CARTEA SFINȚILOR ROMÂNI

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

În curînd, în librării și pangare:

SFINȚII ROMÂNI

ÎN «LUMEA CREDINȚEI»

Prolog editorial

Deși destul de cuprinzătoare, cartea de față nu este una exhaustivă, ci reunește ceea ce s-a scris despre sfinții români, din 2003 pînă azi, în paginile magazinului ilustrat Lumea Credinței. Autorii sînt diverși și abordările destul de diferite de la un text la altul, dar din însumarea lor cititorul va obține o frescă actuală a sfințeniei ortodoxe românești. 

Cartea are două secțiuni – PRINCIPALII SFINȚI ROMÂNI (SECOLELE 14-20) și PRINCIPALII SFINȚI NEROMÂNI OCROTITORI AI ROMÂNIEI – și este structurată cronologic, după anul calendaristic, urmînd succesiunea datelor de prăznuire din calendarul bisericesc. Ele sînt precedate de o amplă introducere generală (aparținînd îngrijitorului ediției) – SFINȚI ROMÂNI SAU LEGAȚI DE TRADIȚIA ROMÂNEASCĂ – care-i trece în revistă, cu prezentări sintetice, pe toți cei ce figurează în sinaxarul românesc. Asupra unora dintre aceștia nu se mai revine pe parcursul cărții, dar asupra altora se vor afla în cele două secțiuni informații și chiar perspective noi, într-unul sau mai multe texte dedicate fiecăruia. 

Înțelegem prin sfinți români pe cei ce au avut sînge românesc (ori aromânesc) sau, deși de alte obîrșii, au fost utilizatori curenți și atestați ai limbii române (cazul Antim Ivireanul). Ei aparțin cu toții ultimului mileniu (și mai ales epocii voievodale). Sfinții mai vechi din spațiul carpato-danubiano-pontic (cazul Ioan Casian), chiar de vor fi fost „daco-romani” sau „străromâni”, constituie o altă categorie, anterioară românității propriu-zise (despre care vorbim o dată cu cristalizarea limbii române și apariția primelor forme documentate de organizare statală și bisericească autohtonă). Ei sînt, ca și sfinții neromâni care au viețuit și prin părțile noastre (cazul Paisie Velicikovski) sau au devenit ocrotitori ai lor (cazul Cuvioasei Parascheva), doar sfinți legați de tradiția românească. 

Pentru mai lesniciosa consultare a cărții, am adăugat la sfîrșit un indice alfabetic de sfinți (în care figurează doar sfinții români sau legați de tradiția românească, nu și alți sfinți pomeniți contextual în articolele antologate). 

Avem astăzi destul de mulți sfinți români (ca să nu mai vorbim de numeroșii candidați la sfințenie, în frunte cu martirii temnițelor comuniste*) pentru o țară care pînă în secolul 20 nu a avut sfinții ei în calendar. Rămîne să-i cinstim după cuviință și le onorăm moștenirea duhovnicească, nu fără încredințarea că numai datorită lor ne mai rabdă Dumnezeu în aceste vremuri de uitucă nevrednicie.

R. C. 

Fragment din  

Introducerea generală

Din calendarul lunii iulie

 

Ziua 1: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți

Marele ierarh bucovinean a trăit în secolul 14 şi a fost, între altele, părintele duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul (prăznuit pe 18 decembrie). Viaţa lui, plină de fapte minunate şi încununată cu darul clarvederii, e povestită în Palinodia ieromonahului kievean Zaharia Kopytenski (secolul 17), care atestă şi faptul că la vremea aceea moaştele făcătoare de minuni ale sfîntului se mai odihneau, întregi, „la Rădăuţi, în episcopie”, cercetate de mulţime de credincioşi. Din nefericire, ele aveau să dispară fără urmă în 1639, cînd biserica a fost prădată de năvălitori. Canonizarea protopăstorului Ţării de Sus s-a făcut oficial în 1992.

 

Ziua 2: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare și Sfînt

Suit în scaunul voievodal al Moldovei la 1457, Ştefan a domnit pînă în vara lui 1504. Biruitor în aproape 40 de bătălii şi ctitor, după tradiţie, a cam tot atîtea lăcaşuri de închinare, vestit din Răsărit (unde s-a ilustrat, între altele, şi ca mare protector al Sfîntului Munte) pînă în Apus (unde papalitatea l-a numit „atlet al lui Hristos”**), personalitatea sa devenise legendară încă din timpul vieţii, iar poporul îi zicea încă de pe atunci „Sfetî Ştefan vodă”. Recenta sa canonizare oficială (1992) stă şi pe temeiul unei lungi tradiţii de evlavie populară, transpuse în numeroase balade sau povestiri. Fiu duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul, a intrat cu acesta atît în legendă, cît şi în sinaxar.

 

Ziua 8: Sfinții Mucenici Epictet și Astion

La Dunărea de Jos, în vechiul Halmyris, pe actualele meleaguri tulcene, au pătimit, în vremea prigoanei lui Diocleţian, cuvioşii Epictet (părinte îmbunătăţit şi mare făcător de minuni) şi Astion (vrednicul său ucenic), originari, se pare, din părţile Asiei Mici. Sfintele lor moaşte (cinstite astăzi în cetatea Tomisului) au fost descoperite recent sub altarul unei biserici de secol 4 (în preajma căreia s-a pus în ultimii ani temeiul unei noi vetre mănăstireşti). Decapitarea lor s-a petrecut într-o zi de 8 iulie, după ce, prin tăria credinţei lor, au determinat chiar convertirea unuia dintre judecători (Vigilantius, căruia îi şi este atribuită de către tradiţie istorisirea martirajului, în latina populară).

 

Ziua 18: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor

Sfîntul Mucenic Emilian din Durostorum [astăzi: Silistra] a pătimit pe vremea împăratului Iulian Apostatul. Militar de carieră şi fiu de guvernator imperial, el a îmbrăţişat de timpuriu credinţa creştină, pe care nu numai că a mărturisit-o prin cuvînt, dar a şi apărat-o cu braţele, sfărmînd idolii păgîni şi răsturnînd altarele de jertfă, faptă pentru care a fost supus la suplicii cumplite (fiind chiar aruncat în foc, dar scăpînd nevătămat!) şi şi-a dat sufletul în mîinile Domnului la 18 iulie 362. A nu fi confundat cu Sfîntul Mucenic Emilian, supranumit Mărturisitorul, cel din vremea iconoclasmului (secolele 8-9), pomenit pe 8 august, nici cu alţi doi mucenici purtători ai aceluiaşi nume şi pomeniţi tot în vară (7 iulie şi 18 august).

Ziua 21: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche

Un tînăr îmbrăcat în straie țărănești poposea spre sfîrșitul secolului 16 la Agapia din Deal, vechi loc de nevoință sihăstrească, unde va fi tuns în monahism cu numele de Rafail, iar pentru smerenia lui duhovnicească și pentru darul cuvîntului i s-a dus repede vestea în toate ținuturile românești. S-a dăruit cu rîvnă rugăciunii și propovăduirii pînă în jurul vârstei de 80 de ani, cînd s-a mutat cu pace la Domnul. La dezgroparea de 7 ani, trupul său a fost găsit neputrezit și cu bună-mireasmă, iar sfintele sale moaște au fost sărutate și de Sfîntul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei („... şi din rumâni mulţi sînt carii am şi văzut viaţa şi traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneţ şi Rafail de Agapia, şi am sărutat şi sfintele moştii”). Tăinuite cîndva (probabil spre a fi ocrotite de năvălitori), moaștele sale nu s-au mai aflat pînă azi.  

Cunoscut și lăudat de Sfîntul Ierarh Dosoftei a fost și Cuviosul Partenie, ucenic al stareţului Eufrosin (ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor), de la care a și primit schima monahală. Tradiţia spune că a sihăstrit în muntele Scaunele, urmînd pilda părinţilor din vechime. A fost la un moment dat egumen al Agapiei și avea darul tămăduirii, iar după trecerea la Domnul i s-a aflat și lui trupul nestricat (1660), avînd însă aceeași soartă cu cel al Cuviosului Rafail. Canonizarea amîndurora s-a făcut în 2008.

Ziua 26: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel

 

În Valea Chiliilor, veche zonă de nevoință isihastă din inima Muscelului, prin preajma Schitului „Negru Vodă” (Cetățuia), unde și-ar fi avut și metania, a viețuit prin secolele 16-17 un vestit sihastru: schimonahul Ioanichie. Se spune despre el că s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în stînca muntelui şi s-a nevoit acolo, neştiut de oameni, mai bine de 30 de ani. Doar un ucenic de-al său îi aducea pîine şi apă o dată pe săptămînă, coborîndu-le pînă la gura peşterii cu o funie, iar egumenul schitului trecea să-l cuminece la răstimpuri. Cunoscîndu-şi dinainte sfîrşitul, mormîntul şi l-a săpat singur în fundul peşterii, la soroc culcîndu-se în el ca într-un pat. Abia în zorii secolului 20 s-a întîmplat să-i fie descoperite moaștele întregi, alunii și bine-mirositoare, învelite într-o pînză de păianjen. Iar deasupra mormîntului s-au aflat aceste cuvinte săpate în piatră: „Ioanichie Schimonah, 1638”. După 1990, moaştele au fost aşezate în biserica mare a Mănăstirii Cetăţuia, iar Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou este considerat un ocrotitor al familiilor şi un grabnic mijlocitor la Dumnezeu pentru cei nu pot avea copii. Proclamarea canonizării sale s-a săvârșit pe 26 septembrie 2009, o dată cu ridicarea Eparhiei Argeşului şi Muscelului la rangul de Arhiepiscopie.

R. C.

 

(din volumul în curs de apariție  

Sfinții români în «Lumea Credinței»,  

ediție îngrijită de Răzvan Codrescu,  

Ed. Lumea Credinței, București, 2015)

* Nefiind canonizați oficial, aceștia nu figurează în volumul de față. Pentru cei mai cunoscuți dintre ei, a se vedea însă volumul Sfinții închisorilor în „Lumea Credinței”. Din rezistența României creștine împotriva ateismuluui comunist, texte alese, prefață și note de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Părintele Profesor Gheorghe I. Drăgulin, fost deținut politic, Editura Lumea Credinței, București, 2014.  

** În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi lui Ştefan cel Mare, trebuie precizat, totuşi, că nu-i vorba de o caracterizare particulară a voievodului moldav (cum ne-ar plăcea să credem), ci de un titlu acordat curent de papalitate în secolul 15 celor care, fără să fie neapărat mari împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda...). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: „Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă. Astăzi eu voi fi cel ce-i va lipsi flotei...”), cînd încă n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la 1457, Ştefan va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV îl va numi verus christianae fidei athleta după marea victorie din 1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai tîrziu (secolul 17) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli pererrabat choros).