ÎNVĂȚĂTURA PRIN ÎNVECINARE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

A ieșit de sub tipar, 

la «Lumea Credinței»:

Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea, 

ediție îngrijită și postfață de Răzvan Codrescu, 

cu un interviu editorial de Răzvan Bucuroiu, 

Editura Lumea Credinței, București, 2015 

(pe copertă: Petre Țuțea văzut de Vasile Gorduz)

NOTĂ INTRODUCTIVĂ 

LA EDIȚIA A TREIA

Această carte unică în felul ei, scrisă de autor la numai 18 ani și publicată la 20, a avut șansa de a apărea mai întîi la Humanitas, cu generoasa prefață a directorului editurii, filosoful Gabriel Liiceanu.

Un deceniu mai tîrziu, o a doua ediție vedea lumina tiparului sub egida Editurii Deisis (Sibiu, 2002), a părintelui Ioan I. Ică jr, cu un nou cuvînt introductiv al autorului. 

Ediția a treia, asumată de Editura Lumea Credinței, aduce, pe lîngă o seamă de mici îndreptări și adaosuri tacite, un interviu la zi cu autorul („Posteritatea lui Petre Țuțea”), realizat de directorul editurii, jurnalistul Răzvan Bucuroiu, și, în loc de postfață, o scurtă introducere generală în gîndirea lui Petre Țuțea (Răzvan Codrescu, „Eșecul «omului autonom»”). 

Editura Lumea Credinței aduce mulțumiri autorului și editorilor anteriori, care au încuviințat și au sprijinit acest act editorial, sperînd ca noua ediție să reînvie în conștiința cititorilor mai tineri de azi figura legendară a lui Petre Țuțea, de la a cărui plecare dintre noi se va împlini în curînd un sfert de veac.

R. C.

Răzvan Bucuroiu și Radu Preda

FRAGMENT DIN 

INTERVIUL EDITORIAL (2015)

R. B.: Ca președinte executiv* al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), simțiți o datorie personală aparte pentru Petre Țuțea, care a fost în egală măsură și o legendă a închisorilor comuniste din România**? Este gînditorul separabil de mărturisitor? Și mai are crucea purtată de Țuțea și de generația lui reflexe și consecințe în lumea românească de azi?

R. P.: Datoria nu este doar față de Petre Țuțea, ci față de toți cei care, în perioada formării mele – de la Părintele Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu, la Părintele Constantin Voicescu și de la Părintele Stăniloae la Paul Păltănea sau Părintele Igor Jechiu –, au știut să îmi deschidă ochii asupra adevăratei istorii. În fapt, am și enunțat ca pe una dintre prioritățile mele în fruntea IICCMER, pe lîngă depolitizarea instituției și demararea Muzeului Comunismului din România (MCR), menținerea în actualitate a chestiunii mărturisitorilor din pușcăriile și lagărele comuniste. Țuțea este exemplar pentru modul cum gîndirea dublează mărturia, cum din a doua se hrănește cea dintîi. Evident, dosarul complet al sfinților închisorilor, cum au intrat în conștiința și discursul publice, este mult mai complex, reclamând discernămînt pe măsură. Din păcate, Biserica noastră majoritară întîrzie să-și spună punctul de vedere, crezînd că amînarea sau chiar ocultarea activă a subiectului poate ține loc de strategie. Or, de la un punct încolo, nu mai vorbim doar despre modéle intelectuale, ci de posibile biografii de mucenici, fericiți sau chiar sfinți. Pur și simplu. De unde și nevoia unui cuvânt lămuritor din partea ierarhiei noastre. În absența acestuia, prosperă în devălmășie o evlavie altoită pe un folclor din ce în ce mai greu de controlat istoriografic. Pe scurt, riscăm compromiterea unui tezaur spiritual care ilustrează cutremurător pedagogia surprinzătoare a lui Dumnezeu: prin barbaria sa sistematică și prigonirea credinței, inclusiv prin subminarea acesteia din interior cu ajutorul carieriștilor și duplicitarilor, comunismul ateu a distilat caracterele unor prieteni ai lui Hristos. Lecția acestor oameni este mai ales azi necesară unor generații aflate din multe puncte de vedere în derivă. Întîrziind recunoașterea modelelor de rezistență, nu doar că nu onorăm suficient trecutul, dar nu slujim cu adevărat nici viitorul.

