativ cu o generaţie în urmă? Întrebarea e relevantă
pentru că atunci a avut loc colapsul totalitarismului în Europa şi au început
să se înfiripe primele manifestări populiste, prin care se înţelege lipsa de
interes ori chiar aversiunea oamenilor de rînd faţă de partidele politice, față
de ideologie şi politică în general, şi, mai ales, față de elita eurpeană. În
ultimii 25 de ani am fost martori la trei mutaţii imense: familia (ca fundament social al civilizaţiei şi existenţei
sociale); religia (ca fundament al
spiritualităţii fiinţei umane şi a intelectului); spaţiul public (care ne implică pe noi toţi în direcţionarea vieţii
civice şi politice a cetăţii).
Pînă nu demult,
conservatorii erau apărătorii primordiali ai familiei şi căsătoriei. Au
protejat familia şi căsătoria naturală, le-au înţeles corect menirea, se
poziţionau împotriva divorţului şi se împotriveau avortului tocmai pentru că el
submina stabilitatea şi valoarea intinsecă a căsătoriei şi familiei naturale. Cu
timpul, însă, au cedat. Privind familia şi căsătoria, mutaţiile sînt bine
cunoscute, mai ales celor care citesc cu regularitate buletinele noastre
informative şi comentariile săptămînale. În ultima generaţie s-a produs o
bulversare fără precedent, radicală şi enormă, în viaţa socială a europenilor
şi nord-americanilor. Ascensiunea revoluţiei sexuale, a ateismului, a
hedonismului, a feminismului, doctrina emancipării sexuale, a libertăţii
sexuale, accentul pe o autonomie personală extremă, ieftinirea vieţii prin
eutanasie şi suicid asistat, avortul, pornografia, o perspectivă anarhistă a
libertăţii fără responsabilităţi, inflaţia drepturilor omului şi alte fenomene
şi ideologii ca acestea au subminat familia şi căsătoria.
Toate aceste
aspecte au fost la început asociate cu social-democraţia şi parte din platforma
politică şi ideologia social-democrată. Cu timpul, conservatorii au adoptat
aceste ideologii şi manifestări sociale, adoptînd de fapt ceea ce politologii
numesc identity politics, adică „politica identitară”. Politica identitară identifică strategia
partidelor politice pentru a ajunge la putere. Instituţii de sondaje de opinie
fac studii vaste privind priorităţile votanţilor care îi motivează să meargă la
vot, cît şi dimensiunile şi influenţa fiecărui grup social care doreşte
implementarea agendei lui la nivel politic. Strategii partidelor politice folosesc
aceste studii vaste, îşi angajează pollsters
(firme de consultanţă care calibrează influența socială a fiecărui grup) şi
desemnează o strategie electorală pentru a tenta şi capta cît mai multe grupuri
sociale spre a atinge majoritatea în parlament.
Exemplul
Germaniei
Conservatorii au
fost tentaţi de politica identitară la fel de mult ca social-democraţii şi, pe
parcursul a doar cîtorva perioade electorale, au adoptat agenda socială a
social-democraţiei, inclusiv distrugerea familiei şi a căsătoriei. Notam acum
două luni că majoritatea ţărilor occidentale care au legalizat căsătoriile
homosexuale au fost sub guvernare conservatoare atunci cînd au făcut-o. Ultimul
exemplu, deja discutat, sînt conservatorii Germaniei. Nu e de mirare că anul
acesta au obţinut cu 8% mai puţine locuri în parlament decît la alegerile
precedente. De fapt, cazul Germaniei e deosebit de relevant, pentru că
miracolul german din anii ‘50 şi ‘60 s-a datorat, în primul rînd, creşterii
demografice a Germaniei de după război. Populaţia Germaniei a crescut cu 10
milioane de locuitori doar într-o generaţie. Conform unui articol detaliat şi
bine închegat, publicat pe 18 septembrie în Le Monde, Germania îmbătrîneşte
rapid, în ciuda imigraţiei masive [articol aici].
Pînă în 1965
natalitatea Germaniei a fost în creştere de la an la an, în 1964 excedența
populaţiei, definită că diferenţa dintre numărul de persoane născute şi
decedate într-un an, fiind cea mai ridicată, de 417.000 de persoane. După 1965
Germania nu a mai înregistrat un excedent al populaţiei, iar de atunci numărul
persoanelor decedate întrece în fiecare an numărul persoanelor născute.
Decalajul cel mai ridicat a fost înregistrat în 1975, cu 207.000 de persoane,
iar în 2015 cu 187.000 de persoane. Creşterea populaţiei Germaniei după 1975
s-a datorat exclusiv imigraţiei masive, în marea ei majoritate musulmane.
Conform predicţiilor publicate de Eurostat, în 2060 32,8% din populaţia
Germaniei va fi de peste 60 de ani. Cine îi va înlocui? Cine le va plăti
pensiile?
Care a fost
răspunsul conservatorilor germani la această provocare? Au importat străini,
fără însă a putea să-i integreze ori să rezolve problema fundamentală a
natalităţii. Şi, dînd dovadă de o negîndire crasă, în loc să fortifice familia
şi căsătoria naturală, au subminat-o şi mai mult anul acesta, legalizînd
căsătoriile homosexuale. Singurul partid care în mod oficial s-a împotrivit a
fost AfD, din motive de natalitate.
Meditaţi puţin
la punctul unde am ajuns. Statul conservator european a confiscat căsătoria, familia
şi copiii. (Notăm, în treacăt, că şi în România partidele care se consideră
conservatoare se opun definirii căsătoriei şi familiei naturale în Constituţie.)
De acum, statul, nu noi, cetăţenii, decide cine se poate căsători, în ce
condiţii poate întemeia o familie, cum se defineşte căsătoria, cum se defineşte
familia, cum se defineşte bărbatul, cum se defineşte femeia, cine sînt mama ori
tatăl copiilor. Statul conservator răpeşte copiii de la părinţii naturali (cum
am văzut bine din cazul Bodnariu în Norvegia, sub un regim pretins conservator)
şi îi dă cuplurilor homosexuale (cum am văzut bine în cazul copiilor familiei
Barbu din Marea Britanie). Am ajuns la punctul unde Occidentul nu mai presupune
că familia, căsătoria şi copiii sînt aspecte definitorii ori indispensabile
vieţii de adult. Ba mai mult, vedem cazuri tot mai dese cînd oameni întregi la
minte, care se răzvrătesc împotriva statului conservator şi nu agreează cu
confiscarea familiei şi căsătoriei, sînt pasibili de închisoare. A devenit o
crimă în Occident să dezagreezi căsătoriile homosexuale ori să spui generaţiei
tinere că adevărata căsătorie e cea dintre un bărbat şi o femeie. Ironic, a
devenit o crimă în Europa conservatoare a anului 2017 să gîndești, dar mai ales
să afirmi, gîndirea conservatoare a secolului XX.
Drepturile
noastre individuale şi libertatea au devenit irelevante pentru conservatori. Un
articol din The Spectator, cu titlul The Conservatives have lost the
ability to defend freedom, („Conservatorii şi-au pierdut abilitatea de a
apăra libertatea”), deplînge tocmai lucrul acesta. Autorul, David Green,
insistă că the conservatives need to go
back to their philosophical roots and remind themselves that historically they
stood for a high ideal of freedom, adică „conservatorii trebuie să se
întoarcă la rădăcinile lor istorice şi să-şi amintească că în mod istoric ei au
promovat un ideal înalt al libertăţii”. Astăzi, însă, ei adoptă fiecare moft
care apare pe piaţă, fiecare nouă modă socială, ori, în cuvintele autorului every popular impression of the day
(„fiecare impresie populară a zilei”). De fapt, vedem acest mod de gîndire la
lucru şi în deciziile Curţii Europene ale Drepturilor Omului, unde apărarea
libertăţii a devenit o preocupare secundară, în prim-plan fiind promovarea prin
diktat judiciar a normelor sociale anti-creștine ale zilele noastre.
Lupta cu religia şi valorile tradiţionale
Asaltul statului
conservator împotriva conservatorimului clasic se manifestă şi în privinţa
religiei şi a valorilor tradiţionale. Cu aproximativ o generaţie înainte de sfîrşitul
secolului XX, nişte gînditori vizionari catolici din America, printre care și Richard
John Neuhaus, au început să atenţioneze asupra unei manifestări încă în
faşă pe atunci – eliminarea treptată a religiei şi a credinţei, în numele
separării Bisericii de Stat, din spaţiul public. Şi-au clădit ideile pe
observaţiile extrem de lucid enunţate de unul dintre gînditorii cei mai
proeminenţi ai conservatorismului secolului XX, protestantul William Buckley,
în cartea lui publicată în 1951 și intitulată God and Man at Yale
(„Dumnezeu şi omul la Universitatea Yale”). Buckley observă mutaţiile
ideologice din campusurile universitare din vremea lui, care aveau în vedere
excluderea credinţei şi a religiei din spaţiul public. Universităţile, de
ambele părţi ale Atlanticului, au îndoctrinat generaţii de tineri să gîndească
la unison că moștenirea noastră creştină nu are nici o relevanţă pentru viaţa
civică ori politică a cetăţii.
