CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XIII)

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

   

TEMEIURILE ȘI IZVOARELE  

CREȘTINISMULUI (3)

   

2. Iisus Hristos (urmare)

Maria, logodnica neprihănită a teslarului Iosif, a primit, prin Arhanghelul Gavriil, Buna Vestire, avînd să nască prunc de la Dumnezeu (fără mijlocire bărbătească), al Cărui nume va fi Iisus, „căci El va mîntui poporul Său de păcate” (Matei 1, 21). Și mai departe se explică: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a vestit de Domnul prin proorocul care zice: «Iată, Fecioara va avea în pîntece și va naște Fiu, și vor chema numele lui Emanuel, care se tîlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 22-23). 

Prin femeie venise păcatul în lume (Facerea 3, 1-6), dar tot prin femeie avea să vină și mîntuirea. Creștinismul redă femeii demnitatea pierdută în zorii istoriei, învrednicind-o a purta în pîntecele ei pe Însuși Dumnezeu („Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvîntată ești tu între femei și binecuvîntat este rodul pîntecelui tău, fiindcă ai născut pe Mîntuitorul sufletelor noastre”, spune Axionul Bunei Vestiri – Ave Maria, la catolici – pornind de la cuvintele Arhanghelului.  

Maria, fiica Sfinților Dumnezeiești Părinți Ioachim și Ana, e numită și mărturisită de către creștini „fecioară înainte de naștere, fecioară în naștere și fecioară după naștere”. Taina minunatei zămisliri este pe măsura Celui ce din ea Și-a luat trup omenesc. Biserica, pomenind-o neîncetat, o numește „Preacinstita, Preacurata, Preabinecuvîntata, mărita Stăpîna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioară Maria”.  

Maria și Iosif, tutorele și logodnicul ei, erau din Nazaretul Galileei, așezare umilă din nordul Palestinei biblice, dar pruncul Iisus s-a născut în Betleemul Iudeei (pe care colindele de Crăciun îl asimilează cu Ierusalimul), în vremea unui recensămînt al populației palestiniene ordonat de stăpînirea romană. Toți iudeii trebuiau să vină la Ierusalim spre „a se înscrie”, ceea ce au făcut și Iosif cu Maria. Venindu-i vremea să nască, Fecioara fu găzduită într-un staul (pe care fantezia populară l-a atribuit legendarului Crăciun). Acolo, în ieslea vitelor, s-a născut Mîntuitorul lumii. „Locul cel mai murdar de pe lume fost-a cea dintîi încăpere a singurului neîntinat dintre cei născuți din femeie. Fiul Omului, ce avea să fie sfîșiat de vitele cărora li se zice oameni, avut-a drept cel dintîi leagăn jgheabul în care ronțăie dobitoacele florile proaspete ale Primăverii. Nu din întîmplare s-a născut Iisus într-un staul. Lumea aceasta nu-i oare un Staul nespus de încăpător, în care oamenii rumegă și se balegă? Cele mai frumoase lucruri, cele mai curate, cele mai dumnezeiești, au nu le preschimbă ei în scîrnă, prin satanică alchimie? Apoi se tolănesc pe grămezile de murdării și li se pare că aceasta înseamnă a se bucura de viață!” (G. Papini, Vieața lui Iisus, trad. rom. cit., p. 36). Tot aici veniră să I se închine păstorii cei sărmani, înștiințați prin Îngerul Domnului, precum și magii de la Răsărit, călăuzindu-se după steaua minunată (cei „trei crai de la Răsărit” evocați în cîntecele de stea). Veniți din Orientul mai îndepărtat, întemeiați pe profeția vechiului prooroc persan Balaam, aceștia semnifică înțelepciunea păgînă care se pleacă dinaintea Adevăratei Înțelepciuni. 

Fiorosul Irod, regele de pe atunci al evreilor (mai mult cu numele, căci guvernarea era în mîinile romanilor), aflînd despre nașterea unui „rege” nou și temîndu-și coroana, și-a pus în gînd să-L ucidă. Cum însă magii, preveniți în chip tainic, nu s-au mai întors pe la el ca să-i dea de știre unde L-au aflat, Irod a dat porunca nebună de a fi uciși toți pruncii de la 2 ani în jos (numărul victimelor, variind după izvoare și tradiții, va fi fost de ordinul miilor; calendarul ortodox îi pomenește, pe 29 decembrie, ca pe „Sfinții 14.000 de prunci uciși din porunca lui Irod”). Iosif și Maria au fost nevoiți să fugă în Egipt cu pruncul nou-născut, întorcîndu-se în Țara Sfîntă abia după moartea sîngerosului Irod (care a pierit, se povestește, lovit de boli scîrnave, cu trupul putrezit de viu și mîncat de viermi pe dinafară și pe dinăuntru). Aceasta este, în mare, istoria nașterii lui Iisus, în cel dintîi an al noii ere, după cum o povestesc Matei (capitolele I-II) și Luca (capitolele I-II) în Evangheliile lor (evangheliștii Marcu și Ioan nu încep de la nașterea, ci de la botezul lui Iisus) și a cărei amintire este păstrată de numeroase tradiții. 

Între episodul nașterii și începutul activității misionare a Domnului (în jurul vîrstei de 30 de ani) informațiile de care dispunem sînt foarte sărace. Teoriile moderne ale unora, cum că Iisus ar fi călătorit în India sau în Egipt, unde s-ar fi „inițiat”, n-au nici o bază documentară și sînt absurde în sine pentru adevăratul credincios. De ce ar fi avut nevoie Dumnezeu să învețe de la oameni?! Cei care susțin astfel de fantezii neagă implicit dumnezeirea lui Iisus. El trebuie să fi trăit, asumîndu-Și traiul în chip omenesc, o viață obișnuită în Nazaret. Și-a însușit, se pare, meseria lui Iosif – dulgheria. Se știe doar că pe la 12 ani a fost găsit în Templu, vorbindu-le deja iudeilor ca un înțelept (Luca 2, 39-52). 

În ajunul începutului activității mesianice a lui Iisus, un ascet singuratic, Ioan, zis Botezătorul, fiul preotului Zaharia și al pioasei Elisabeta (rudă de sînge a Mariei), venit pe lume doar cu cîteva luni mai devreme decît Iisus, a pornit să propovăduiască din pustie apropierea mîntuirii și „botezul pocăinței”. Iar mulțimile, cutremurate de cuvîntul lui, veneau să primească botezul în apa Iordanului. Acesta a fost Înainte-mergătorul Domnului, cel vestit din vechime, „ultimul dintre prooroci” și „cel mai mare dintre cei născuți din femeie”, cum l-a numit chiar Iisus (Matei 11, 11). „În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii, spunînd: Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor! El este cel despre care a zis proorocul Isaia [40, 3]: «Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui!»” (Matei 3, 1-3). Botezătorul zicea: „Eu unul vă botez cu apă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decît mine; Lui nu sînt vrednic să-I leg încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfînt și cu foc” (Matei 3, 11). 

Iisus a venit El Însuși să primească botezul de la Ioan. Acesta s-a cutremurat dinaintea Lui, dar Domnul i-a zis: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea!” (Matei 3, 15). „Iisus a fost botezat de către Ioan nu pentru că avea nevoie de pocăință [căci nu era păcat în El], ci pentru a împlini toată dreptatea (Matei 3, 15), adică pentru a-Și asuma pînă la capăt condiția umană... În același timp, prin botezul Său, care preînchipuie moartea și învierea Sa (Luca 12, 15), El recreează întreg universul, regenerînd energia cosmică primordială, al cărei simbol este apa” (Ion Bria, op. cit., pp. 77-78). 

Botezul semnifică, așadar, începutul activității mesianice a Domnului, care avea să dureze vreme de trei ani. În acest răstimp El i-a adunat pe apostoli și i-a pregătit pentru misiunea lor viitoare, a propovăduit mulțimilor din Iudeea, Samaria și Galileea (cele trei mari provincii ale Palestinei biblice), a săvîrșit minuni (începînd cu aceea a prefacerii apei în vin, la nunta din Cana Galileei), pînă ce a venit vremea ca „Fiul Omului să fie dat în mîinile păcătoșilor”. Cele patru Evanghelii (după Matei, Marcu, Luca și Ioan) relatează amănunțit, aducînd fiecare episoade sau precizări noi, pe lîngă cele comune tuturora, faptele și învățăturile Sale.  

