INDICE DE NUME
PR. GHEORGHE CALCIU
(1925-2006)
PATIMILE, MOARTEA
ȘI ÎNVIEREA DOMNULUI
Iubiţi credincioşi,
Vom străbate, de-a lungul acestui
cuvînt, cea mai dureroasă suferinţă umană (şi divină) şi cea mai luminoasă bucurie
a întregii omeniri: Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos şi Învierea Lui.
Miercuri, Iuda s-a dus la farisei şi la marii preoţi şi i-a întrebat (Matei 26, 15): Ce vreţi să-mi daţi şi eu vi-L voi da în mînă. Iar ei i-au dat 30 de
arginţi (de atunci, Biserica a rînduit
ca miercurea să fie zi de post, prin care să ne curăţim pe noi şi toată lumea
de păcatul vînzării).
Joi – cu această zi începe suferinţa lui Iisus – ucenicii L-au întrebat pe
Mîntuitorul: Unde voieşti să-Ti pregătim
ca să mănînci Paştile?, iar Iisus le-a spus: Mergeţi în cetate la cutare şi spuneţi-i: Invăţătorul zice: Timpul Meu este aproape, la tine voi face Paştile cu
ucenicii Mei (Matei 26, 17-19). Ucenicii au indeplinit
întocmai porunca Învăţătorului. Ei au mers în cetatea Ierusalimului, la casa celui
unde El îi trimisese, şi acesta le-a arătat un foişor mare, gata aşternut, iar
acolo au pregătit tot ce trebuia.
În Evanghelia după Marcu găsim un
detaliu (aflat şi la Luca), legat de pregătirea Paştilor, pe care nu-l găsim la
ceilalţi evanghelişti. Este evident că Mîntuitorul vorbise din timp cu stăpînul
foişorului şi aranjase cum va trimite doi apostoli şi cum vor ajunge la el.
Iată textul în forma în care îl găsim la Sf. Evanghelist Marcu: Mergeţi în cetate şi vă va întîmpina un om
ducînd un urcior cu apă; mergeţi după el şi acolo unde va intra el, spuneţi-i
stăpînului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănînc Paștile
cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata aşternut (Marcu 14, 13-16).
Deoarece acest detaliu apare mai marcat numai la Sf. Marcu, cercetătorii au
tras concluzia că tînărul cu urciorul este chiar autorul celei de-a doua Evanghelii,
adică Sf. Marcu. De altfel, tot un tînăr va apărea, de data acesta numai în Evanghelia după Marcu, la arestarea lui
Iisus, cînd ostaşii, văzîndu-l şi crezînd că şi el este vreun ucenic, au vrut
să pună mîna pe el. Tînărul, înfăşurat într-o bucată de pînză, s-a smuls şi,
lăsînd giulgiul în mîinile ostaşilor, a fugit gol în noapte.
Tot joi, seara a avut loc Cina cea de Taină. Se pare că Iisus Și-a luat
toate măsurile pentru ca ultima cină cu apostolii Săi să nu fie tulburată de marii
arhierei, care ar fi putut să trimită ostaşi şi servitori să-L ia din foişor,
căci ei se temeau să facă o arestare în public. De aceea, nici unul dintre
ucenici (pentru ca Iuda sa nu afle de locul cinei) nu a fost înştiinţat de
planul lui Iisus, pînă în faptul serii, cînd, întrebat fiind, a trimis doi
ucenici în Ierusalim să pregătească Cina. Scopul acestei ultime cine cu
ucenicii era instituirea Sfintei Euharistii (Împărtăşanii).
În această privinţă, iată ce scrie Sf. Evanghelist Matei în Evanghelia lui:
Atunci arhiereii şi bătrînii poporului s-au
adunat în curtea arhierelui care se numea Caiafa şi împreună s-au sfătuit ca,
prin vicleşug, să-L prindă pe Iisus şi să-L omoare. Dar ziceau: Nu în ziua
praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 3-5). Din cauza aceasta, Iuda nu a ştiut nimic
dinainte, ci s-a trezit numai că, împreună cu ceilalţi ucenici, a trebuit să
meargă în foişor, după ce totul fusese pregătit.
Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei celei de Taină a fost instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment evangheliştii sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia după Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate (diferenţe de limbaj şi de cîteva detalii în plus sau în minus). Evanghelia Sfîntului Apostol loan, fiind scrisă mult mai tîrziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împămînteniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvîntările Mîntuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.
Deoarece ucenicii au înţeles că scopul Cinei celei de Taină a fost instituirea Sfintei Euharistii, în relatarea acestui moment evangheliştii sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – insistă pe momentul respectiv şi pe afirmaţia lui Iisus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde. Evangheliştii sinoptici redau momentul Cinei în termeni foarte apropiaţi, de aceea voi lua ca prototip Evanghelia după Matei, deosebirile dintre cei trei fiind neînsemnate (diferenţe de limbaj şi de cîteva detalii în plus sau în minus). Evanghelia Sfîntului Apostol loan, fiind scrisă mult mai tîrziu, după ce celelalte trei Evanghelii se împămînteniseră, nu mai preia în detaliu aceste părţi deja foarte cunoscute, ci insistă pe cuvîntările Mîntuitorului cu ocazia Cinei, care nu figurează la cei trei sinoptici.
Ne întoarcem, deci, la relatarea Cinei la Sf. Matei Evanghelistul: Iar cînd s-a făcut seară, a şezut Iisus cu
ucenicii Săi la masă şi pe cînd mîncau, Iisus le-a zis: Adevărat vă grăiesc că
unul dintre voi mă va vinde (Matei
26, 21). Această afirmaţie a Mîntuitorului,
care putea fi o acuzaţie la adresa oricăruia dintre ucenici, i-a tulburat
foarte mult şi au început să-L întrebe pe rînd pe Învăţător: Doamne, nu cumva sînt eu? Pentru a-i
linişti, Iisus precizează: Cel care a
întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde. După aceea adaugă: Fiul Omului merge precum este scris pentru
El. Dar vai pentru acel om prin care Fiul Omului este vîndut; bine era acelui
de nu s-ar fu născut (Matei 26,
24). Iuda, care întinsese în blid cu Iisus, s-a simţit obligat să întrebe: Nu cumva sînt eu, Invăţătorule? Răspunsu-i-a
Iisus: Tu ai zis! (ibid., 25). Ceea ce era confirmarea că aşa este.
La Ioan, această scenă este prezentată oarecum diferit, pentru că se lăsase
deoparte de către sinoptici un incident pe care ceilalţi nu-l observaseră: în
timp ce ucenicii se întrebau şi-L întrebau pe Iisus: Doamne, nu cumva eu sînt acela, Petru i-a făcut semn lui Ioan, care
stătea cu capul pe pieptul lui Iisus, să-L întrebe: Doamne, cine este? Iisus i-a răspuns: Acela este căruia Eu, întingînd
îmbucătura de pîine, i-o voi da. Și întingînd îmbucătura de pîine, a luat-o şi
i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, şi după îmbucătura de pîine,
atunci a intrat satana într-însul… Deci, după ce a luat acela îmbucătura de pîine,
îndată a ieşit. Si era noapte (Ioan 13,
25-27 şi 30). Acest incident s-a petrecut în taină şi
ceilalţi ucenci nu au auzit întrebarea discretă a lui Ioan, nici ceea ce
spusese Iisus, din cauza tumultului care se făcuse printre Apostoli. Cînd Iuda
a plecat, după înghiţirea îmbucăturii date de Mîntuitorul, şi Acesta i-a spus: Ceea ce faci, fă mai repede !, ucenicii
au crezut că Învăţătorul a vrut să-i spună (pentru că Iuda purta punga) să
cumpere ceea ce trebuia pentru sărbătoare
(Ioan 13, 29).
Ioan mai relatează un eveniment foarte semnificativ şi mişcător, o faptă a
Mîntuitorului pe care cei care dau titlul capitolelor au numit-o „Spălarea
picioarelor ucenicilor” : … ştiind
Iisus că Tatăl pe toate I le-a dat în mînă şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la
Dumnezeu merge, S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luînd un
ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a
început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care
era încins. A venit deci şi la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu
să-mi speli mie picioarele? Iisus i-a răspuns zicînd: Ceea ce fac Eu tu nu
ştii, dar vei înţelege după aceasta. Petru I-a zis: Niciodată nu-mi vei spăla
Tu mie picioarele. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.
Zisu-I-a Simon Petru: Doamne, nu numai picioarele, ci şi mîinile, şi capul !
Iisus i-a zis: Cel ce s-a îmbăiat nu are
nevoie să i se spele decît picioarele, căci e curat tot. Și voi sînteţi
curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel care avea să-L vîndă. (Ioan 13, 2-11).
Ioan redă în Evanghelia lui Cina cea de Taină pe lungimea a patru capitole,
pe cînd ceilalţi trei Evanghelişti o expediază numai într-un singur capitol.
Vom reveni asupra capitolelor lui Ioan după ce vom analiza esenţa cinei ultime,
adică instituirea Sfintei Euharistii, pe care o găsim numai la cei trei
Evanghelişti sinoptici: Matei, Marcu şi Luca.
Întreaga cină a fost plănuită de Iisus în secret, pentru ca nu cumva Iuda
să-L vîndă înainte de instituirea Sfintei Euharistii. Aceasta a fost esenţa
Sfintei Cine a lui Iisus: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui
sensibilă după moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer. Și să nu ne lipsească
nici pe noi, creştinii, de prezenţa Lui palpabilă pînă la sfîrşitul veacului, cînd
Îl vom avea pe Iisus cu noi în deplinătatea slavei lui Dumnezeu.
De aceea a şi început El Cina cea de Taină cu Sfînta Euharistie, pe care,
aşa cum am spus, Ioan nu a mai relatat-o, căci Taina aceasta era practicata de mulți ani şi constituia centrul Liturghiei.
Dar chiar şi aşa, recitind citatul despre spălarea picioarelor, realizăm că acest
act a avut loc după terminarea cinei, căci Ioan spune că Iisus S-a sculat de la
cină şi s-a încins cu un prosop. Deci, respectînd succesiunea evenimentelor,
constatăm că primul lucru pe care Iisus îl face este să-şi prevină ucencii că
unul dintre ei Îl va vinde şi că, prin urmare, aproape sînt pătimirea şi
moartea Lui, dar şi Învierea. Apoi, în timpul Cinei celei de Taină, Iisus
instituie Sf. Euharistie, la care participă şi Iuda, care, ca şi mulți dintre
noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a Împărtăşaniei şi, asemenea
atîtora dintre noi, s-a împărtăşit cu nevrednicie, luîndu-şi sieşi pedeapsă.
Ceea ce a dorit Învăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă
ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit spunîndu-i că mai bine nu s-ar fi
născut şi pînă în clipa împlinirii faptei lui de moarte ar fi putut să se
întoarcă, dar n-a făcut-o. Mîntuitorul nu l-a oprit de la Împărtăşanie, dar
nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vînzător. Iar pe cînd mîncau ei, Iisus, luînd pîine şi
binecuvîntînd, a frînt şi le-a dat ucenicilor zicînd: Luaţi, mîncaţi, acesta este
trupul meu! Și luînd paharul şi mulţumind, le-a dat zicînd: Beţi dintru acesta
toţi, căci acesta este sîngele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor! Și vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din
acest rod al viţei pînă în ziua aceea cînd îl voi bea cu voi, nou, întru
împărăţia Tatălui meu (Matei 26,
26-29). Acelaşi text îl găsim la Marcu, cu foarte mici deosebiri, ca şi la Luca.
Astfel a instituit Mîntuitorul Taina Sfintei Împărtăşanii, pe care noi o
practicăm de atunci şi o vom practica pînă la sfîrşitul lumii. Protestanţii,
apăruţi prin ruperea de trunchiul Bisericii, indiferent la ce vreme, nu au Taina
aceasta, pentru că ei nu au harul de la Iisus. Neavînd har, nu au nici preoţie
şi nici virtutea sacră de a săvîrşi Sfintele Taine. Harul acesta de a lega şi a
dezlega pe pămînt, ca să fie legate sau dezlegate şi în cer, l-a dat Mîntuitorul
după Invierea Sa, prin suflarea asupra Apostolilor şi prin rostirea cuvintelor:
Luaţi Duh Sfînt! Cărora le veţi ierta
păcatele, iertate vor fi; cărora le veţi ţinea, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23).
Dumnezeu nu lucrează cu simboluri, ci numai cu realităţi. Oamenii lucrează
cu simboluri. De exemplu, în privinţa Sfintei Treimi Iisus a spus de mai multe
ori: Eu şi Tatăl una sîntem. Aici nu
este nici un simbolism, ci adevăr divin. Cînd oamenii au interpretat afirmaţia
ca pe ceva simbolic, au ajuns la erezia subordinaţionistă, a inegalităţii Persoanelor
treimice. Sau, cînd a fost vorba de
Sfînta Împărtăşanie, Iisus a spus direct: Adevăr,
adevăr vă spun: dacă nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele
Lui, nu veţi avea viaţă întru voi. Și îndată adaugă, spre a preciza cine
este Fiul Omului: Cel ce mănîncă trupul
Meu şi bea sîngele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi (Ioan 6, 53-54).
Atunci cînd Iisus a instituit Sf. Euharistie şi a spus: acesta este trupul Meu şi acesta este sîngele Meu, a fost exact pe
linia celor spuse la capitolul 6 de la Ioan.
Iisus a vorbit literal despre pîine ca fiind trupul Sau şi despre vin ca fiind
sîngele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel,
este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupîndu-se din trupul
Bisericii, nu au harul pe care Iisus l-a dat după Învierea Sa Apostolilor.
Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat
ucenicilor lor, prin punerea mîinilor, iar aceştia, la rîndul lor, l-au dat
episcopilor, tot prin punerea mîinilor peste generaţii, şi tuturor preoţilor.
Neavînd har, protestanţii nu pot săvîrşi Tainele şi atunci au inventat termenul
de simbol sau amintire. Cînd frîng pîinea, ei spun că fac o cină de amintire,
ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe
Apostoli, spre a nu-L uita. Tainele divine sînt eterne şi, prin Iisus, ele s-au
manifestat şi se manifestă în lume ca şi
în cer.
La evanghelistul Luca mai găsim două adaosuri faţă de ceilalţi doi
sinoptici: s-a ivit o dispută privind întrebarea care dintre ei să fie cel mai
mare în împărăţia cerurilor. Cu această ocazie Iisus face cel mai succint şi
cel mai desăvîrşit portret al
conducătorului: ... cel mai mare
dintre voi să fie asemenea celui mai mic şi căpetenia asemenea celui ce
slujeşte (Luca 22, 26).
Al doilea adaos se referă la ce i-a spus lui Petru referitor la lepădare,
puţin deosebit de ceilalţi evanghelişti: Simone,
Simone, iată, satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grîu, dar Eu M-am rugat
pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecînd revenindu-ţi,
întăreşte pe fraţii tăi (Luca 22,31-32).
În versetele următoare, Petru, lăudîndu-se cu dragostea lui faţă de Iisus,
afirmă că este gata să meargă şi la moarte cu Învăţătorul, la care Iisus îi
spune că, în chiar noaptea aceea, se va lepăda de trei ori de El, înainte de cîntatul
cocoşului.
Cu aceste fapte şi cuvinte ale Mîntuitorului cei trei evangheliști
sinoptici încheie relatarea Cina celei de Taină şi trec la momentul Ghetsimani.
Ioan însă mai insistă asupra Sfintei Cine, relatînd cuvintele pe care Iisus
le-a rostit ca un rămas bun faţă de Apostolii Săi, despre care ştia că se vor
risipi şi se vor tulbura, că Petru se va lepăda şi că Iuda se va spînzura,
neînţelegînd iubirea şi iertarea divnă. Inima lui era îndurerată şi inima
Apostolilor tulburată.
Redarea mai amănunţită a acestor capitole de la Ioan, pentru planul
articolului nostru, ar fi imposibilă. De aceea vom prezenta doar cîteva lucruri
mai importante şi, la nevoie, cu scurte comentarii.
La Ioan găsim cuvintele lui Iisus înainte de a merge în Ghetsimani, cuvinte
prin care El Îşi ia rămas-bun de la ucenicii Săi şi le dă cele din urmă sfaturi.
În capitolul 14, Iisus spune despre Sine că prin El se ajumge la Tatăl, că
Tatăl este întru El şi El întru Tatăl: Cel
ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.
(9). Apoi le făgăduieşte trimiterea Duhului Sfînt – Mîngîietorul – pe care
Tatăl Îl va trimite în numele lui Iisus. Apoi adaugă: Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă, nu precum vi-o dă lumea vi-o dau
Eu (27).
În cap. 15, Mîntuitorul spune despe El că este viţa, iar apostolii – şi noi după ei – sîntem
mlădiţele. Dacă mlădiţa rămîne în butucul viţei, aduce roadă şi roada rămîne.
Dacă mlădiţa se desparte de trunchi, moare şi nu mai este bună decît pentru
foc. Se pare că această aluzie este la sectele care se rup de trunchiul Bisericii
şi care nu aduc roadă, dar se referă tot aşa de bine la fiecare dintre noi cînd
ne despărţim de Iisus. Apoi Mîntuitorul le dă porunca iubirii: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii
pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi. Mai mare iubire decît aceasta nimeni
nu are: să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi... (12-13).
Întorcînd-se din nou la trimiterea Duhului Sfînt, pe care o făgăduieşte
Apostolilor, Iisus precizează: Duhul
Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede...(26). De aici s-a născut disputa cu catolicii, care au
adăugat din Tatăl şi de la Fiul purcede (Filioque),
ceea ce este falsificarea Sfintei Scripturi. Falsificarea aceasta a fost
preluată de toţi protestanţii şi neoprotestanţii născuţi din Catolicism.
În cap. 16, Mîntuitorul îi previne pe ucenici că vor trece prin prigoniri
viitoare, care se vor extinde şi peste urmaşii Apostolilor, prigoniri care se
vor accentua, dar cei buni vor fi întăriţi de Duhul Sfînt; şi că va veni
vremea, care nu este departe, cînd ucenicii se vor risipi la ale lor. Iar celor
ce vor rezista El le va da biruinţă asupra lumii: În lume necazuri veţi avea: dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea (33).
Cap. 17, ultimul dintre cele închinate Cinei celei de Taină de către Sf.
Evanghelist Ioan, conţine Rugăciunea Arhierească a lui Iisus. În ea, Mîntuitorul
se roagă pentru Sine, arătînd că Și-a împlimit misiunea şi acum pleacă la
Tatăl, de unde a ieşit; se roagă pentru ucenici ca să-i păzească Tatăl, fiindcă
ei rămîn singuri pe lume; şi se roagă pentru lume, adică pentru toţi cei care
vor crede în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, prin propoveduirea lor.
După acest ultim cuvînt al Mîntuitorului, cîntînd Psalmi, ucenicii şi Învăţătorul
s-au dus în Grădina Ghetsimani, să se roage. Această Grădină a Măslinilor era
unul dintre locurile preferate pentru rugăciune ale lui Iisus. În relatarea
celor petrecute aici, ne întoarcem iar la evanghelistul Matei, pe care l-am
luat ca referinţă.
Ajunşi în grădină, Iisus a lăsat pe ceilalţi ucenici şi, luînd numai pe Petru,
pe Iacob şi pe Ioan, a stat puţin cu ei şi le-a spus: Întristat de moarte Îmi este sufletul Meu. Rămîneţi aici şi privegheaţi
împreună cu Mine! Apoi El s-a dus ceva mai departe şi s-a rugat zicînd: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă paharul
acesta pe alături de Mine. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Matei 26, 38 şi 39).
Evangheliştii ne spun doar atît din rugăciunea lui Iisus. Dar este
neîndoios că rugăciunea a durat mult mai mult, pentru că Iisus, întorcînd-se la
cei trei ucenici, i-a găsit dormind şi i-a mustrat că nu au putut veghea măcar un ceas cu El. Apoi Iisus s-a dus din nou la acelaşi loc şi iar s-a rugat zicînd: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să
treacă pe alături de Mine acest pahar ca să nu-l beau, facă-se voia Ta (42). Apoi a venit din nou la cei trei Apostoli
şi i-a găsit dormind. Dar nu i-a mai sculat, ci s-a dus înapoi la locul de
rugăciune şi s-a rugat cu aceleaşi cuvinte.
Sînt cîteva lucruri pe care trebuie să le analizăm spre a clarifica unele
fapte. Poeţii şi scriitorii (uneori și preoţii) au dramatizat momentul
rugăciunii şi al singurătăţii lui Iisus, ca un preludiu la singurătatea de pe
cruce. Unii din ei se întreabă retoric: „De ce n-a răspuns Dumnezeu la
rugăciunea lui Iisus?”.
Dacă ne uităm cu atenţie la citatele rugăciunii (date de noi), observăm o
modificare între întîia şi a doua rugăciune: in prima parte, Iisus se roagă
Tatălui ca să treacă paharul pe
alăturea de El. După ce îi găseşte pe ucenici adormiţi şi îi mustră, Mîntuitorul
schimbă conţinutul rugăciunii şi nu mai spune: Dacă este cu putinţă, treacă paharul acesta pe lîngă Mine..., ci spune: Părintele Meu, de nu este cu putinţă să treaca paharul ..., facă-se
voia Ta. Ce s-a întîmplat între cele două faze ale rugăciunii? Mîntuitorul
a ales din lume 12 Apostoli, cei buni. Dintre ei a ales apoi numai trei (Petru,
Iacob şi Ioan), cei mai buni dintre cei buni. Cînd s-a rugat să treacă paharul
pe lîngă El şi apoi s-a dus să vadă ce fac ucenicii, i-a găsit dormind. Sensul
acestei neputinţe i-a revelat că acesta era răspunsul Tatălui: lumea avea
nevoie de sacrificiul Lui. Fără acest sacrificu, ar cădea în somnul pieirii.
Nici cei mai buni trei din lume nu au putut priveghea un ceas cu Iisus. Înţelegînd
mesajul Tatălui, Iisus schimbă conţinutul şi spune că dacă nu este cu putinţă
ce ceruse, facă-se voia Tatălui. Mai vine o dată la ei şi iar îi găseşte
dormind şi nu-i mai trezeşte, ci le spune:
De acum dormiţi şi odihniţi-vă... Sculaţi-vă să mergem! Iată, s-a apropiat cel
care Mă vinde (Matei 26, 46).
Încă înainte ca El să-Și fi terminat cuvintele, a apărut Iuda, cu ostaşi
romani şi cu servitorii arhiereilor. S-a apropiat de Iisus şi L-a sărutat pe
obraz, ca semn de recunoaştere pentru cei ce veneau să-L aresteze, şi I-a spus
lui Iisus: Bucură-te, Invăţătorule! Mîntuitorul
l-a întrebat: Prietene, pentru ce ai
venit? La Sf. Luca găsim replica lui Iisus modificată: Iuda, prin sărutare-L vinzi tu pe Fiul Omului? (Luca 22, 48).
Cei care L-au arestat pe Iisus L-au dus la casa arhiereului acelui an,
Caiafa. Sf. Ioan spune că mai întîi L-au dus la casa lui Ana, care era socrul
lui Caiafa, şi prin el ajunsese acesta mare arhiereu. Ana avea mare autoritate asupra
ginerelui său. De la Ana, L-au dus pe Iisus la Caiafa, probabil cu anumite
instrucţiuni către arhiereu, privind pe Iisus. Partea aceasta a judecăţii este
numită procesul religios al Mîntuitorului.
Iudeii voiau aprobarea poporului ca să-L condamne pe Iisus. Or, poporul nu ar fi putut fi convins că Iisus era un
răufăcător. Trebuia convins că Iisus era un eretic, un stricător de lege
iudaică. De aceea, arhiereul Îl întreabă despre învăţătura Lui. Aici Iisus a
fost bătut, batjocorit. Martorii aduşi la proces împotriva Lui nu erau deloc convingători,
La urmă au venit doi care au mărturisit că Iisus vrea să strice Legea şi să dărîme
Templul iudaic, referindu-se la ceea ce spusese El: Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi reclădi. Dar Iisus
vorbise despre templul trupului Său. Această blasfemie era suficientă pentru
a-L condamna la moarte. La întrebarea arhiereului, care şi-a sfîşiat hainele în
semn de spaimă față de blasfemia lui Iisus, Care Se numea pe Sine Fiu al lui
Dumnezeu, poporul a răspuns că e vinovat de moarte. După obţinerea verdictului
de la popor, Caiafa l-a trimis pe Iisus la Pilat, acuzîndu-l de răzvrătire
împotriva Cezarului. Acum începe procesul
politic al lui Iisus. Cîtă vreme Iisus a fost judecat de Caiafa, Petru,
care fusese adus de Ioan în curtea arhierelui (pe cît se pare, Ioan era bine
cunoscut la casa lui Caiafa), s-a lepădat de Iisus de trei ori, în mod gradat, şi
nu în faţa preoţilor, ci în faţa slugilor. Cînd portăreasa l-a întrebat dacă nu este și el ucenic al lui Iisus, a
răspuns evaziv: Nu sînt! (16, 17). Apoi
nişte servitori l-au întrebat acelaşi lucru şi el a răspuns cu jurămînt: Nu-L cunosc pe omul acesta (26,74). Iar cînd l-a intrebat un alt servitor, pentru a treia oara, Petru
a început a se blestema şi a jura: nu-L cunosc pe omul acesta. (ibid.). Atunci a cîntat cocoşul şi Petru, aducînd-şi aminte de ceea ce îi spusese
Iisus, a plîns cu amar, pocăindu-se.
Procesul lui Iisus la Pilat a fost cea mai caricaturală procedură juridică romană.
Fiind un adept al filosofiei sceptice, Pilat se temea de orice adevăr, dar cel
mai tare se temea de adevărul puterii iudeilor
la curtea imperială romană. Știa că Iisus este nevinovat şi atunci a uzat de
tot felul de şiretlicuri ca să nu-l condamne. Iudeii strigau însă mereu: „Răstigneşte-l!”.
Prima încercare a lui Pilat de a-L salva pe Iisus a fost tactica lui de a se
debarasa de proces, spunînd Iudeilor: Luaţi-l
voi şi judecaţi-L după legea voastră! Iudeii însă erau hotărîţi să-L
condamne la moarte pe Iisus, prin mîna lui Pilat, căci ei nu aveau dreptul de a
condamna la moarte. A doua a fost propunerea lui Pilat de a-L graţia pe Iisus
folosindu-se de o veche tradiţie iudaică de a elibera, de Paştele lor, un
condamnat la moarte. El spune le evreilor: ... La voi este obiceiul ca de Paşti să vă eliberez pe unul. Vreţi, aşadar,
să vi-l eliberez pe Împăratul Iudeilor.
(Ioan 18, 39). Iudeii au strigat
că nu pe Iisus, ci pe Baraba, care era un tîlhar. Această încercare a făcut-o
Pilat deoarece soţia sa, Claudica Procula, care se pare că era catehumenă
pentru a trece la iudaism, i-a trimis, printr-un servitor, o scrisoare în care
îi spunea: Nimic să nu-I faci dreptului Aceluia,
căci mult am pătimit astăzi în vis pentru Dînsul! (Matei 27, 19).
Atunci Pilat a pus ostaşii să-L bată pe Iisus. Apoi, însîngerat, îmbrăcat
într-o mantie roşie şi cu cununa de spini pe cap, L-a adus în faţa Iudeilor,
crezînd că le va înduioşa inima şi le-a spus: Ecce homo, adică: „Iată omul!”. Dar Iudeii mai tare strigau: „Răstigneşte-l!”.
El i-a mai întrebat iar dacă nu vor să-L elibereze pe împăratul Iudeilor. Ei
insă au strigat: Dacă-l eliberezi, nu
eşti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva
Cezarului. Auzind Pilat aceste cuvinte, s-a speriat că ar putea fi acuzat
la curtea romană, unde evreii aveau mare putere. A luat un vas cu apă, s-a
spălat pe mîini şi a spus: Nevinovat sînt
de sîngele dreptului acestuia. (cuvinte preluate din scrisoarea soţiei lui).
Iudeii au strigat toţi: Sîngele Lui
asupra noastră şi a copiilor noştri! (Matei
27, 25).
28 de ani mai tîrziu (71 d. H.) împăratul Titus a cucerit Ierusalimul din
cauza unei răscoale şi iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, ei şi copiii lor,
aşa cum şi-au cerut ei înşişi ca blestemul sîngelui Domnului să cadă peste ei şi
peste copiii lor. Pilat a intrat în Crez cu laşitatea lui. După moartea şi Învierea
Domnului, Pilat, care ajunsese procurator al Palestinei prin protecţia la
curtea împărătului Tiberius a nobilului Sejanus, s-a găsit descoperit prin
căderea în dizgraţie a protectorului său. A fost rechemat la Roma şi s-a
sinucis, tăindu-şi arterele de la mîini în baie, după obiceiul vemii. Iudeii s-au
împrăştiat în toată lunea. Iuda s-a spîmzurat, necunoscînd mila şi iertarea
divină, din cauza nepocăinţei lui. Petru s-a pocăit şi a fost salvat.
Iisus a fost dat pe mîna ostaşilor romani, care L-au schingiuit (aduceți-vă
aminte de filmul lui Mel Gibson!) şi a fost răstignit pe cruce între doi tîlhari,
batjocorit de evrei chiar şi atunci cînd murea pe cruce. Sfînta Scriptură relatează
în detaliu chinurile Mîntuitorului. Se părea atunci că toată lunea era cuprinsă
de ură şi de dorinţa de a ucide pe Mesia. Și totuşi există un moment mişcător, cînd
un om, Simon din Cirene, ia crucea lui Iisus pe umerii săi, atunci cînd Fiul
lui Dumnezeu nu a mai putut-o duce, şi I-a purtat-o pînă la locul răstignirii. A
fost momentul trezirii umanităţii, care preia greutatea crucii lui Iisus.
Sfînta Scriptură, care relatează toate aceste lucruri, menţionează că, fiind
pe cruce, Iisus a rostit şapte strigări: 1.
– După ce l-au pus pe Iisus pe cruce, Iudeii îl batjocoreau şi-l ocărau cu
tot felul de cuvinte insultătoare. Atunci Iisus s-a rugat: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). 2. – Doi tîlhari au fost răstigniţi
împreună cu Mîntuitorul, unul de-a dreapta şi altul de-a stînga. Cel din stînga
Îl insulta pe Iisus cu aceleaşi cuvinte pe care le auzea de la iudei. Cel din
dreapta însă îl mustra pe acel tîlhar şi mărturisea ca ei sînt vinovaţi, dar
Iisus era nevinovat: Apoi s-a adresat Mîntuitorului, să-l pomenească întru
Impărţia Lui. Domnul i-a răspuns: Adevăr
îţi spun Eu ţie, mîine vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 42). 3. – La picioarele crucii lui Iisus stătea
mama Sa, cu alte femei mironosiţe şi cu Sf, Evanghelist Ioan. Iisus i-a spus
mamei Sale arătîndu-l pe Ioan: Femeie,
iată fiul tău! Apoi către ucenic: Iată
mama ta! (Luca 19, 26-27). 4.
– Iisus pierduse mult sînge din cauza torturii. Această pierdere I-a
provocat sete. Atunci a strigat: Mi-e
sete! (Ioan 19, 28). Unul dintre ostaşi a luat un burete muiat în oţet, l-a pus într-o trestie şi, ducîndu-l
la gura lui Iisus, I-a dat să bea. În unele versiuni se spune că Iisus a
gustat, dar nu a băut. De obicei, oţetul era amestecat cu smirnă; oţetul
potolea setea, iar smirna era un anestezic. Se pare că Iisus nu a băut, ci
numai a gustat, ca să nu I se uşureze suferinţa. Din clipa aceea, începe agonia
pe cruce a Mîntuitorului. 5. – El
strigă: Eli, Eli, Lama sabahtani? (Matei 27, 46), adică: „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Această frază a rostit-o Iisus în
aramaică, limba pe care El o vorbea de obicei. Din cauza aceasta iudeii, neînțelegînd
bine, au crezut că îl cheamă pe Sf. Prooroc Ilie şi spuneau între ei: „Lasă să
vie Ilie să-L mîntuiască1”. Acesta este momentul cel mai tragic, cînd Iisus
este lăsat singur de Tatăl ceresc, pentru a suferi ca un om durerea totală a
chinului şi a singurătăţii pentru răscumpărarea noastră. 6. – Părinte, în mîinile tale
Îmi dau duhul Meu. În clipa supremă, Iisus simte mîngîierea Tatălui Său din
ceruri. 7. – Săvîrşitu-s-a! Cu acest
ultim cuvînt, Iisus Și-a plecat capul şi Și-a dat duhul.
În clipa morţii Lui, s-au petrecut cîteva lucruri suprafireşti: din ceasul
al şaselea şi pînă în ceasul al nouălea s-a făcut întuneric mare; catapeteasma
templului s-a sfîşiat de sus şi pînă jos; s-a făcut un cutremur mare şi s-au
deschis gropile morţilor, iar unii dintre cei înviaţi au intrat în cetate şi au
mers la familiile lor. Văzînd toate aceste lucruri, sutaşul a spus cu glas
tare: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a
fost Acesta! (Matei 27, 54). Astfel, lumea păgînă mărturiseşte, în
ciuda batjocurii iudeilor, că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. După Simon din
Cirene, un ostaş păgîn Îi aduce lui Iisus o laudă promiţătoare de mîntuire
pentru lume.
Iisus, fiind atîrnat pe cruce prin cuie bătute în mîini şi picioare, a
pierdut mult sînge, a slăbit şi, pînă seara, a murit. Cei doi tîlhari, fiind
legaţi cu funii de braţele crucilor, nu au murit o dată cu El. Iosif din
Arimateeea, care era ucenic ascuns al Mîntuitorului, s-a dus la Pilat şi a
cerut să-i dea trupul lui Iisus să-l îngroape. Pilat s-a mirat ca Iisus a murit
aşa de curînd şi a trimis ostaşi să vadă dacă Iisus murise cu adevărat. Aceştia
s-au dus întîi la cei doi tîlhari, care încă mai gemeau, şi le-a zdrobit
fluierele picioarelor. Această zdrobire era o practică obişnuită la romani,
pentru scurtarea suferinţelor: zdrobirea
brutală a fluierelor picioarelor crea un şoc atît de puternic în corpul
slăbit al condamnaţilor încît ei mureau fulgerător. Au văzut că Iisus era mort și
ostaşul a căutat să se asigure deplin de moartea Lui şi, cu lancea, i-a
străpuns coşul pieptului din partea dreaptă spre cea stîngă. Aceasta era o
lovitură de luptător pedestru care provoca moartea, căci străpungea tot pieptul
de jos în sus şi de la dreapta la stînga, pătrunzînd inima adversarului. A curs
din rana Domnului sînge şi apă. Asta dovedea ca Iisus era mort de mai multă
vreme, căci în inima Lui se separase serul sanguim de globulele roşii.
Iosif a luat trupul Învăţătorului şi l-a îngropat în grădina casei lui,
într-un mormînt pe care-l pregătise pentru el însuşi şi în care nu mai fusese
pus nici un alt mort. A venit şi Nicodim, aducînd cu el ca la o sută de litre
(litra=1/4 litru) de aloe amestecată cu smirnă. Acest amestec se usca repede. În
el au muiat Iosif şi Nicodim giulgiul Domnului, I-au înfăşurat trupul în
giulgiu şi L-au pus în mormînt. Iudeii, care îşi aduceau aminte că Iisus vorbise
de învierea Lui, au cerut lui Pilat ostaşi care să păzească mormîntul, ca nu cumva, venind ucenicii, să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat
din morţi! Și rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decît cea dintîi (Matei
27, 64). Pilat le-a dat ostaşi de pază şi iudeii au sigilat mormîntul.
Dumincă, spre zori, Iisus a înviat din morţi. Cînd femeile mironosiţe au
venit la mormînt, foarte de dimineaţă, au văzut un înger ca un fulger străbătînd
cerul grădinii lui Iosif. Ele au alergat la mormînt şi au văzut în mormînt doi
îngeri, unul la cap şi altul la picioare, care le-au spus ca Iisus a înviat şi
le-au îndemnat să se ducă şi să vestească ucenicilor Învierea. Ostaşii zăceau
ca morţi, străfulgeraţi de lumina Învierii Domnului.
Evident că Mîntuitorul a înviat din morţi înainte de sosirea la mormînt a
femeilor mironosiţe, care veniseră să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după
tradiţia iudaică. Iată ce spune Sf. Evanghelist Matei: Înfăţişarea lui [a îngerului]
era ca a fulgerului, iar îmbrăcămintea
lui era mai albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au
făcut ca nişte morţi. Iar îngerul, răspunzînd, le-a zis femeilor: Nu vă temeţi,
căci ştiu că pe Iisus Cel răstignit căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat
precum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde fusese pus. Și mergînd degrabă,
spuneţi ucenicilor că S-a sculat din morţi. Și iată că va merge mai înainte de
voi în Galileea. Acolo Îl veti vedea. Iată, eu v-am spus. Și plecînd ele în
grabă de la mormînt, cu frică şi bucurie mare alergau să-i vestească pe ucencii
Lui (Matei 28, 3-8).
În general, ucenicii s-au arătat foarte sceptici la spusele femeilor, crezînd
că, din durerea morţii Învățătorului, ele au avut halucinaţii. Petru şi cu Ioan
au alergat însă la mormînt, l-au găsit deschis şi nepăzit, au intrat înăuntru,
întîi Petru şi apoi Ioan, şi au văzut giulgiurile
singure zăcînd. Am spus că giulgiul fusese înmuiat de Iosif şi Nicodim într-un
amestec de aloe cu smirnă, care era repede sicativ, aşa că ei au găsit giulgiul
întărit, nedesfăcut, ca şi cum Iisus ieşise prin ţesătură, fără a strica forma de
pînză a trupului Său. Aceasta era dovada că Învăţătorul ieşise în mod minunat
din giulgiu, fără a fi fost nevoie să desfăşoare pînza.
Mîntuitorul S-a arătat mai multor persoane dintre ucenici, în mod separat.
Aceştia alergau la ceilalţi Apostoli şi le spuneau că L-au văzut pe Domnul, dar
ei tot nu credeau. Apoi S-a arătat tuturor Apostolilor (fără Toma), după aceea
iarăși tuturor, de astă-dată cu Toma, şi iaraşi de mai multe ori la grupuri de
ucenici şi de dicipoli ai lor, vreme de 40 de zile, cînd, la o ultimă arătare, S-a
înălţat la cer dinaintea lor.
Am urmat pas cu pas evenimentele din Săptămîna Patimilor Mîntuitorului
nostru, uneori cu informaţie lucidă, alteori cu durerea vinovăţiei că fiecare
dintre noi, pe baza unei solidarităţi umane, sîntem părtaşi la Răstignirea lui
Iisus, dar şi prin faptele noastre am rănit pe Cel răstignit. Cu fiecare păcat
al minţii am apăsat un spin pe capul Fiului lui Dumnezeu; cu fiecare păcat al
trupului am mai bătut un cui în palmele şi picioarele Lui şi cu fiecare păcat
al inimii am mai străpuns încă o dată coasta însuliţată de soldatul roman a lui
Hristos.
Dumnezeu ne-a rînduit postul ispăşirii, să nu abandonăm calea lui Iisus.
Dincolo de păcatele noastre şi ale neamului nostru, Iisus ne-a ispăşit pe toţi
şi bucuria Învierii Lui străluceşte peste noi toţi, aşa cum ploaia cade şi
soarele luminează şi peste cei drepţi, şi peste cei păcătoşi.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Preot Gheorghe CALCIU
Mai puteți citi pe acest blog:
Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu