CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXVI)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

  

TEOLOGIA MISTICĂ  

ȘI DOGMATICĂ (10)

  

8. Creația (III). Omul – sinteză a Creației (urmare) 

Pe Adam Biblia îl numește „părintele neamului omenesc” (Înțelepciunea lui Solomon 10, 1), iar pe Eva „mama tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Ei alcătuiesc perechea primordială, singurii oameni creați nemijlocit de Dumnezeu, protopărinții: „Și din ei s-a născut tot neamul omenesc” (Tobit 8, 6).  

Aici se impun cîteva precizări de ordin dogmatic: „Întreaga omenire formează o unitate, întrucît descinde din același strămoș, în virtutea binecuvîntării date de Dumnezeu primei perechi de oameni de a crește, a se înmulți și a stăpîni pămîntul (Gen. 1, 28). Protopărintele Adam ocupă o poziție cu totul excepțională, în el găsindu-se virtual toți oamenii care urmează. Această dogmă a unității de origine și a unității esențiale a neamului omenesc este clar exprimată de Sf. Scriptură. [...] Concepția creștină este așadar monogenistă. Adevărul unității neamului omenesc constituie o premisă a mîntuirii; pe el se întemeiază universalitatea păcatului strămoșesc și universalitatea mîntuirii prin Hristos. Precum prin Adam au căzut toți, tot așa prin Hristos au fost ridicați toți. Fără acest adevăr s-ar pierde temeiul egalității personale a tuturor oamenilor și putința tuturor de a învia în Hristos. [...] Se cuvine menționat că diferențele dintre oameni își au obîrșia în deosebirile de condiții de viață, în care oamenii trăiesc relativ separat, de milenii. Unitatea esențială s-a păstrat încă, ceea ce se dovedește prin încrucișarea întotdeauna productivă de tipuri rasiale diferite, ca și prin mentalitatea umană, identică la toți în structura ei fundamentală. [...] Toate acestea, dimpreună cu probabilitatea răspîndirii, din Asia, a oamenilor peste tot pămîntul  [ceea ce a făcut ca acest continent să fie numit „Asia neamurilor” – n. n.], vin în sprijinul adevărului revelat asupra neamului omenesc, sprijin de care acest adevăr dogmatic nu are neapărată nevoie, dar care îl poate face mai accesibil înțelegerii noastre raționale” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, pp. 511-512). Universalismul creștin are, așadar, nu numai baze spirituale, ci și baze ontologice, adică legate de însăși ființa neamului omenesc. El nu este doar expresia unui ideal (asemeni „umanitarismului” abstract și utopic al zilelor noastre), ci este expresia unei realități originare, descoperite omului în termenii mitici ai Revelației primitive. 

Ideea solidarității cosmice, a unității organice a întregii Creații, care implică și unitatea originară și esențială a întregului neam omenesc, caracterizează în special doctrina Ortodoxiei. De aici s-a născut, în spiritualitatea tradițională a Răsăritului, acel sentiment al responsabilității universale (cu toții sîntem vinovați, chiar dacă în măsuri variabile, pentru răul cît există în lume, ca unii ce sîntem mădulare ale acestui mare și unitar organism care este omenirea, temă genial tratată de Dostoievski în romanele sale) și cosmice (omul determină, prin păcat, nu numai degradarea întregii sale specii, dar și a întregii naturi create, în virtutea principiului unității organice a Creației, căreia omul i-a fost rînduit drept cap, situație constată și de Mircea Eliade atunci cînd vorbește despre „creștinismul cosmic” răsăritean, atît de caracteristic și geniului folcloric românesc). 

Apostolul însuși ne învață „că nădejdea cea tînjitoare a făpturii așteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririlor fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri pînă astăzi” (Romani 8, 19-22). 

„Mîntuirea și îndumnezeirea – scrie părintele Stăniloae – vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci una unită ontologic cu natura. Căci natura ține de om, întregindu-l, iar omul nu se poate desăvîrși fără să reflecteze și să lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume se înțelege atît natura, cît și umanitatea; sau, cînd se indică prin cuvîntul lume numai una din ele, totdeauna este subînțeleasă și cealaltă.  

Creștinismul din Occident a avut deseori tendința de a referi mîntuirea la omul separat de natură. Creștinismul răsăritean nu le-a conceput însă niciodată separate. [...] Potrivit credinței noastre, fiecare persoană umană este, într-un anumit fel, un ipostas al întregii naturi cosmice, dar numai în solidaritate cu ceilalți. [...] Imposibilitatea separării persoanei umane de natura cosmică face ca mîntuirea și desăvîrșirea persoanei să se proiecteze asupra întregii naturi...” (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, pp. 323-324). 

Iar teologul Vladimir Lossky scrie: „Omul nu se mîntuiește prin univers, dar universul se mîntuiește prin om. Căci omul e ipostasul cosmosului întreg, care participă la el. [...] Lumea urmează omului, pentru că este ca o natură a lui; ea este antroposfera lui, s-ar putea zice. [...] Deci sîntem responsabili de lume. Sîntem cuvîntul, logosul în care lumea vorbește, și nu depinde decît de noi ca ea să hulească sau să se roage” (apud D. Stăniloae, op. cit., p. 418). 

În legătură cu originea și perpetuarea neamului omenesc pe cale naturală, prin părinți, pornind de la perechea primordială, mai trebuie spus că această naștere naturală nu exclude, așa cum s-ar părea, acțiunea divină, ci devine doar mijlocitoare a acesteia din urmă. Căci Dumnezeu rămîne Creatorul, Stăpînul și Însuflețitorul a toate (cf. Fapte 17, 24-28). Dumnezeu este Cel ce binevoiește în fiecare nouă ființă. Trupește, omul se naște pe cale curat naturală, după cum a rînduit Dumnezeu de la începuturi. De aceea, cu privire la originea trupului n-a existat nicicînd vreo îndoială, fiind acesta un fapt de simplă experiență. În schimb, originea sufletului la cei nou-născuți a suscitat destule discuții de-a lungul vremii, cu atît mai mult cu cît Revelația nu oferă prea multe detalii în această privință. În lumea creștină s-au vehiculat, pe seama originii sufletului celor nou-născuți, următoarele trei teorii: 

1) Teoria preexistenței sufletului, numită chiar preexistențialism, influențată mai ales de gîndirea mitică, dar și filosofică (Platon, neoplatonism) a Antichității, făcîndu-și loc mai cu seamă printre eretici și sectanți; ea a fost condamnată de Sinodul V Ecumenic, ca aflîndu-se în totală contradicție cu ansamblul învățăturii creștine. 

2) Teoria transplantării sufletului, numită traducianism, lansată de apologetul Tertullian (sec. III), conform căreia sufletele urmașilor provin, ca și trupurile lor, din cele ale părinților; s-a încercat să se explice astfel și transmiterea păcatului strămoșesc prin șirul generațiilor (s-a născut însă întrebarea firească: Dacă păcatul strămoșesc trece prin naștere de la părinți la copii, nu înseamnă atunci că se pot transmite, în felul acesta, și toate păcatele personale, pe lîngă cel strămoșesc, ale tuturor înaintașilor, de la Adam pînă azi?). Acceptarea traducianismului întîmpină serioase rezerve și insurmontabile dificultăți dogmatice, deși teoria nu a fost condamnată niciodată în mod oficial, așa cum s-a întîmplat cu preexistențialismul. 

3) Teoria creației divine a sufletului, numită tocmai creaționism (a nu se confunda cu acel „creaționism” care se opune „evoluționismului” în știința și filosofia modernității), teorie îmbrățișată de majoritatea Sfinților Părinți și ajunsă dominantă în Biserică; conform acestei teorii de autoritate patristică, fiecare indvid își primește sufletul de la Dumnezeu, printr-un act creator special și nemijlocit: „Trupul omenesc se trage din sămînța lui Adam, dar sufletul vine de la Dumnezeu”, afirmă categoric Petru Movilă în Mărturisirea ortodoxă (1, XXVIII; ed. cit., pp. 45-46). Sufletul se dă de către Dumnezeu după ce trupul, suficient înfiripat, ajunge în stare să-l primească. Învățătura creaționismului se întemeiază pe mai multe locuri scripturistice. Apostolul Pavel, de altfel, vorbește despre Dumnezeu ca despre „părintele sufletelor” („Tatăl duhurilor”, în versiunea Gala Galaction: cf. Evrei 12, 9). Este adevărat că creația propriu-zisă a încetat în „ziua a șasea”, dar numai în sensul creării de făpturi noi, nu și în acela al continuării, printr-o activitate creatore specială, a speciilor aduse inițial la existență. „Tatăl Meu pînă acum lucrează; și Eu lucrez”, ne încredințează Mîntuitorul (Ioan 5, 17). Cu toată poziția ei dominantă, nici teoria aceasta nu este fără neajunsuri, iscîndu-se discuții mai ales în privința momentului unirii dintre sufletul creat și trupul pro-creat (ființa umană trebuind să rămînă o unitate psiho-somatică). Se poate conchide că originea sufletelor, „depășind orice experiență omenească, este o taină cunoscută numai lui Dumnezeu” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 515; a se vedea, pentru întreaga problemă, și D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, pp. 375-388, unde se găsește o expunere densă, într-un limbaj teologic mai dificil). 

În ce privește știința propriu-zisă, ea nici n-a catadicsit să-și pună astfel de probleme. De altfel, psihologia de azi (de fapt, o știință fără obiect, atîta vreme cît se neagă existența sufletului în sine, ca entitate spirituală nemuritoare) tinde tot mai mult să devină o anexă sui generis a biologiei. Teologia știe și mărturisește că există probleme inaccesibile omului, adîncimi insondabile de taină dumnezeiască. Știința însă, prevalîndu-se de inaccesibilitatea lor, insinuează că ele... nici n-ar exista! (Va urma)

Răzvan CODRESCU 

  
Mai puteți citi pe acest blog:
  
Curs elementar de religie creștină (I)    
Curs elementar de religie creștină (II)   
Curs elementar de religie creștină (III)   
Curs elementar de religie creștină (IV)  
Curs elementar de religie creștină (V)  
Curs elementar de religie creștină (VI)  
Curs elementar de religie creștină (VII)  
Curs elementar de religie creștină (VIII)  
Curs elementar de religie creștină (IX)  
Curs elementar de religie creștină (X)  
Curs elementar de religie creștină (XI)  
Curs elementar de religie creștină (XII)  
Curs elementar de religie creștină (XIII)  
Curs elementar de religie creștină (XIV)  
Curs elementar de religie creștină (XV)  
Curs elementar de religie creștină (XVI)  
Curs elementar de religie creștină (XVII)  
Curs elementar de religie creștină (XVIII)  
Curs elementar de religie creștină (XIX)  
Curs elementar de religie creștină (XX) 
Curs elementar de religie creștină (XXI) 
Curs elementar de religie creștină (XXII) 
Curs elementar de religie creștină (XXIII) 
Curs elementar de religie creștină (XXIV) 
Curs elementar de religie creștină (XXV)