Dușmănit și urmărit fără răgaz de căpeteniile iudeilor, care Îl socoteau, în îngustimea lor, „un stricător de lege” și „un blasfemiator”, El este în cele din urmă prins (cu ajutorul lui Iuda, ucenicul vînzător, care „L-a prețuit treizeci de arginți pe Cel fără de preț”) și hărăzit morții prin răstignire (una dintre cele mai infamante pe vremea aceea). El a apărut, rînd pe rînd, într-un simulacru de judecată, dinaintea lui Pilat (guvernatorul roman al Iudeei la acea dată), a căpeteniilor religioase evreiești (Anna și Caiafa) și a lui Irod Antipa. Pilat (Pontius/Ponțiu, iar nu „din Pont”, cum greșit este numit adesea), negăsindu-I vină și nesuferindu-i pe evrei, a încercat să-L scape de la moarte. Poporul însă, întărîtat de căpetenii, a ridicat glasul, cerîndu-i să-L omoare. Temîndu-se de răzmeriță, Pilat s-a mulțumit în cele din urmă să se spele pe mîini: „Nevinovat sînt de sîngele dreptului acestuia. Voi veți vedea” (Matei 27, 24). Dar norodul a început să strige și mai tare, zicînd: „Sîngele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” (Matei 27, 25), vorbe grele, ispășite îndelung peste veacuri, pecetluind destinul unui „neam viclean și desfrînat” (Matei 12, 39; a se vedea și 16, 4, precum și Luca 11, 19), cum Domnul Însuși îl numise mai înainte. În fine, fiind obiceiul ca în ajunul marilor sărbători să fie slobozit un întemnițat, iudeii au optat pentru Baraba, care era un tîlhar (Matei 27, 16-21; Marcu 15, 6-11; Luca 23, 17-19; Ioan 18, 39-40). 

După multe chinuri și batjocuri, îndurate atît din partea iudeilor, cît și din partea ostașilor romani, L-au dus să-L răstignească la locul numit „al Căpățînii”, Golgota, unde L-au așezat între doi tîlhari, iar deasupra capului I-au scris „vina”: „Acesta este Iisus, Regele Iudeilor” (cf. Matei 27, 37; Marcu 15, 26; Luca 23, 38, și mai ales Ioan 19, 19-22, unde se istorisește mai pe larg: „Iar Pilat a scris și titlu și l-a pus deasupra crucii: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor. Deci mulți dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit era aproape de cetate. Și era scris în evreiește, latinește și grecește. Deci arhiereii iudeilor i-au zis lui Pilat: Nu scrie Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: «Eu sînt Împăratul iudeilor»! Dar Pilat a răspuns: Ce-am scris, am scris [Quod scripsi, scripsi]”). De fapt, sintetizînd, acuzațiile pe care iudeii le invocaseră dinaintea lui Pilat au fost acestea două: a) că S-a făcut pe Sine Dumnezeu, venind să hulească și să strice Legea, și b) că S-a numit pe Sine Împărat, incitînd la răzmeriță (!) și ultragiind demnitatea Cezarului roman. Prima învinuire nu putea avea trecere prea mare în fața lui Pilat, care nu cunoștea prea bine treburile religioase ale evreilor, ba mai era și pornit împotriva lor, cum atestă documentele istorice ale vremii. În ce-o privește pe cea de-a doua, Iisus l-a lămurit pe guvernator întru totul: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu predat iudeilor. Dar așa, împărăția Mea nu este de aici” (Ioan 18, 36). Și dialogul cu Pilat continuă, plin de semnificație (versetele 37-38): „Deci I-a zis Pilat: Așadar ești Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sînt împărat. Eu spre aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu. Pilat i-a zis: Ce este adevărul? [Quid est veritas?]”. Ne aflăm, cu dialogul acesta, pe linia de despărțire dintre două lumi. Prin Pilat vorbește scepticismul filosofic al vechii lumi păgîne. Prin Iisus Hristos se dezvăluie noua lume creștină, primenită de lumina credinței. Pilat rămîne orb, în epuizarea și îndoiala lumii sale. El se află în față cu Adevărul, dar nu-l vede. Mai degrabă îl va fi simțit soția lui, Claudia Procula (a se vedea Matei 27, 19). 

Copleșit sub batjocuri și schingiuiri, Domnul se roagă pentru ucigașii Săi: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34), punîndu-ne în față pilda supremă a iubirii și a iertării creștinești. 

Și iată că în seara zilei de vineri, „la ceasul al nouălea”, îndurînd întreaga suferință ca om, Iisus a strigat cu glas mare: „Părinte, în mîinile Tale încredințez duhul Meu! Și aceasta zicînd, Și-a dat duhul” (Luca 23, 46). Semne înfricoșătoare au marcat această moarte (a se vedea Matei 27, 51-54; Marcu 15, 33 și 38; Luca 23, 44-45). Prin grija cîtorva apropiați (mai ales a lui Iosif din Arimateea), El a fost coborît de pe cruce și înmormîntat după rînduială, într-un mormînt nou, la gura căruia fu prăvălită o lespede imensă.  Iudeii cerură și întărirea străjilor, amintindu-și că El spusese că a treia zi Se va scula din mormînt. Nu că ei ar fi crezut vreo clipă că s-ar fi putut să învieze cu adevărat, dar s-au gîndit ca nu cumva ucenicii să vină pe furiș și să răpească trupul neînsuflețit, înscenînd astfel învierea. Căci atunci, spuneau ei, „va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decît cea dintîi” (Matei 27, 64). 

O legendă tradițională, fără sprijin în Evangheliile canonice, dar acceptată chiar de Biserică, spune că Iisus, înainte de învierea dintr-a treia zi, S-a pogorît în împărăția morților, spărgînd „porțile iadului” și scoțîndu-i de acolo pe protopărinți și pe drepții Vechiului Testament. Această pogorîre la iad este o temă foarte îndrăgită și foarte frecventă în iconografia ortodoxă. 

Învierea a avut loc în dimineața zilei de duminică (de fapt, după miezul nopții de sîmbătă spre duminică), la 36 de ceasuri după punerea în mormînt. Femeilor venite dis-de-dimineață la mormînt (pe care l-au aflat gol) Îngerul le zise: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceți-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicînd că Fiul Omului trebuie să fie dat în mîinile celor păcătoși și să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Și ele și-au adus aminte de cuvintele Lui” (Luca 24, 5-8). 

După înviere, Hristos S-a arătat în mai multe rînduri ucenicilor Săi. El le-a dat ultimele învățături și i-a întărit în misiunea lor apostolică, iar în cea de-a patruzecea zi de la înviere, în văzul tuturor, „S-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii lor” (Fapte 1, 9), afară din cetate, spre Betania (Luca 24, 50-51). „Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui, de unde iarăși va să vie cu slavă, să judece viii și morții, a Căruia împărăție nu va avea sfîrșit”, cum se mărturisește în Crez. 

Zece zile mai tîrziu (deci la cincizeci de zile după înviere), conform făgăduinței (a se vedea Ioan 14, 16-17 și 26; 15, 26; 16, 7-15; 20, 21-23, precum și Fapte 1, 8), Duhul Sfînt, „Mîngîietorul, Duhul Adevărului”, Se va pogorî peste adunarea apostolilor, pătrunzînd astfel în lume și primenind-o în chip tainic, spre a nu o mai părăsi niciodată (a se vedea Fapte 2, 1-4, dar și urm.). Se năștea atunci comunitatea duhovnicească a Bisericii creștine (asupra semnificației Cincizecimii sau Pogorîrii Sfîntului Duh, sărbătorită de popor sub denumirea de Rusalii, vom reveni). 

Multă vreme critica modernă, cu morgă istorico-filologică, și-a făcut un titlu de glorie din negarea existenței istorice a lui Iisus Hristos. În ultimele decenii însă, sub presiunea cumulului de dovezi științifice („argumentul științific” fiind singurul la care este sensibilă o mare parte a lumii contemporane), nici un cercetător serios nu mai îndrăznește o asemenea negare categorică. Dacă nu I-au putut însă nega cu succes realitatea istorică, oamenii de știință (fie atei, fie sceptici) și-au concentrat eforturile în încercarea de a-I tăgădui măcar dumnezeirea. Iisus ar fi existat, dar n-ar fi fost, după dînșii, decît un om ceva mai deosebit (cum voise să-L prezinte și Ernest Renan în a sa Vie de Jésus, Paris, 1836), cel mult un „inițiat” între alții (cum îl trata, tot în secolul al XIX-lea, teozoful Edouard Schuré în fantezista sa carte Les grands initiés. Esquisse d’un histoire sècrete des religions). N-au lipsit nici aceia care, admițîndu-I existența, au refuzat însă să vadă în El altceva decît un psihopat (cazul lui Charles Binet-Sanglé, cu a sa Folie de Jésus, Paris, 1911, reluat de unii psihanaliști de dată mai recentă) sau, în cel mai bun caz, un evreu obscur, pe a cărui existență oarecare s-a brodat, fără voia lui, „legenda” creștină („... nici măcar n-ar putea fi vorba de ceea ce noi numim un om de geniu, ci numai de un frumos suflet religios, simplu și plin de omenie”, scria, de pildă, un Ch. Guignebert în monografia Jésus, Paris, 1933, p. 46). Dacă ar fi să însumăm atîtea puncte de vedere „științifice”, ar trebui să spunem că Iisus a existat fără să existe, fiind, deopotrivă, geniu, nebun, șarlatan, profet, agitator, naiv, inițiat, vrăjitor... și cîte și mai cîte! Așa cum observa G. Papini (în prefața la Storia di Cristo), „dăinuiește o patimă pentru patimile lui Hristos și alta pentru nimicirea lui”. Cei ce se dau drept „spirite libere” vor să-L răpună pe Hristos a doua oară, „să-l omoare în sufletul oamenilor”. Ei s-au constituit, în scopul acesta, sub imperative „științifice”, firește, în tot atîția „cruciați împotriva Crucii”! Dar vai, „după atîta delapidare de timp și deșteptăciune”, Hristos n-a putut fi nici pe deplin alungat, nici pe deplin înjosit! „Zi de zi tot mai adîncă se sapă groapa; și totuși nu izbutesc să-l îngroape pe de-a-ntregul”. În schimb, tentativele lor se îngroapă, destul de repede, în ridicol și-n uitare. Așa cum observa Nichifor Crainic, „există ceva tragic în revolta ateistă: strădania ei, oricît de violentă, în luptă cu eternitatea, nu poate depăși limita puterilor omenești și sfîrșește prin a se consuma în propriu-i dezastru. Piatra, oricît de sus ai azvîrli-o împotriva cerului, e osîndită să recadă pe pămînt” (Puncte cardinale în haos, ed. cit., p. 55). 

În fruntea detractorilor se află, cum era de așteptat, evreii, deghizați adesea în haina savanților „obiectivi” și „imparțiali”. Nu e cazul a le acorda mai multă atenție decît merită, nici a intra cu ei în oțioasă „ceartă de vorbe”. Credinciosul nu are nevoie, pentru el însuși, de „dovezile” istorice sau filologice vînturate pro sau contra Dumnezeului său de contabilii spiritului modern. Și aceasta nu din pricina „simplicității” sau a „ignoranței”, ci pur și simplu pentru că viața religioasă este o problemă de adeziune intimă, dincolo de orice condiționări raționale sau materiale. Credinciosul nu pornește de la întrebarea asupra existenței lui Dumnezeu, ci de la afirmarea neîndoielnică a acestei existențe. Numai necredinciosul se întreabă întruna, ajungînd să se piardă fie în infinitul prost al căutării raționale, fie în mlaștina scepticismului. 

Cel care L-a primit cu adevărat pe Hristos în sufletul său nu mai poate fi stînjenit de nimeni și de nimic, pentru că s-a ridicat mai presus de lumeasca îndoială, ca unul ce știe că „Dumnezeu este Cel ce este” și că la El „toate sînt cu putință”. Orice credincios autentic a experimentat în sufletul său adevărul adînc al definiției apostolice: „Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 9, 1). Pe cei cu adevărat credincioși îi fericește Domnul atunci cînd, îngăduindu-i lui Toma să pună degetul în rănile Sale, îl dojenește, zicînd: „Pentru că M-ai văzut ai crezut? Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!1” (Ioan 20, 29).  

Adevăratul credincios crede și mărturisește că Iisus Hristos, împlinind vechile profeții, „a pogorît din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”, fără de a înceta să fie Dumnezeu. El rămîne deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, cele două firi – dumnezeiască și omenească – unindu-se în El fără să se amestece. Iisus Hristos este Dumnezeul cel Unic în ipostasul întrupat al Fiului, persoană a „Treimii celei de o ființă și nedespărțite”. Pe această dogmă se întemeiază întreg creștinismul: „Eu și Tatăl una sîntem”, spune Mîntuitorul la Ioan 10, 30.

„Filip i-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și este de ajuns. Iisus i-a zis: De atîta vreme sînt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dară: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl și că Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămîne întru Mine – face lucrurile Lui. Credeți Mie că Eu sînt întru Tatăl și Tatăl întru Mine, iar de nu, credeți-Mă măcar pentru lucrurile acestea” (Ioan 14, 8-11). Iar mai departe (versetele 12-17) urmează făgăduința cea mare: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face și el lucrurile pe care le fac Eu și mai mari decît acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul... Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mîngîietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea [necreștină și necredincioasă] nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, că rămîne în voi și va fi în voi”.

Așa cum Dumnezeu S-a făcut om, apropiindu-Se de noi în chip văzut, suferind în trup și jertfindu-Se pentru a răscumpăra, cu dumnezeiescul Său sînge, păcatele întregului neam omenesc, tot astfel și noi sîntem chemați a ne înălța cu duhul către Dumnezeu, într-o permanentă strădanie de desăvîrșire, de activă înduhovnicire. Creștinismul deschide calea adevăratei comuniuni mistice între om și Dumnezeu, pe temeiul întreit al Iubirii, Credinței și Nădejdii. El îl repune pe om în adevărata lui demnitate, redeschizîndu-i porțile veșniciei și ale plinătății întru Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae a închinat una dintre cărțile sale fundamentale acestui adevăr crucial, intitulînd-o grăitor: Iisus Hristos sau restaurarea omului (1943).  

Domnul a luat asupra Sa păcatele lumii, spălîndu-le, în chip tainic, în sîngele Său mîntuitor. Prin jertfa Sa cea de bunăvoie, omul a murit păcatului ca să învieze în nestricăciune. Învierea Domnului este începutul unei istorii noi, temei și zălog al veșniciei: „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură a învierii celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om [Adam] a venit moartea, tot printr-un om [Noul Adam] și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia... Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15, 20-22 și 53). 

Iisus Hristos a pus în evidență valoarea purificatoare a suferinței și a dat modelul dumnezeiesc al vieții creștine, arătîndu-i omului calea adevăratei mîntuiri și limanul transcendent al vieții veșnice. Pe urmele și în numele Lui sîntem chemați a ne osîrdi cu toții, în așteptarea trează și înfiorată a celei de-A Doua Veniri. (Va urma) 

  

Răzvan CODRESCU

  
Mai puteți citi pe acest blog: 

Curs elementar de religie creștină (I)  
Curs elementar de religie creștină (II) 
Curs elementar de religie creștină (III)  
Curs elementar de religie creștină (IV) 
Curs elementar de religie creștină (V) 
Curs elementar de religie creștină (VI) 
Curs elementar de religie creștină (VII) 
Curs elementar de religie creștină (VIII) 
Curs elementar de religie creștină (IX) 
Curs elementar de religie creștină (X) 
Curs elementar de religie creștină (XI) 
Curs elementar de religie creștină (XII)