By Andrew Gonzalez
I
Povestea începută pe limba altei vremi
se isprăveşte astăzi ca într-un grai străin,
căci n-am habar, iubito, pe nume de mă chemi
sau mă goneşti spre moarte, puţin cîte puţin...
Iubirea nu mai ştie de capul ei în noi,
iar ura se adună ca un puroi şi coace,
în timp ce visu-şi trage năvodul înapoi,
mai gol ca niciodată, de la păcat încoace.
Tălmăcitor şi sfetnic ne-ar trebui de sus,
să ne arate calea spre ce s-ar cuveni,
căci am ajuns nevolnici cu leatul la apus
şi noaptea este gata a ne prăda de vii,
încît, de nu se-ndură de noi soborul sfînt,
blestem ne sîntem nouă, în cer şi pe pămînt.
II
Primul trubadur
«Cu cît sînt cîntec eu, cu-atît tăcere
eşti tu de-a dreapta mea şi nu te vrei
mai mult decît neclătinat temei
al dragostei ce dă şi nu mai cere.
În rînd te simţi cu cele efemere
şi nu mă crezi, privind în ochii mei,
c-avem în noi puterea de-a fi zei
şi-a da cu tifla clipei care piere.
Nu ştiu de-aievea sau de vis sînt toate,
dar ştiu că moartea nu ne stă în fire,
ci vrea-n zadar mai multe decît poate,
căci e mereu învinsă de iubire:
cît pare-aici, sub vremi, de-atotstăpînă,
în veci nimic din ea n-o să rămînă.»
III
Ultimul trubadur
«Ne-am vrut ceva, dar ne-a-nghiţit nimicul,
iar azi, cînd vreme de-a mai fire nu-i,
degeaba cauţi rămăşag să pui
pe-un biet cuvînt ce-atîţia alţii zicu-l.
Ce poate fi o vorbă, cînd calicul
iubirii foc s-a stins în spuza lui
şi cînd ne umblă visele hai-hui,
într-un amurg patetic şi ridicul?
E prea tîrziu (şi-n noi, şi în afară)
ca să-i mai punem vieţii vreun temei
şi ne-o scăpa de noi, ca de-o povară,
o moarte dreaptă-n rosturile ei,
căci ce-a putut, dar n-a ajuns să fie
stă sub blestem şi-n veac, şi-n veşnicie.»
IV
Carmen meretricis
Nu-i nici un vis ce ţi-ar veni mai bine
decît să-ţi scoţi iubirea la mezat
şi să te minţi că eşti cu-adevărat
şi că mai ai ceva de preţ în tine.
Atîta eşti cît foc îţi arde-n vine
şi cît ţi-atîrnă carnea de păcat:
la ce-ai rîvni mai mult decît ţi-e datsau altceva decît ţi se cuvine?
De n-ar fi pînda morţii-atît de-aproape,
poate-ar rămîne loc şi de-alt temei,
dar pe tîrziu nimic să te mai scapede tine nu-i, chiar dacă-ar fi să vrei...
Cînd te-ai făcut risipă viaţa toată,
la ce liman şi cine să te scoată?
V
Copacul cîntă-nfipt în
rădăcini...
«Tu eşti frumoasă altfel, ca o boare
ce suflă lin prin ramurile mele,
sau ca o noapte doldora de stele,
de-al cărei sus tot josul meu mă doare.
Cum să-i răspund iubirii tale oare
cînd prins în rădăcini ca-n lanţuri grele,
prin firea mea nu pot scăpa din ele,
oricît mi-ar fi dorinţa de-arzătoare?
Nu pot decît din frunze să te cînt
şi-nfiorat sub scoarţa mea bătrînă
să fac cu visul tainic legămînt
că spectrul tău icoană-o să-mi rămînă.
Cu cît visez, cu-atîta ştiu că sînt
şi umbra mea ţi-o-ntind ca pe o mînă.»
VI
Ca boabele-n rozariu iubirile le-nşir,
ca să mă rog Iubirii ce-i mai presus de toate,
dar gîndul meu în vorbe abia dacă mai poate
să se-ntrupeze astăzi, plăpînd ca un zefir.
Mi-e mută rugăciunea şi mai că nu mă mir,
dar mult mă tem că cerul nevrednic mă socoate,
chiar de-mi îndoi genunchii şi mă tîrăsc pe coate,
căci cupă-mi fu iubirea mai mult decît potir.
Prea trup am fost şi nu ştiu în ce măsură oare
a dragostei risipă îmi fu la vremea ei
dulceaţă otrăvită sau binecuvîntare
(în ochii milei sfinte, iar nu în ochii mei)...
Ca dracul cînd se-mbracă în înger de lumină,
ne este-adesea firea de amăgire plină.
VII
De-acum se lasă toamna, pe lume şi în noi,
cu răul înainte şi binele-napoi,
şi-aşa de mult atîrnă de amintiri iubirea
că-ncepi să n-o mai afli aievea nicăirea.
Din ce în ce mai rece e totul şi mai ud,
abia mă vezi, iubito, şi-abia te mai aud,
şi-aproape că ne-am vinde pe-un rest tîrziu de vară
şi taina dinăuntru, şi pîrga din afară.
Rămîne numai visul ce-l vom visa mereu,
oricît ar fi de toamnă şi-oricît ne-ar fi de greu,
şi glasul care strigă-ndărătnic în pustie
de-o dragoste ce încă ar mai putea să fie...
O cruce ne e toamna, dar mai presus de ea
stă Dumnezeul care cu el în rai ne vrea.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu