UN INTERVIU DIN „FORMULA AS”

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

 

Interviul de mai jos a apărut, la rubrica „Planete culturale” și cu titlul redacțional „Trăiesc, scriu, mă rog, îmi văd împăcat de ale mele”, în revista Formula AS, anul XXVI, nr. 1233 (36), 15-22 septembrie 2016, pp. 22-23 (realizator: Claudiu Târziu), însoțit de poezia „Filă de acatist” (dedicată Părintelui Galeriu, cred că prin 1999). Am marcat cu roșu cele cîteva pasaje care în revistă au fost omise din motive de spațiu. Nu am reprodus ilustrațiile de acolo. Am adaptat textul ortografiei curente a blogului meu. (R. C.) 

C. T.: Sînteți unul dintre rarii poeți români care scriu, astăzi, poezie religioasă, un gen ce pare ușor depășit, deși audiența e destul de mare. „Antrenamentul” vi l-ați făcut, însă, cu minunate versuri de dragoste, cu mare trecere la cititori. Cum se naște patima asta pentru „potrivitul cuvintelor”? În cazul dvs., cum s-a întîmplat? 

R. C.: Poezia a exercitat asupra mea o fascinație inanalizabilă, cam de cînd mă știu. Spun de cînd mă știu, și nu de cînd am început să pricep, pentru că fascinația era a sonurilor, iar nu a înțelesurilor. Îmi cîntau în urechi, ca să zic așa, împerecheri de cuvinte, care mă urmăreau ca un refren muzical și-mi produceau înfiorări aproape solemne... 

Primul contact cu poezia propriu-zisă a fost în registrul folcloric: colindele, baladele populare... Știam multe pe dinafară, cu mult înainte de a învăța să citesc... 

Îmi aduc aminte că pe la 5 ani, într-o vacanță la țară, unde aveam niște verișoare mai mari, aflate în pragul adolescenței, am fost cucerit ireversibil de Eminescu. Ele citeau din poezia lui de dragoste.. și s-au amuzat să-mi citească și mie... Ascultam cu nesaț și memoram strofe întregi... În mod straniu, cel mai mult mi-a plăcut, poate și sub influența lor, poezia „Adio”, pe care mă trezeam tot timpul recitînd-o cu o emoție mereu proaspătă, fie cu voce tare, fie doar în gînd: Cu ochii serei cei dentîi/ Eu n-o voi mai privi-o.../ De-aceea-n urma mea rămîi –/ Adio!... Întors la București, am cășunat pe capul maică-mii să-mi cumpere „cartea lui Eminescu”. Pot spune că e cartea pe care am învățat să citesc... 

Primele încropiri proprii puse pe hîrtie datează de pe la 7 ani. Mi-o amintesc, cu amuzată duioșie, mai ales pe una dintre ele: Aș vrea să fiu un Eminescu,/ Sau un Coșbuc aș vrea să fiu,/ Să scriu progresul țării-n versuri/ Și despre lume-aș vrea să scriu... Prin clasa a III-a mi-am încropit chiar și o „plachetă” de versuri, cu textele „bătute la mașină”, nu mai știu prin bunăvoința cui... Poate n-ai să mă crezi, dar în sinea mea rîdeam de mine și mă sfiam să le arăt oricui... Le simțeam mai degrabă ca pe ceva intim, de uz personal... 

C. T.: La poezia religioasă cum ați ajuns? A existat vreun eveniment care v-a declanșat o trăire intensă, ce trebuia exprimată într-un fel special? 

R. C.: În familie nu am primit nici un fel de educație religioasă, iar la școală, în plin comunism, educația era strict materialistă și ateistă. Ca un vrednic pionier (încă din clasa a II-a), mi s-a întîmplat să scriu versuri în care veștejeam ideea de Dumnezeu și lăudam binefacerile științei. Cred că unele au ajuns și pe la „Gazeta de perete”, cum se obișnuia pe atunci. Profesorii de română mă apreciau, dar alții rîdeau de mine. Un profesor de matematică îmi repeta mereu, în fața clasei (care se amuza copios), că dacă eu fac poezie, o să-mi facă el chelie (pe atunci se practica metoda „tunsului la zero” pentru abaterile disciplinare reale sau închipuite; eu am fost un elev destul de nărăvaș, așa că rareori apuca să-mi crească părul; pe de altă parte, uram caietele cu pătrățele, iar poezia devenea o circumstanță agravantă). 

Nu-mi mai aduc aminte, din păcate, cînd am scris primele versuri cu caracter religios, nici care vor fi fost acelea, dar de Dumnezeu m-am apropiat de prin anul al doilea de liceu. Am trecut printr-o fază de fascinații orientale (cumva sub influența livrescă a lui Eminescu și Mircea Eliade), dar care n-a ținut mult, venind destul de repede la creștinismul ortodox. Un rol deosebit au jucat în limpezirea mea spirituală profesorul Marcel Petrișor (scriitor și fost deținut politic) și bibliotecara de atunci a Liceului „Iulia Hasdeu”, regretata Eugenia Popovici (mai tîrziu nașa mea de cununie), care a fost chiar așa cum am scris atunci cînd ne-a părăsit, la 91 de ani: Nu am rămas c-o doamnă mai puțin,/ ci cu o maică atoateveghetoare,/ ce ne-a născut din nou pe fiecare/ și ne-a-nțărcat cu pîine și cu vin...

Sînt astfel de oameni pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale și fără de care poate n-am fi fost niciodată ceea ce sîntem... Lecturile au avut și ele ponderea lor, dar pînă la urmă „viul vieții” (vorba Părintelui Galeriu) e cel în care te pîrguiești cu adevărat... Poezie religioasă am scris sau am tradus de timpuriu, de pe la 17-18 ani, dar maturitatea a adus, cum era și firesc, un plus de consistență, mai ales după ce am trecut, cu bucurii și cu amărăciuni, de il mezzo del cammin... 

C. T.: Putem vorbi despre o poezie religioasă, în cazul dvs., ori, mai degrabă, de o poezie cu fior mistic, cu mesaj creștin? 

R. C.: Mi-e greu să vorbesc despre mine însumi ca poet, să-mi discursivizez actul creator. Cu atît mai mult cu cît nu sînt considerat și nici nu mă simt un personaj exponențial. Sînt un om necăjit între alții, cu visurile, aspirațiile, încăpățînările și îndoielile lui. Poezia – religioasă sau nu – este pentru mine mai degrabă o formă inefabilă de echilibrare interioară. Fiind un om credincios, Dumnezeu n-are cum să fie lipsă. În modul cel mai firesc, ca lumina sau ca aerul.  

E o diferență certă între poezia mistică și cea doar religioasă. Pentru poezia mistică nu ajunge doar sensibilitatea religioasă sau „fiorul mistic”, ea ține de o experiență spirituală adîncă, de regulă vecină cu sfințenia, care nu-i la îndemîna oricui și care rupe măsurile estetice. Autentici poeți mistici au fost foarte puțini, iar astăzi nu știu să mai fie. 

Poezia religioasă se definește prin tematică și prin simțul comun al transcendenței reflectat în sensibilitatea artistică și în măiestria expresivă a unor creatori mai mult sau mai puțin înduhovniciți. Nici poeți religioși nu mai avem prea mulți, pentru că trăim într-o lume masiv laicizată. Localizînd, am avut, între cele două războaie, mișcarea gândiristă, iar ulterior mișcarea Rugului Aprins. Poezie religioasă remarcabilă s-a creat mental și în temnițele comuniste. Dar ecourile tuturor acestora în actualitatea curentă rămân minimale. Istoria și critica noastră literară nu par să aibă organ pentru literatura religioasă. Cred că ultimii noștri mari poeți religioși au fost Ioan Alexandru (m. 2000) și Valeriu Anania (m. 2011). 

Eu, care mi-am asumat paradigma Tradiției, umblu smerit pe urmele lor, încercînd să nu-mi trădez reperele și nici pe mine însumi. E însă mai degrabă un umblet în răspărul vremurilor – și nu mă sfiesc să mărturisesc că mă simt mai aproape de morți decît de vii... Am învățat însă să privesc lucrurile cu seninătate: ambianța nici nu mă întărîtă, nici nu mă demobilizează. Trăiesc, scriu, mă rog, îmi văd împăcat de ale mele, iar cînd sînt mai singur, Dumnezeu îmi ține de urît și mă întărește în nădejdea că rămîne loc și de vremuri mai bune... 

C. T.: Și atunci, de ce mai aveți nevoie de scris? 

R. C.: Aș răspunde că așa am apucat. Stau de vorbă cu Dumnezeu sau cu mine însumi, iar uneori mă ispitesc să cred că ar mai trage și alții cu ochiul sau cu urechea, dacă nu spre a se desfăta sau a se folosi, măcar pentru a mai cădea nițeluș pe gînduri. Pe de altă parte, aș fi ipocrit dacă nu aș recunoaște că, dincolo de orice alte mize posibile ale discursului, îmi face o plăcere nebună să scriu. Or, cînd te lași tîrît de plăcere, e redundant să mai explici de ce...  

Din nefericire, cu trecerea anilor, apar parcă tot mai multe solicitări exterioare, e poate și un început de bătrînețe, dar simt că timpul se îngustează, că răgazul creator devine tot mai rar, că chiar cuvintele se mai tocesc și ele... Poate tocmai de aceea, în vremea din urmă, m-am simțit cel mai bine în sonet, unde expresia lirică se concentrează în 14 versuri și nu implică gestații prea îndelungate... Nu ascund însă că marea mea preocupare rămîne de-acum finalizarea noii versiuni românești a Divinei Comedii, care cere timp și migală mai mult decît orice altceva. Am publicat Infernul, am încheiat Purgatoriul, dar în Paradis abia am intrat (sînt pe la cîntul al cincilea)... A fost și rămîne o plăcere, dar de-acum o resimt tot mai mult și ca pe o răspundere: față de Dumnezeu, față de Dante, față de limba română, față de cititorii care m-au creditat și față de mine însumi. 

C. T.: Într-un secol al experimentelor literare, dvs. nu trădați clasicismul. Nu vă puneți, singur, piedici în drum? 

R. C.: Sigur că scrisul cere în felul acesta mai multă migală, dar pe mine regulile mai degrabă mă stimulează. Poezia e har, dar e și meșteșug (techne). Nu contest că există poezie notabilă și în afara prozodiei clasice, dar eu rămîn un partizan al rimei, al măsurii și al sugestiilor eufonice, iar așa-numita poezie cu formă fixă (mai ales sonetul și rondelul) m-a ispitit dintotdeauna. Și poeții pe care i-am tradus – Dante, Ioan al Crucii, spaniolii Epocii de Aur – sînt foarte sofisticați în privința aceasta (tipuri de strofe, distribuții ale rimelor, aliterații etc.), dar pentru mine satisfacția transpunerii în românește e cu atît mai mare. Cred că lumea noastră modernă, nu doar în plan artistic, dar în toate planurile existenței, a pierdut mult mai mult decît a cîștigat din abolirea sau stricarea regulilor, în numele unor libertăți false sau superficiale, care, cu puține excepții, au dus pînă la urmă la haos și disoluție. Performanța este să-ți dai măsura înăuntrul regulilor, nu în afara lor, să exiști în continuitatea creatoare a tradiției, iar nu împotriva ei. Vedem bine, în haosul spiritual, moral, intelectual și politic al lumii de azi, ce-a ieșit din sfidarea sistematică a tradiției și a regulilor ei... Căci a nu suferi regula înseamnă a nu suferi ordinea și rigoarea, fie că este vorba de rînduiala divină a lumii, fie că este vorba de cumulul istoric al rînduielilor omenești. Eu sînt de partea tradiției și în ordinea spirituală, și în ordinea seculară. De aici derivă și poziția mea literar-artistică, atîta cîtă este.

C. T.: Ce sentiment vă încearcă atunci cînd mai terminați o poezie? 

R. C.: Satisfacția lucrului împlinit, dar adeseori și impresia sîcîitoare că ar fi putut ieși mai bine. Mi se întîmplă să revin asupra cîte unui text chiar după multă vreme, strunjind cîte-un detaliu. Puține sînt textele pe care am ajuns să le public în forma primei redactări. „Acesta este – îmi spunea un prieten mai în vîrstă – avantajul creației față de procreație”... 

C. T.: Care este răsplata poetului? Reacțiile cititorilor sau satisfacția personală, o stare de bine, sentimentul de comunicare cu divinitatea? 

R. C.: Răsplata poetului este poezia. Ca orice ispravă, mică sau mare, de care ne învrednicim. Dacă e apreciată, cu atît mai mult. Dar contează enorm cine și de ce te apreciază. În cazul poeziei creștine, se intersectează mereu planul estetic cu cel duhovnicesc. Eu nu pot spune că-s insensibil la aprecieri, dar nu le-am vînat niciodată, nu m-am hrănit cu ele, și am fost mereu atent la confuzia de planuri. Cît despre Dumnezeu, n-o să știm decît la judecată dacă i-am „plăcut” sau nu...  

C. T.: Există un public pentru poezia religioasă? 

R. C.: Un public a existat și va exista întotdeauna. Că el tinde vizibil să se împuțineze, aceasta e o altă discuție. Poezie în general se citește din ce în ce mai puțin, nu mai vorbesc de poezia religioasă. Dar eu încerc să mă raportez întotdeauna la un fel de cititor ideal. Uneori îi vorbesc și îmi vorbește. Și nu ne cruțăm reciproc. Deja am învățat multe de la acești „cititori ideali”, care poate că nu vor exista niciodată... Cît despre cei în carne și oase, risc mărturisirea că nu-mi plac cei prea pioși, care mă laudă sau mă critică ca pe un... predicator. 

C. T.: Un poet creștin are un anumit fel de a trăi, care îl pregătește pentru poezie, cum au, bunăoară, pictorii de icoane? 

R. C.: Depinde. Nu-s doi oameni la fel. Unii poate fac asceză ca să scrie. Eu nu mă număr printre ei. Mă străduiesc doar să rămîn egal cu mine însumi. 

C. T.: Cum este o zi a unui poet creștin? Aveți „ritualuri” anumite pentru a scrie poezie creștină? Scrieți numai la inspirație, oricum, în orice condiții, oricînd, indiferent de ce faceți în acel moment? 

R. C.: N-am o rețetă personală, nici nu cred să existe un rețetar. Poezia încolțește în suflet, la un stimul din afară sau dinăuntru, apoi crește de la sine, nu după ritmurile mele, ci după ritmurile ei. Nu-ți poți impune: azi fac poezie, de la prînz pînă seara. Sînt răstimpuri în care „muza” doarme și altele în care te confiscă, încurcîndu-ți planurile, sfidîndu-ți prioritățile. Cînd te-ai obișnuit, nu mai cîrtești: te lași. Doar cîteodată, ca să-i faci în ciudă, mai dai cîte un interviu... 

C. T.: În urmă cu cîteva zile v-a apărut un altă carte de poezie, Erosstihuri. Ce puteți spune atrăgător despre ea? 

R. C.: Cum o arată și titlul, e un volum de poezie de dragoste, creștină desigur, dar nu propriu-zis religioasă. Ca motto am ales un vers emblematic al lui Guido Guinizelli, precursorul apropiat al lui Dante: Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...”). E o carte închinată cu precădere ipostazelor ideale ale erosului, „eternului feminin”. E vorba de 152 de sonete (grupate – între un „Prolog” și un „Epilog” – în trei secțiuni ce trebuie înțelese simbolic: „De ziori”, „De amiază”, „De amurg”). „Prologul” ar trebui să fie lămuritor: Aievea nu mai eşti demult, ci doară/ o năzărire-a cîntecului pur,/ iar lumea, cîtă stăruie-mprejur,/ e numai colb prin care treci uşoară.// Eşti frumuseţea care n-o să moară,/ oricîtă moarte mi-ar fi dat să-ndur,/ şi văzul meu te pradă din azur,/ cu ochiu-arcuş şi sufletul vioară.// Iar de tînjesc în noaptea mea plebee/ după trupescul dragostei veşmînt/ şi te prefac la loc într-o femeie,/ mă leapăd de ispită prin cuvînt/ şi chem pe nume taina ta meree,/ ca să mă fii atîta cît te sînt. 

Pe cele mai multe le publicasem deja pe blogul meu (razvan-codrescu.blogspot.ro), dar pentru volum au trecut printr-o nouă șlefuire. Nu am introdus și sonetele pe aceeași temă din volumele mele anterioare (mă refer mai ales la Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire și la Rug aprins. O sută de sonete și false sonete), iar acum parcă îmi pare rău pentru această opțiune... Prietenul Valentin Dan mi-a făcut cadou coperta, realizată plecînd de la o sculptură atribuită lui Giacometti. Îi mulțumesc și pe această cale. 

C. T.: Mai aveți ceva în pregătire? 

R. C.: Da, pentru la anul, un alt volum, Mirele și pelerinul. Icoane imnice, cu versuri scrise de-a lungul a aproape patru decenii. Și – pentru că unii mi-au reproșat că „prea am dat-o pe sonete” (Rug aprins..., Sonetele lui Dionis, Erosstihuri) – promit că nu va conține nici un sonet. Voi include în schimb, în premieră, un ciclu de rondeluri, din care aș oferi și aici, în încheiere, o „arvună” cititorilor eventual interesați: Tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri.../ Pe unde-ai mas, ce greu ţi-o fi să-nduri/ netrupul tău şi-avana mea durere!// Deşi, ca-n vis, cu-aceeaşi ochi mă furi/ şi te petreci cu-aceeaşi mlădiere,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere,/ cum cerbu-şi simte ciuta prin păduri...// Aştept, sub trista stelelor cădere,/ să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,/ iubirea mea, la marea înviere,/ căci azi în carnea ta, pe care juri,/ tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere! 

Interviu realizat de 

Claudiu TÂRZIU 

FILĂ DE ACATIST 

Părintelui Galeriu

  

Galileanco, laudă ţie, 

osie sfîntă a lumii, Marie! 

Coptu-s-a-n taină sămînţa cea rară 

ce Tatăl o pune şi Duhul o ară, 

viaţa la Viaţă prin tine să vină, 

înaltă de slavă şi grea de lumină. 

Galileanco, laudă ţie, 

osie sfîntă a lumii, Marie!

  

Din dalbă smerire de pururifecioară 

pîinea şi vinul amin se pogoară, 

creşte Cuvîntul tăcut în potire – 

veciei Mireasă şi veacului Mire. 

  

Galileanco, laudă ţie, 

osie sfîntă a lumii, Marie!

   

Milelor tale umilă povară, 

lacrima rugilor noastre de sară 

poala ţi-o udă, heruvii ţi-i moaie, 

şi cerul într-însa întreg se-ncovoaie...

   

Galileanco, laudă ţie, 

osie sfîntă a lumii, Marie!

Răzvan CODRESCU