E uşor de
înţeles că deja am ajuns la punctul acesta în Occident. Valorile europene s-au
transformat în întregime în valori seculare şi sînt complet rupte de valorile
creştine. Pînă acum o generaţie valorile conservatoare erau echivalente cu
valorile creştine, iar valorile seculare cu valorile social-democraţiei.
Primele au cedat, în timp, celor din urmă, conservatorii la rîndul lor adoptînd
„valorile europene”, adică valorile anti-creștine. De cealaltă parte a
Atlanticului, însă, lucrurile par să stea puţin mai bine în rîndul democraţilor,
dar nu se ştie exact pînă cînd. Printre ei încă mai sînt creştini autentici,
care resping valorile seculare extreme. De exemplu, într-un articol publicat în
The
Atlantic pe 18 iunie, un senator american, democratul Chris Coons, le
amintea colegilor de partid că „valorile progresiste nu pot fi doar valorile
seculare” şi că valorile creştine şi moştenirea spirituală creştină a Americii
trebuie luate în considerare în fasonarea valorilor din spaţiul public
american. Din nefericire, aceste sentimente şi poziţii sînt aproape cu totul
absente din ideologia social-democrată, dar şi conservatoare, a Europei
Occidentale. Singura mişcare autentic conservatoare din Occident (aproape identică
cu cea creştin-democrată din Europa de imediat după Al Doilea Război Mondial)
este cea din SUA, care l-a catapultat pe Trump în Casa Albă.
Conservatorii
americani demontează secularismul construit de Administraţia Obama. Încep să
numească în funcţii judecătoreşti cruciale judecători conservatori, un exemplu
din luna asta fiind o profesoară catolică conservatoare de la Notre-Dame
University numită în funcţia de judecător la Curtea de Apel din Chicago.
Judecători la fel de conservatori şi influenţi au fost deja nominalizaţi pentru
tribunalele de recurs, la fel de influenţe, din Washington DC şi Texas, care sînt
pro-viață şi pentru căsătoria şi familia naturală. Simultan, în domeniul
educaţiei se produce o detoxificare a învăţămîntului public de influenţa
agendei sexuale a Administraţiei Obama, iar în armata americană se iau măsuri
împotriva extinderii influenţei transgenderismului. Încurajator, peste 20 de
senatori americani participă în fiecare săptămînă la o oră de rugăciune şi
studiul Scripturii chiar în Senatul american.
Noi
şi revoluţiile din minţile noastre
O mare
responsabilitate pentru declinul conservatorismului în Europa şi America de
Nord o purtăm noi, cetăţenii. În minţile noastre – şi ale occidentalilor în
general – se produc revoluţii în gîndire care în timp se transformă în
revoluţii politice şi sociale. Virturea cardinală a conservatorismului a fost,
dintotdeauna, prudența. Conservatorii nu au fost împotriva progresului,
ci împotriva celor care au dat buluc înainte fără a gîndi. Prudenţa a dispărut
din practica şi minţile noastre. Progresivismul a devenit ideologia care ne
domină gîndirea. Presa de pe ambele maluri ale Atlanticului e infectată de
noţiunea „dreptăţii sociale” (social
justice), care a devenit grundnorm
pentru oricare acţiune judecătorească, politică şi de stat. Noţiunea acesta
ne-a infectat viața şi gîndirea. Ne este ruşine să dezbatem ce crede şi ce declară
elita europeană. Ne este ruşine să fim conservatori, să ne pronunţăm împotriva
curentului. Progresivismul a devenit o modă pentru social-democraţi şi
conservatori deopotrivă. Încetăm să mai vedem în Dumnezeu providenţa de care
avem nevoie în confruntarea cu dificultăţile vieţii. Statul a devenit noua
noastră Divinitate. El ne poartă de grijă. Am dat statului drepturile noastre
individuale, autonomia personală, şi în loc să ne punem soarta în mîna lui
Dumnezeu, ne-o punem în mîna Statului.
Asociația Familiilor din România
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu