Pagini

duminică, ianuarie 31, 2016

EXEGEZA PATRISTICĂ A VECHIULUI TESTAMENT

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

După o întîrziere de cîțiva ani, pe care o regretăm cu toții (criza, bat-o vina!), Editura Christiana a reluat spre sfîrșitul anului trecut, cu noua binecuvîntare a ÎPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, seria de tîlcuiri verset cu verset ale cărților Vechiului Testament, întemeiate cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aducînd, ori de cîte ori este cazul, și precizări istorice sau filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigențele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariștilor și studenților în Teologie, dar și intelectualității creștine în general.  
Volumul recent apărut – Vechiul Testament în tîlcuirea Sfinților Părinți: XV. Isaia, din care reproduc aici scurta „Introducere” – este realizat de preotul Ioan Sorin Usca în colaborare cu prof. Ana Usca și are 379 de pagini (format 13x20). În cursul anului viitor vor apărea și ultimele trei volume din serie: Ieremia (XVI), Iezechiel (XVII) și Profeții mici (XVIII). (R. C.)


Introducere

Cu Cartea Isaia, intrăm în aşa-numitele cărţi pro­fetice ale Vechiului Testament. Începînd cu vremea lui Moise, în sînul poporului Israel a fost rînduit profetismul, urmărind împlinirea poruncilor divine şi respectarea legă­mîn­tului, iar în cazuri excepţionale comunicîndu-se voia lui Dumnezeu prin profeţi. Înţelesul termenului de profet ar fi acela de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Adeseori, profeţii au parte de viziuni şi revelaţii, vestind în urma acelora aspecte privind cele viitoare. De cea mai mare importanţă pentru noi sînt profeţiile mesianice, confirmate apoi în Hristos. Cum am făcut-o şi în volumele anterioare, vom urmări în mod predilect vestirile lui Hristos în cărţile pro­fetice, de data aceasta mai evidente decît în cărţile istorice ale Vechiului Testament, unde adeseori doar forţarea textu­lui de către exegeţi a dus la anticiparea vieţii şi activităţii Mîntuitorului.  
Isaia a avut o origine şi educaţie aleasă, fiind posibil chiar să se fi înrudit cu familia regală. El era fiul lui Amoţ, care, conform unei tradiţii rabinice, era fratele regelui Ama­ţia. Ştim despre profet că era căsătorit şi avea doi copii. Cronologic, îi urmează profetului Amos, iar activitatea sa se întinde pe parcursul a patru decenii, aproximativ 740-700 î. Hr. Tot conform tradiţiei, se spune că Isaia ar fi fost ucis la începutul domniei regelui idolatru Manase (690 î. Hr.). 
Contemporan cu căderea Regatului de Nord (722 î. Hr.), Isaia a prins vremuri agitate şi în Iuda, context în care şi-a îndemnat, încurajat ori mustrat conaţionalii, deseori intervenind şi pe lîngă regi, fie că a fost sau nu ascultat. Prezicînd pe Mesia mai detaliat decît oricare alt profet, Sfinţii Părinţi l-au supranumit Evanghelistul Vechiului Tes­tament.   
Cartea îşi are numele după autorul său: Iesaiah [1] în Biblia Hebraica, Ησαιας în Septuaginta şi Isaia propheta în Vulgata
Cartea Isaia alătură profeţii, cuvîntări şi istorisiri care s-au rostit sau scris vreme de 40 sau chiar 50 de ani. Acestea nu sînt grupate cronologic decît într-o măsură, autorul ur­mă­rind expunerea ideilor într-o coerenţă proprie lor. Putem împărţi scrierea în două părţi mari: 
Partea I – cap. 1-35: cuprinde profeţii şi cuvîntări a­dre­sate contemporanilor, în diferite timpuri şi prilejuri;   
Adaos istoric – cap. 36-39, vorbind despre invazia lui Senaherib în Iudeea şi retragerea subită a asirienilor (701) şi despre boala şi vindecarea regelui Iezechia. Acest adaos con­­stituie şi un fel de concluzie a primei părţi.  
Partea a II-a – cap. 40-66, tratează despre mîntuirea drepţilor, cuprinzînd în general profeţii de mîngîiere şi în­demnuri profetice. 
Cum am anticipat, importanţa Cărţii Isaia constă în principal în prezicerile mesianice deosebit de clare, atît de­spre Mîntuitorul Hristos, cît şi despre cadrul în care va ac­tiva Acesta. 

Autorii

[1] ישעיה  

4 comentarii:

  1. Frate Codrescu,va rog sa-mi explicati sau sa ma trimite-ti la explicatii deja existente cu privire la scrierea numelui Iisus cu doi sau cu un i.Aveti o explicare justa la scrierea cu î din a sau â din i si ma gandeam ca ma puteti ajuta si in cazul sus amintit!Scuze daca nu am postat unde trebuie, dar nu sunt un blogger cu experienta .

    RăspundețiȘtergere
  2. Dacă ați fi căutat, ați fi găsit explicația pe internet. Am făcut-o eu pentru dvs.:

    Prenumele vechi evreiesc este Ieșua, care înseamnă „YHWH mîntuiește”, și a fost adaptat de traducătorii Septuagintei la greacă sub forma Iησους Iēsoûs. Prenumele în limba română provine din limba slavonă, Їисоуса, care l-a preluat din limba greacă, unde la inițială este un hiat. Grafia Iisus este deci etimologică, ea reproducînd sunetul η din Ιησούς, care în latină a fost redat ca e (Iesus). Tendința de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu. Transliterarea Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe și în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este o recurență slavonă, fidelă scrierii grecești (alfabetul chirilic este derivat din alfabetul grec, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit alfabetul chirilic pînă în 1860). Argumentului etimologic pentru scrierea Iisus i se adaugă faptul că, pe lîngă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele Iisus, atît în ebraică (Iehoșua, Ieșua), cît și în limbile europene începând cu latina (Iesus și în latina medievală Jesus, în care j nu reflectă sunetul scris așa în franceză, ci semivocala i [j]) numele este pronunțat cu două vocale înainte de primul s, anume [i-e], [i-i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul inițial poate fi [ʒ] (fr. Jésus) sau [dʒ] (engl. Jesus).

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Anania

    Numele este si trebuie sa ramana din cinci sunete si cinci litere, ca in original si in majoritatea limbilor vechi si moderne.

    RăspundețiȘtergere
  4. Poate ne dă o explicație chiar autorul Ioan Sorin Usca, atît în ce privește numele Iisus, cît și supranumele Hristos.
    Dacă s-ar face cum trebuie Religie la școală (ca instruire culturală, nu ca prozelitism), astfel de lucruri ar fi știute în mod curent. Scopul Religiei ca OBIECT DE ÎNVĂȚĂMÎNT nu ar trebui să fie cateheza (aceasta se face la biserică și în familie), ci informarea în domeniu, ca imperativ al CULTURII GENERALE, indiferent de credință sau confesiune. Școala e pentru a învăța carte, nu pentru a îndoctrina ideologic sau religios. Copiii noștri fac Religie, dar ies din școală... analfabeți (și mă îndoiesc că mult mai „bisericoși”).

    RăspundețiȘtergere