C. CUBLEȘAN: CREȘTINISMUL EMINESCIAN

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

 

O RECENZIE A CĂRȚII 

EMINESCU ȘI CREDINȚA 

DE RĂZVAN CODRESCU

Temperament polemic prin excelență, Răzvan Codrescu pare a se afla (nu de azi, de ieri) în răspăr cu mulți dintre eminescologii actuali, mai ales cu „caracuda papagalilor de serviciu”, cum îi numește pe aceia care practică o „adorare sterilă și lozincardă a lui Eminescu”, dar și cu cei care se exersează în „contestarea curentă”, ambele atitudini considerîndu-le a fi la fel de păguboase: „expresia grotescă a unei neînțelegeri generalizate, îndărătul căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluție cultural-estetică și moral-spirituală”.

Nu puține sînt articolele pe care le-a publicat (după 1989) pe o temă căreia i s-a consacrat, anume aceea a creștinismului ilustrat în opera poetului nostru național, așezîndu-se ferm pe o poziție ce nu respinge tematica religioasă din scrierile acestuia, dar pe care nici nu o consideră a fi atît de organic marcantă încît să justifice eticheta de poet religios, pe care se ambiționează unii a i-o pune: „Eminescu avea mai degrabă un fel de «religiozitate fără religie», în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelația asumată prin credință, ci sacrul reflectat în fantezia plăsmuitoare”. Și, mai departe: „Nedogmatic și nebisericos, crescut, ca și Blaga mai tîrziu, în zariștea «eresului» popular, iar în urmă format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuși creștin ortodox în adîncurile subconștiente ale personalității lui, sensibil la cosmic și la organic, la taină și la tradiție, arzînd ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conștiință morală și de un mare patos vizionar” („Eminescu și credința”, 2003). 

Reunite între copertele unui volum, Eminescu și credința [Ed. Lumea Credinței, București, 2013, cu o prefață de Radu Preda], nu masiv, dar dens, aceste articole, care se completează reciproc, sînt în măsură a incita spiritele pătimașe, pe de-o parte, care îl consideră „noul detractor al lui Eminescu”, dar, pe de altă parte, a demonstra, printr-o abordare analitică a operei, atît din punct de vedere filologic, cît și teologic („bună casă pot face împreună teologia și filologia”) că excesul de orice fel trebuie eliminat din discuție, pentru a ilumina coordonatele ideatice ale operei eminesciene care conțin și elementul religios, dar care nu-l definesc în esență: „Orideunde ne-am uita, nu prin creștinism se definește Eminescu. Este curios cu cîtă ușurință se trece peste onesta lui autodefinire. «Eu rămîn ce-am fost: romantic» înseamnă mai mult decît se consideră îndeobște: versul nu trimite doar la un crez literar, ci la o  Weltanschauung și la un mod de existență. Eminescu este, înainte de toate, o majoră întruchipare românească a omului romantic, cu virtuțile, dar și cu limitele sale. Regăsim în el, în strai național, paseismul romantic, evaziunea în exotic, pesimismul superior, «religiozitatea fără religie», fantezia și visul lăsate în voia lor (în opera de creație). Nu folosește la nimic să încerci a face din Eminescu un model creștin (și cu atît mai puțin ortodox), pe deasupra operei și chiar împotriva voinței lui. Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creștin (deși va fi avut în comun cu creștinismul – în resorturile intime ale personalității sale – acuitatea metafizică, intuiția organicului, reverența față de tradiție sau vocația mărturisitoare” („Eminescu și creștinismul”, 1995). 

Argumente în favoarea acestei opinii prezintă tocmai analizînd cîteva poezii ce, de obicei, sînt reclamate a fi tipic religioase. „Răsai asupra mea” e „un soi de rugăciune” adresată Fecioarei. Răzvan Codrescu analizează comparativ atît variantele,  cît și forma finală a sonetului, altfel spus „procesul de elaborare”, și constată că „rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios”. Pierdut „în noaptea gîndurilor”, poetul „simte nevoia unei «lumini»” în care „tinerețea”, „credința”, „speranța” rămîn „noțiuni vagi, traductibile mai degrabă în plan laic”. Un vers precum „Ești prea mult înger, prea puțin femeie” se dovedește a nu fi „o mostră de evlavie”. Rugăciunea devine astfel, constată exegetul, „un procedeu poetic”, în care apare „un simplu interlocutor liric ideal”, chiar dacă vreun „cetățean pios” e gata să perceapă textul prin „prisma propriei sensibilități religioase”. Dar, atrage atenția același, în continuare: „Se cade a nu confunda ceea ce aparține poetului însuși cu cea ce sîntem noi «predispuși» să vedem în el”. Nici poezia „Înviere” nu i se pare a fi relevantă sub acest aspect, ea fiind „mai mult descriptivă decît meditativă”, introducînd „o imitație destul de stîngace a cîntărilor pascale”. Răzvan Codrescu nu respinge evidența din poeziile postume ale lui Eminescu, unde se găsesc destule compoziții cu caracter religios creștin, închinate fie Sfintei Treimi, fie Mîntuitorului Iisus Hristos („Christ”, „Înviere”), fie Maicii Domnului („Rugăciune”,„Răsai asupra mea…”), dar e tentat a-i da crezare lui G. Călinescu, anume că în „Rugăciune”, pe care însuși o consideră „cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene”, avem de-a face cu „simple exerciții de virtuozitate formală, în imediata vecinătate a unor rugăciuni catolice copiate în caiete, printre care și «Ave Maria»”. Important de reținut această asumare a observației lui G. Călinescu, tocmai în ideea pentru care pledează Răzvan Codrescu, anume aceea că „a face din Eminescu un poet și un gînditor creștin cu orice preț rămîne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos real nici literaturii, nici religiei. Tot așa cum nu trebuie trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că s-ar putea număra printre exponenții radicali ai demonismului romantic ori ai ateismului modern. (…) Eminescu poartă pecetea «stilistică» a ortodoxiei, a sensibilității răsăritene în genere”, dar aceasta e o altă discuție, posibilă prin „analiza spectrală” a operei, și care „nu mai ține aproape în nici un fel de autodeterminarea lui conștientă”. 

Cît privește manifestările extremiste ale unora, care solicită sanctificarea poetului (vezi Gh. Gavrilă-Copil ș. a.), Răzvan Codrescu atrage atenția, pe bună dreptate, că „nu numai memoria lui Eminescu, ci ortodoxia însăși trebuie apărată de zelul penibil al «ortodoxismului» decerebrat, care, crezînd că slujește o cauză, nu face decît să o compromită”. Pe această coordonată vine și atacul la adresa tradiționaliștilor/naționaliștilor exaltați: „Protocroniștii de azi nici nu-l înțeleg, nici nu-l merită”. În pandant, critica contestatarilor vehemenți o consideră la fel de neavenită, întrucît „contestarea curentă a lui Eminescu înseamnă, implicit, punerea între paranteze a unei întregi tradiții, sfidarea unui întreg șir de antecesori iluștri, față de care actuala intelectualitate, sfertodoctă și teribilistă, seamănă mai degrabă cu o gașcă gălăgioasă de «fîrțîngăi» și de «pițipoance»”, fapt ce atestă o realitate, anume că „societatea noastră de azi trăiește un descumpănitor complex axiologic și identitar”, într-o Europă „despiritualizată și cinic-utilitaristă”, unde „noi ne străduim, cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate, să devenim ceea ce nu sîntem: niște «europeni de nicăieri», fără rădăcini istorice și metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor minciuni occidentale și să mințim în numele unor iluzii occidentalizate”. 

Discreditarea lui Eminescu, pe care o propunea revista Dilema („terfelit într-o anumită presă românească”) nici măcar nu era originală în contextul corului de denigratori de aiurea ai marilor valori universale: „În ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiție națională, lovești cu predilecție în figura ei cea mai «exponențială», în temeiul ei uman cel mai «mitizat» – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, «epilepticul» Dostoievski etc.”. În această ordine de idei, observația lui Răzvan Codrescu e pe cît de reală, pe atît de gravă: „Noii inchizitori porniți să epureze tradiția națională nu-l contestă doar  pe Eminescu, ci practic, prin Eminescu, toată elita culturii românești care l-a mărturisit de-a lungul timpului (…) «Poetul național» devine astfel pretextul major al unei campanii concertate de culpabilizare globală a trecutului românesc”. În sfera acestei campanii s-a plasat și intervenția lui Horia-Roman Patapievici, care în volumul Politice definea poporul român ca „o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării” ș.a.m.d., Eminescu reprezentînd „cadavrul din debara” al culturii noastre, de care trebuie să ne debarasăm cît mai curînd pentru a putea să intrăm în Europa. La vremea respectivă, Răzvan Codrescu a polemizat dur cu autorul acestor obraznice teribilisme („am criticat-o ferm în articolele mele polemice”), acum însă, în două articole cuprinse în sumarul actualului volum („Recurs la «cadavrul din debara»” și „Eminescu vs Patapievici?”) reia discuția dintr-un alt unghi de vedere și într-un alt registru, nu neapărat pentru a-i lua apărarea („reprezentanții Universității de Vest, care i-a acordat acestuia titlul de Doctor Honoris Causa”), cît mai ales pentru a se referi la conjunctura politică/socială/culturală în care ne aflăm cu toții azi: „Adevărul tragic și paradoxal este pînă la urmă acela că adevăratul nostru «cadavru din debara», de care nu se pune problema să ne debarasăm, ci cu care vrem cu orice preț să accedem în Uniunea Europeană, nu este nefericitul Eminescu, ci însuși acest popor român de azi, decerebrat, nevertebrat, pervertit, leneș și sterp, care, vorba poetului, numai «din mila Sfîntului» mai face «umbră pămîntului». Un asemenea popor decăzut și care se complace imperturbabil în decădere, asemenea viermelui în murdărie, nu-l mai merită pe Eminescu, cum nu-și mai merită nici una dintre valorile tradiționale (chiar dacă ar mima caragialește în numele lor toate indignările din lume)”. 

Articolele lui Răzvan Coderescu sînt scrise cu nerv polemic, politic în ultima instanță, căutînd a ține o dreaptă cumpănă în receptarea și înțelegerea actuală a poetului național. Apreciabilă este nu doar atitudinea sa tranșantă (nu vreau să spun impulsivă) în stabilirea condiției religioase a acestuia, ci și modul pertinent în care abordează analitic, aducînd nu idei, ci unghiuri de vedere noi, cîteva dintre operele eminesciene în care fiorul creștin pulsează subtextual. Așa bunăoară, relectura poemului „Doina” mi se pare întru totul de reținut. Refuzînd acea „inadecvare a criteriilor estetice” cu care se operează de obicei, punînd textul sub semnul politicianismului agresiv și al ultranaționalismului, domnia-sa cere a fi judecat poemul mai întîi „după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit”. „Doina” nu este, ne avertizează el, în esență o „scriere ideologică”, ci o „creație artistică”, fiind „expresia lirică a necesității de conservare a ființei și identității naționale”. Și, în continuare: „Citită prost, ea poate părea o profesiune de credință rasistă. Citită adecvat, ea nu este decît «ficțiunea ideală» a posibilei noastre afirmări pe linia și în cadrele neamului”. Coordonata religioasă a poemului îi imprimă tocmai timbrul grav și solemn, apoteotic, din final: „Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a «mîntuirii», văzute ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făpturii omenești și harul dumnezeiesc care proniază lumea («Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mîntui neamul tău!»). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvîrșită unitate de credință și acțiune (împotriva tuturor «dușmăniilor», fizice și meta-fizice), angajînd atît omul («Ai s-aduni Moldova toată»), cît și elementele Firii («Îți vin codrii-n ajutor»), pe linia acelui «sentiment cosmic organic» al sensibilității răsăritene (care a trecut și-n celebra teorie a «creștinismului cosmic», atît de dragă lui Mircea Eliade)”. 

Articolele lui Răzvan Codrescu sînt incisive și stimulatoare în privința necesității de a-l reciti mereu pe Eminescu, și mai ales a-l citi în substanța interioară a ideaticii sale, fără parti-priuri și angajamente pătimașe atît pro cît și contra. La urma urmei, sînt intervenții polemice susținute de o cunoaștere profundă a substanței filosofice (și religioase, nu mai puțin) a creației eminesciene, fără de care orice abordare doar ocazională se dovedește a fi o impietate grosolană. 

(Constantin Cubleșan, „Creștinismul eminescian”,

în Dacia literară, an XXVI, nr. 5-6/2014, pp. 75-78)