R. B.: Pe lîngă Petre Țuțea, o altă personalitate ilustră, vrednicul de pomenire mitropolit și scriitor Bartolomeu Valeriu Anania, a avut un rol-cheie în viața și formația dvs.: se poate face o paralelă relevantă între cei doi, din perspectiva mai largă a culturii creștine românești și a rezistenței noastre moral-spirituale la teroarea și la provocările istoriei recente? Am putea năzui că ni-l veți restitui cîndva și pe Înaltul Bartolomeu ca personaj pilduitor al unei bune „învecinări”?

R. P.: Cei doi ilustrează – fiecare în felul său și amîndoi la un loc – epoca. Biografiile lor sunt oglinzi ale succesiunii abuzurilor, bucuriilor și dezamăgirilor, spații sufletești în care se vede cu ochiul liber cum lucrează Dumnezeu în viețile celor care I se încredințează. În fapt, Memoriile Mitropolitului Bartolomeu, publicate sub numele scriitorului Valeriu Anania, reprezintă o lectură obligatorie pentru cine vrea să înțeleagă ultimul secol românesc. Căutarea intelectuală, experiența carcerală, recunoașterea venită într-un tîrziu, acestea sunt doar câteva dintre lucrurile care îi unesc pe Țuțea și Bartolomeu. Amândoi produc proba bărbăției, a tenacității, a prezenței de spirit și a umorului. În fapt, dacă mă gîndesc bine, majoritatea foștilor deținuți politici pe care am avut privilegiul să îi cunosc aveau o seninătate uimitoare. Nici urmă de încrîncenare sau de dorință vindicativă. Adversarii politici de azi își vorbesc și acționează de multe ori mai coroziv și neînduplecat decît ar fi fost justificat să o facă fostele victime față de călăii lor. Este o altă plămadă umană. „Învecinarea” cu figuri precum Țuțea, supranumit de colegii de celulă „mitropolit de Aiud”, și Mitropolitul Bartolomeu te învață înainte de orice să nu îți suspenzi demnitatea, indiferent de situație. Să fii consecvent. Nu m-am gîndit să scriu ceva anume despre Mitropolitul Bartolomeu. Încă. Poate mai tîrziu, atunci cînd propria memorie va filtra evenimentele, faptele și ideile în preajma cărora am avut ocazia să fiu.

R. B.: Domnule Radu Preda, îngăduiți-mi să mai forțez și o ultimă întrebare, cumva mai năstrușnică: ați încercat vreodată să vă închipuiți ce-ar fi spus Petre Țuțea dacă ar fi apucat să vă citească Jurnalul? Și cam ce mesaj ultim ne-ar transmite poate acum, în stilul lui aforistic, din lotul eternității?

R. P.: Greu de imaginat. De ce? Pentru că Țuțea, asemeni marilor spirite, ieșea din tipar, reacțiile lui fiind surprinzătoare. Aproximativ, pentru ca să răspund totuși, cred că ar fi privit cu îngăduință, cu o bucurie reținută și, îndrăznesc să folosesc acest cuvînt, cu oarece mîndrie. Adică ar fi luat cartea drept o dovadă că este de folos altora. La urma urmelor, dincolo de întrebările legate de moarte și viața de apoi, comune inclusiv unui gînditor creștin sau mai ales acestuia, Țuțea ar fi dorit să știe că nu a făcut doar zarvă în lumea aceasta, că nu a perorat în vînt, că a contribuit cumva la viața altora. De aici venea marea lui admirație pentru Sfinți, pentru tipologia celor care poartă cu ei, în palme, viețile altora. Un citat? O vorbă de duh? Țuțea se regăsea cel mai bine în cuvintele lui Arghezi, pe care le recita cu voce nițel tremurată: Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar şi cu frunziş/ Ţepos şi aspru-n îndârjire vie...

A consemnat 
Răzvan Bucuroiu

---

* Din martie 2014. 
** Petre Țuțea a fost deținut politic întîi între 1948 şi 1953, apoi între 1956 şi 1964 (mai ales la Aiud).