ȘO PE KLAUS IOHANNIS!

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

Constat cum proliferează scenariile conspiraționiste și fronda „națională” și „creștină” împotriva președintelui Iohannis, nu doar printre fanii acefali sau trepădușii de serviciu ai alianței PSD-ALDE, cu determinările lor ideologice și mafiote, dar și în rîndurile unor notorii anticomuniști și oameni de dreapta, care invocă determinări superioare, vizînd însăși ființa și identitatea neamului! Nu zic că președintele în funcție nu are limitele și impuritățile lui, dar de aici și pînă la diabolizarea sa ar trebui să fie o cale mult mai lungă și mai puțin lunecoasă, pe care realitățile efectiv atestabile nu mi se pare că o reclamă și o îndreptățesc, mai ales cînd alternativa imediată este „ciuma roșie” și complicii ei penali.

Că Iohannis, „balaurul” de la Cotroceni (amuzant confundat tipologic de către pensionarii pesediști cu propria lor „cucuvea” expirată), nu-i decît unealta odioasă a Angelei Merkel, a hidrei bruxelleze sau a plutocrației globaliste (Soros și „multinaționalele”), pus să ne pervertească, să ne învrăjbească și să ne jefuiască dinăuntru în beneficiul nemților, evreilor și al străinătății în genere. Că, mai ales, a lucrat, în cîrdășie cu Cioloș, la blocarea sau deturnarea banilor europeni care ni s-ar fi cuvenit și – decorat de aceea de Angela Merkel – a luat de la noi și le-a dat nemților lui (musai criptonaziști) bunuri imobiliare care întrec valoric tezaurul pe care ni l-au furat rușii (vedeți cum tot rușii sînt mai buni?). Dar dacă mînăriile financiare și retrocedările respective sînt de o asemenea evidență publică și contravin normelor legale, cum de se sesizează asupra lor doar dulăii mediatici și mahalaua electorală (care, în paranteză fie spus, n-au dovedit aceeași vigilență patetică și cînd a fost vorba de retrocedările către evrei, de pildă), iar nu Parlamentul, Procuratura, Justiția (DNA nu se pune, că cică-i „a lui”), care au toată îndrituirea și toate mijloacele de a o face (dovadă că ultima l-a și lăsat recent fără una dintre case)?! 

Că Iohannis nu respectă votul popular și umblă să înlăture puterea legitimă, sfidînd regulile democrației și abuzînd de funcția la care a parvenit. Numai că președintele a acționat – desigur, incomod pentru unii – în virtutea unor prerogative consfințite constituțional, iar de răsturnarea puterii legitimate prin vot n-a fost nici o clipă vorba, mesajul lui (ca și al străzii, de altfel) fiind, în mare, acesta: „Ați cîștigat, guvernați! Dar guvernați decent!”. Iar dacă e să credem legitimității democratice (că ne place au ba, nu-i ea „regula jocului”?), Iohannis e mai legitim, matematic, decît actuala putere, căci la prezidențiale a fost votat de o majoritate mult mai largă (aproape dublă) decît majoritatea care a votat PSD și ALDE la parlamentare. Iohannis nu-i vreun uzurpator, ci, la rîndul lui, un ales al poporului. Ba mai mult: omul n-a lăsat impresia de a se fi zbătut de unul singur și cu tot dinadinsul spre a-și depăși condiția de primar al Sibiului (care poate că-i venea mai bine, dar aceasta e o altă discuție), ci alții, de la centru, au tot tras de el, iar înainte de a-l propulsa liberalii, l-au curtat îndelung chiar pesediștii, de la Năstase pînă la Ponta!

Că Iohannis nu-i român și nu-i ortodox? Nu vreau să apelez la istorie și să reamintesc că neromână a fost și monarhia care a consolidat România modernă și a înfăptuit România Mare, dar cum se poate prevala de acest aspect o tabără politică (scot din discuție un anumit electorat rudimentar) ce nu doar că ține să treacă drept democratică și europeană, dar care a fost la un pas de a pune în funcția de premier o tătăroaică de origine musulmană?!  

Nu l-am votat pe d-l Klaus Iohannis și – oricît mi-ar conveni că ne-a scăpat de „micul Titulescu” („românul” și „ortodoxul” de care să ne ferească Dumnezeu!) – sînt departe de a-i fi „fan”, dar mă simt dator, cu tot „euroscepticismul” meu, să observ că furibunda campanie concertată împotriva sa – dinspre stînga și dinspre dreapta deopotrivă – e una pe baze în cea mai mare parte șubrede (dacă nu de-a dreptul false), viscerală și incoerentă, în care un anumit „naționalism creștin” (o, cum se ieftinesc sintagmele!) se pretează, din păcate, să fie „tovarășul de drum” al abjectei stîngi neocomuniste, într-o derută contextuală care pune între paranteze tot ce am reușit să cîrpim în 27 de ani de postcomunism și tot ce am mai putea construi, la dreapta, de acum înainte. PSD (în interior) și Rusia lui Putin (în exterior) rămîn principalii beneficiari ai idiosincraziilor antieuropene ale unei drepte tradiționaliste românești pe cît de incapabile de a coagula (cu toate bunele ei intenții), pe atît de suspicioase și de cîrtitoare în marginala ei puținătate. Fie să mă înșel și să-mi fac mea culpa peste 27 de ani, dacă voi mai apuca!

  

Răzvan CODRESCU

 Coincidență sau consecvență?