ALEXANDRA SVET: O CONȘTIINȚĂ MĂRTURISITOARE

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

În loc de altă prezentare:

PREFAȚA MAESTRULUI DAN PURIC

 

„Stilul e omul!”, spunea cîndva marele naturalist francez Buffon. Parafrazîndu-l peste timp, aș putea și eu la rîndul meu să afirm: „Această carte este însăși autoarea ei!”. Căci ce este în ultimă instanță Alexandra Svet, scriitoarea, dacă nu tocmai această „floare” care a îndrăznit să înflorească din asfalt?! A apărut pe neașteptate, în deșert, cu superbia florii răsărite într-o lume urîtă, fără anotimpuri, riscînd totul și parcă vrînd pe cont propriu să țină loc de o întreagă primăvară. 

Am spus deșert gîndindu-mă la biata Românie de azi, ajunsă o imensă pustie sufletească în care și nisipului, bătut de vînturi de colo-ncolo, îi este interzis să-și mai amintească de stînca care-a fost odată. 

Și-atunci te-ntrebi cum de-a îndrăznit mica și plăpînda floare să apară? Și mai ales de unde sămînța aceasta bună și roditoare de aleasă calitate, mirosind a pămînt românesc, de care un cîmp întreg s-ar putea îndrăgosti? Dar acei dintre noi care nu și-au pierdut, încă, din suflet mirosul veșniciei acestui neam o putem simți, adulmecînd că ea vine de departe. Pesemne de atunci de cînd țara asta era plină de asemenea flori, împrăștiate liber peste blînde cîmpii și dealuri răsfățate parcă de atîta frumos dăruit de Dumnezeu și retezate crunt, fără de milă, toate într-o sinistră noapte, de secera bolșevică. Apoi timpul s-a chinuit de spaimă și repede de tot, ca la un unic ordin, secerătorii morții au transformat minunea de plai românesc în maidan de gunoaie, apoi în deșert sufletesc, pentru ca astăzi, în numele „civilizației”, sub ochii noștri rătăciți de atîtea suferințe, să toarne asfalt. Tone, mii de tone de material fără viață, peste viața acestui popor, ca ea să fie îngropată și uitată definitiv. Acolo unde odată erau cîmpurile cu minunatele flori, trec astăzi, indiferente, sigure pe sine, șoselele asfaltate ale gîndirii unice.  

Iată „pustia civilizată” a României de azi! Dar biata mea floare răsărită atît de imprudent printre cauciucurile nervoase și țevile de eșapament ale „modernității” siluitoare de azi, fără de timp și de sens, ce ne suprimă încet și sigur întreaga ființă, ne povestește, parcă strigînd din răsputeri, că atunci, în clipa aceea fatidică, pentru acest neam, acele flori s-au opus cum au putut și ele secerii ucigașe, dînd țărînii acestui neam trupurile lor ușoare fără de viață și nouă, celor de azi, amintirea mirosului lor curat de pămînt românesc. Căci în ultimă instanță asta face Alexandra Svet cu această carte: „înviază trecuturi” ce nu și-au trăit viața și compătimește „prezenturi” ce n-ar merita să trăiască, dîndu-ne astfel nouă, celor de azi, șansa să ne apropiem, parcă pe nesimțite, de un destin demn, pe care l-am avut odată și pe care nu mai știm să îl respirăm. 

De la un capăt la altul, circulă prin floarea asta unică, ce-a îndrăznit să înflorească într-o lume lipsită de cer, o esență tare, impenetrabilă, ca și cum, printr-o pronie cerească, o lumină sufletească necoruptă a plouat-o în mod nevăzut, șoptindu-ne astfel, prin răsărirea ei miraculoasă, că sub asfaltul „atotbiruitor” stă neclintită de la locul ei, în murmur de rugăciune, „Grădina Maicii Domnului”!

Dan PURIC