Claudiu Târziu: Ce
însemnătate are omagierea oficială a apărătorilor Ortodoxiei din timpul
comunismului, la 27 de ani după revoluţie?
Răzvan Codrescu:
În lumea românească postcomunistă, fie nu reușim să facem ce trebuie, fie facem
cu mare întîrziere. Biserica, instituțional vorbind, suferă și ea de acest
handicap național. Dar mai bine mai tîrziu decît deloc. Decizia sinodală de
care vorbim răscumpără multe inerții și s-a dovedit deja mobilizatoare – și
pentru păstori, și pentru turmă (în nici trei luni, tema a suscitat numeroase
manifestări comemorative și dezbateri de idei – și în mediile bisericești, și
în mediile laice, și în țară, și în diaspora). De aici și pînă la viitoarele
canonizări potențiale mă tem însă că rămîne o cale destul de lungă. E loc însă
de nădejdi care pînă mai ieri păreau deșarte. Acest aspect este important pentru
mentalul comunitar: e ca și cînd ni s-a eliberat, oficial, calea spre noi
înșine, spre „conștiința noastră mai bună”. Aș zice că situația a fost
deblocată la nivel principial; acum urmează – vom vedea în ce ritm și cu ce
fermitate – deblocarea... de la caz la caz. Poate va începe să se facă simțită
și activitatea Comisiei de Canonizare de pe lîngă Sfîntul Sinod al B.O.R. în
privința fenomenului neomartiric, neglijat pînă acum cu o consecvență demnă de
o cauză mai bună...
Claudiu Târziu: Stadiul
în care au ajuns cercetările istorice ne permite să decantăm între sfinţi,
martiri şi eroi ai acestei perioade? Putem distinge net şi între cei care au
rezistat, exclusiv, de pe poziţiile credinţei religioase şi cei care au
rezistat motivaţi politic?
Răzvan Codrescu:
În cele mai multe cazuri, lucrurile sînt amestecate, iar chestiunea este una de
accent. Toți cei prigoniți merită reverența noastră istorică, sînt eroi
tutelari ai trecerii noastre prin veac, dar nu toți pot fi numiți martiri și nu
toți se pot număra cu sfinții. Există însă, cred, destule cazuri incontestabile
de mărturisitori jertfelnici ai lui Hristos (fie morți în temnițe, fie
prigoniți atît în detenție, cît și după eliberare, pînă la capătul zilelor lor)
pe deasupra oricăror angajamente politice: un Arsenie Boca, un N. Steinhardt, un
Daniil Sandu Tudor, ba chiar un Mircea Vulcănescu se numără printre ei. Dar și
cei cu anumite aderențe politice controversate (mai ales simpatizanți și membri
ai Mișcării Legionare, ori trecuți prin Frățiile de Cruce), dacă se pot produce
dovezile că și-au asumat să sufere și/sau au murit pentru credința lor în
Hristos (cazul lui Valeriu Gafencu, cazul Maicii Mihaela Iordache, cazul
părintelui Gheorghe Calciu etc.), atunci jertfa lor martirică nu poate fi
anulată de nimic de ordin conjunctural (sfințenia nu se măsoară cu criterii politice).
Biserica n-are voie să-și trădeze criteriile consfințite prin Tradiție și să se
lase intimidată de ideologiile laice mai vechi sau mai noi.
Claudiu Târziu: De
ce şi-a făcut comunismul o ţintă prioritară din creştini?
Răzvan Codrescu:
Pentru că omul creștin este structural și esențial opus „omului nou” pe care
care voia să-l creeeze comunismul materialist și ateu. Rezistența prin credință
a fost principalul impediment al bolșevizării forțate – și în Rusia, și la noi,
și pretutindeni. La noi a fost și situația aparte reprezentată de ferma
poziționare creștină a vechii Mișcări Legionare, extrem de răspîndite și de
active în România antebelică, mai ales în rîndurile tineretului și ale
intelectualității tradiționaliste (care a dominat spiritual și cultural
perioada dintre războaie), și ai cărei supraviețuitori au fost, pe tot
cuprinsul țării (dar și în exil), și foarte numeroși, și foarte incomozi, drept
care și măsurile represive au fost pe măsură (e de ajuns să evocăm „reeducarea”
de la Pitești, experiment fără egal în tot lagărul comunist, apoi pe cea de la
Aiud, mai puțin violentă, dar la fel de perversă). Ba mai mult: Securitatea a
suprapus după bunul ei plac etichetele de „creștin” și de „legionar”, încît
s-au pomenit tratați ca „legionari” (un fel de sumă a tuturor răutăților în concepția noii
ideologii) mulți creștini care n-au avut nici o legătură cu legionarii și care
nici n-au făcut politică în viața lor!
Claudiu Târziu: În
ce măsură recunoaşterea unei rezistenţe creştine la comunism va fi de natură să
readucă în prim-plan ororile regimului comunist? Şi cât mai poate interesa
această realitate lumea românească de azi?
Răzvan Codrescu:
Sigur
că toate lucrurile acestea ar fi avut alt impact psiho-moral și socio-cultural
dacă ar fi fost tratate cum se cuvine – și de Stat, și de Biserică, și de
istoriografie, și de presa curentă – încă din primii ani de după căderea
formală a regimului comunist. N-a fost să fie așa, ba chiar am asistat – mai
ales pe fondul guvernărilor neocomuniste – la un fel de întrecere între
indiferență și mistificare. S-a ocultat sau s-a bagatelizat oficial un capital
de suferință și jertfă care a reprezentat singurul nostru titlu de vrednicie și
onoare de după Al Doilea Război Mondial. Pus cum se cuvine în evidență, el ar
fi fost lămuritor atît pentru a da noilor generații adevărata imagine a ororii
și monstruozității regimului comunist, cît și pentru conștiința noastră
istorică și identitară, inclusiv pentru demnitatea noastră de popor creștin.
Dar să pariem încă o dată pe... „mintea românului cea de pe urmă”! Dacă propriul
nostru trecut nu ne mai interesează, atunci nu mai avem nici viitor – nu ca
masă biologică, desigur, ci ca națiune. Pentru că o națiune înseamnă, înainte
de toate, un profil identitar întemeiat pe o memorie colectivă. Altminteri
rămîi o simplă populație, de rîsul curcilor istoriei... Și ți se răsucesc
morții în morminte...
Pentru
întregul grupaj: AICI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu