INTERMEZZO LIRIC: SOTERIA

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

I
 
Nimic din ce s-a-nduplecat să fie 
nu piere fără urmă, ci cumva 
durează-n veci, gelos de sinea sa, 
și-i lumea-n toate doldora de vie.

Iar moartea cărnii – duhu-n noi o ştie! –  
e-o boală care va-nceta cîndva, 
cînd tot ce-a semănat va aduna, 
milos şi drept, cel greu de veșnicie.

Cuvîntul lui, atoate-n toți măsură  
şi sieşi fără de-nceput iubire, 
de veghe stă și răstignit îndură, 
pe crucea lui înaltă și subțire, 
ca să se-aleagă dragostea de ură 
și ca din vis să ne venim în fire.


II

Nu-i rost de bine fără Dumnezeu,  
cum fără soare nu există zi: 
cu mintea multe pot închipui, 
dar nu-s decît năluci din capul meu.

Măsuri nu sîntem, frate, tu sau eu,  
nici nimeni ce-i din lumea de aci, 
ci numai Duhul ce ne ține vii 
e-aievea-n toate și e bun mereu.

De-aceea unde nu-i ceresc temei  
ne amăgim cu umbre trecătoare 
și moartea cîntă-n noi pe limba ei. 
Cînd chip avem, dar nu și-asemănare, 
blestem ne e chemarea de-a fi zei 
și rai pierdut ne sîntem fiecare.

   
III

Tînjesc de noi și îngerii, și dracii,
căci rost deplin n-ar fi nici sus, nici jos
de firea noastră nu o lua Hristos
și viei lui noi nu i-am fi aracii.

În trupul nostru face slava roadă
și-n noi se coace dragostea de sus,
iar rai și iad în lipsa noastră nu-s
decît deșarta nemuririi sfadă.

În duh și-ajunge sieși Dumnezeu
și-n trup pe sine tainic se întrece,
ca nou și viu să dăinuie mereu,
nepetrecut în tot ce se petrece
și înviind în fiecare eu,
să nu rămînă căldicel sau rece.

IV

Tu știi cu ce măsură să te așezi în noi
ca să te poată duce în sinea-i fiecare
și crucea ta atîta ne-atîrnă în spinare
cît poate să îndure făptura, după soi.

Ne-ai da, pe-un bob de rîvnă, și raiul înapoi,
și cerul ni l-ai pune de-a valma la picioare,
dar nouă și puținul prea silnic ni se pare,
ba am pierdut și vechea rușine de-a fi goi.

Neputincioși nu sîntem pe cît smintiți din fire
și îndulciți cu mierea întîiului păcat
mai mult decît ne-ncape divina ta iubire.
E prea frumoasă lumea ce-o porți în visul tău
și teamă mi-e că slobozi, așa cum ne-ai lăsat,
mai mari decît în bine vom fi mereu în rău...


V
 
Cînd vom scăpa de trupul acesta stricăcios,
în amintire toate ne-or fi atît de clare
că de urît și-o ține prin sinea-i fiecare,
trăind a doua oară din propriul prisos.

Vom aștepta-nvierea ca într-un vis frumos,
dar vom simți și rana păcatului cum doare...
Cîți sta-vor să se roage în urma noastră oare
și cît o să ne fie căința de folos?

În taina veșniciei, de ce nădejde-i loc
și cum ne-ajută moartea s-ajungem iarăși vii?
Ne ușurăm prin rugă? Ne curățim prin foc?
Doar tu pînă la capăt și pe de rost ne știi...
De ne-am încrede-n tine cît tu te-ncrezi în noi,
ce suflet s-ar mai teme de ziua de apoi? 

Răzvan CODRESCU