UN OM, O CARTE (V)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PRINŢUL ILIE-VLAD STURDZA:

PRIBEAG PRINTR-UN SECOL NEBUN

În dimineaţa de duminică 20 septembrie 2009 am primit trista veste că s-a stins la Madrid, în vîrstă de 93 de ani, prinţul Ilie-Vlad Sturdza (fiul diplomatului de carieră Mihail R. Sturdza [1], ministru al Afacerilor Străine în 1940-41, autorul celebrei cărţi România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută [2], şi al unei descendente din Ghiculeşti, Zoe Mavrocordato, una dintre marile frumuseţi ale vremii ei). Îl cunoscusem la Madrid, prin 1996, în casa avocatului Traian Popescu (vestitul editor şi filatelist), dar n-am mai avut prilejul să-l revăd faţă către faţă. Mi-l amintesc însă, mereu cu emoţie, ca pe un Don Quijote cu sînge mai albastru, înalt, slab, drept (mai ales drept), de o gravitate neposomorîtă, purtînd cu distincţie şi eleganţă straiele secolului XX – "secolul nebun" prin care i-a fost dat să pribegească pe trei continente (Europa, Africa, Asia), luptînd pretutindeni cu "morile de vînt" ale unei istorii "ieşite din ţîţîni".

Despre marea familie a Sturdzeştilor, renumită în Răsărit şi-n Apus, chiar un Joseph de Mais­­tre (1753–1821) [3] spusese cîndva: La famille Sturdza est à elle seu­le toute une Academie. Ca mlădiţă tîrzie a ei s-a născut Ilie-Vlad, pe 8 iunie 1916, în Elveţia, la Berna, un­­de părinţii săi se aflau în misiune diplomatică. Urmînd opţiunea politică a tatălui său, dar şi a tinerei generaţii de atunci, Ilie-Vlad Sturdza intră de timpuriu în Mişcarea Legionară, în sînul căreia îşi conformează viaţa şi idealurile.

Miezul de foc al traseului său existenţial (din 1937 pînă în 1949) îl povesteşte, în mare, el însuşi. O cruntă cumpănă a vieţii îi e dat s-o trăiască, întors de pe front, în primăvara lui 1945, cînd îşi pierde soţia şi marea iubire, pe Felicia Avramescu (pe care o cunoscuse în 1941 şi cu care se căsătorise în 1942, iar din martie 1944 aveau un copil), fiica generalului Gheorghe V. Avramescu (1884-1945), participant eroic la ambele războaie mondiale. Ce se petrecuse? Minţit că ar fi rechemat în ţară pentru a primi o înaltă demnitate, generalul a fost asasinat de către bolşevici în noaptea de 5 spre 6 martie, într-un autoturism, undeva prin Cehoslovacia, iar familiei sale (soţia şi fiica) i s-a pierdut urma în stepele Rusiei. Paltin, copilul de un an, a fost făcut scăpat de o slujnică devotată şi curajoasă (doica sa). Faptele n-au putut fi complet elucidate, deşi există, printre altele, o mărturie tardivă a locotenent-colonelului Grigore Negoescu (direct implicat în evenimente), redactată la Milano, în 1981, cu un an înaintea morţii sale: Cititorule, ia aminte! Un moment de adevăr istoric (Ed. Oggie, Bucureşti, 1998). "Scriu aceste rînduri după aproape 36 de ani de tăcere. Nu trebuie să se uite felul în care un comandant al unei armate române [Armata a IV-a] a putut fi arestat din chiar mijlocul armatei sale, în plin război. Generalul Avramescu şi întreaga sa familie, şeful său de Stat Major, generalul [Nicolae] Dragomir, ca şi autorul rîndurilor de faţă, ofiţer de Stat Major la data respectivă, toţi am fost răpiţi de ruşi (aliaţii noştri, chipurile!), care ne-au tratat aşa cum numai ei ştiu să-şi trateze aliaţii! Nu am putut scrie aceste lucruri mai devreme, pentru că nu am vrut ca adevărul astfel scos la lumină să atragă anumite consecinţe asupra familiei mele, care şi aşa a suferit destul pentru mine şi din cauza mea [4]. Acum, aflîndu-mă în Italia, o pot face în voie" (p. 10) [5].

Zdrobit sufleteşte, fuge în lumea largă şi ajunge să se înroleze în Legiunea Străină franceză – "Cealaltă Legiune" –, pentru care luptă în Indochina, pînă la urmă tot împotriva hidrei comuniste. Revine la Paris şi iese definitiv din Legiunea Străină în 1951, iar în 1952 se recăsătoreşte, resemnat, cu Lucia Yvonne Băleanu (ce avea şi sînge cantacuzinesc), alegînd să se stabilească în Spania, la Madrid, unde se aflau şi părinţii săi. Ceea ce urmează este doar o existenţă cenuşie de contabil scrupulos (pensionat în 1975), dusă însă cu o detaşare seniorială şi cu mîngîierea anturajului unor vechi camarazi, cu care se străduieşte să întreţină reperele unei vieţi comunitare (de la un moment dat fiind chiar liderul ales al comunităţii româneşti de acolo).

La cîţiva ani după ce l-am cunoscut, am avut bucuria să pot contribui la editarea în România a zgîrcitului, dar fascinantului său volum de însemnări memorialistice: Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină [6]. Îmi amintesc că la lansarea care a avut loc în cadrul Tîrgului de Carte "Gaudeamus", chiar de praznicul Sfîntului Andrei, cartea – care s-ar cuveni acum reeditată, ca modest omagiu postum – a fost elogiată călduros, dar nu mai puţin academic, de regretatul istoric Florin Constantiniu, ce a avut şi deosebite aprecieri faţă de buna cumpănire, pertinenţa şi eleganţa literară a antologicului cuvînt înainte al d-lui Mihai Ghyka (nepotul prinţului Alexandru Ghyka) – cel mai frumos portret făcut pînă astăzi autorului, cu aceeaşi măsură princiară, şi din care îmi îngădui să reproduc aici cîteva fragmente, ca pe nişte "capete" de dreaptă pomenire:

"Cartea sa de memorii are farmecul deopotrivă liric şi epic al amintirii subiective şi este scrisă direct, fără ambiţii sau preţiozităţi stilistice. Eveni­men­tele sînt redate brut, succint şi alert, în ritmul zbu­ciumat al unei perioade metaforic prezentate de autor ca «un secol nebun». Atît de sugestiv prin el însuşi, ti­­tlul Pribeag printr-un secol nebun face referire mai cu seamă la miezul însîngerat al secolului XX, marcat de Al Doilea Război Mondial, cu preliminariile şi con­se­cinţele lui imediate. [...]

Me­­moriile Prinţului Sturdza sînt de fapt cronica înfi­orată a unor lungi ani de conflicte, măceluri şi prigo­niri. Subtitlul volumului redă în bună parte ineditul unei vieţi în care un tînar aristocrat român, crescut în înaltul mediu al diplomaţiei, se regăseşte, succesiv, ca participant la anii de măreţie, dar şi de decădere ai Mişcării Legionare, la «cruciada anticomunistă» de pe frontul de răsărit (în mijlocul unui război pe care România a ajuns să-l poarte de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din calea comunismului «biruitor», cutreierînd Europa pe jos, pînă ce soarta l-a a­dus să bată la porţile Legiunii Străine franceze. Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei decenii, în toiul unui alt război), Prinţul Sturdza avea «să se nască pentru a doua oară», după cum sin­gur descrie înrolarea sa în Legiunea Străină. Misiunile îndeplinite în cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturd­za în Africa şi în Asia, paginile finale ale cărţii fiind scri­se cu atâta împăcată serenitate şi înţeleaptă modestie încît cititorul poate rămîne cu impresia explorării li­niş­tite a unei lumi exotice. Farmecul şi umorul evo­cărilor sale din Legiunea Străină contrastează în mare mă­su­ră cu dramatismul şi cu stilul direct al întîmplărilor trăite în România (ceea ce trădează implicarea emo­ţio­nală aparte a autorului în viaţa şi destinul istoric al «ţării pier­dute»). […]

De cîte ori l-am întîlnit pe Prinţul Sturdza, am avut sentimentul reconfortant al contemporaneităţii cu ultimii boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se impună, respectînd un anumit cod de onoare, în orice circumstanţe istorice. Sînt convins că Prinţul Sturdza ar fi fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puş­­căriile comuniste ale anilor ’50, dacă Dumnezeu ar fi voit să-i dea o altă cruce".

Cu măsura crucii pe care i-a dat-o, Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor.

Răzvan CODRESCU

[1] 1886-1980.

[2] Apărută iniţial la Editura Dacia, Rio de Janeiro-Madrid, 1966, a fost una dintre cărţile cu cel mai larg ecou din cîte au fost scrise şi publicate în exilul românesc: trad. engl.: The Suicide of Europe, Western Islands, Belmond/Boston, 1968 (cu o introducere de Thomas J. Haas); trad. sp.: El suicidio de Europa, Barcelona, 1970 (cu o prefaţă de Blas Piñar); trad. it.: La fine dell’Europa, Ed. P. Armando, Napoli, 1970 (trad. şi prezentare de Saverio Castaldo), apoi Ed. all’In­segna del Veltro, Parma, 1999 (Claudio Mutti). Cele două reeditări în limba română, din 1994 (F.R.O.N.D.E.) şi din 2004 (Criterion Publishing), au fost jenant de slabe, cartea aşteptîndu-şi în continuare un veşmînt editorial românesc pe măsura destinului ei european. Păcat că prinţul Ilie-Vlad Sturdza, care s-a zbătut mult pentru posteritatea tatălui său, n-a apucat acest act de dreptate culturală!

[3] Ce-l cunoştea şi-l preţuia îndeosebi pe "multiidentitarul" (greco-româno-rus) Alexandre Stourdza (1791-1854), diplomat abil şi intelectual rafinat, autorul celebrelor Considérations sur la doctrine et l’esprit de l’Église orthodoxe (Stuttgard, 1816; în româneşte: Alexandru Sturdza, Apărarea Ortodoxiei, traducere de Lucia Patachi, prefaţă de Toader Paleologu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001). Cf. şi Stella Ghervas, Alexandre Stourdza (1791-1854): un intellectuel orthodoxe face à l'Occident, Editions Suzanne Hurter, Genève, 1999.

[4] Autorul a făcut 4 ani de prizonierat în Rusia, 10 ani de închisoare politică şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în ţară.

[5] Astăzi de elucidarea întregii istorii se ocupă chiar fiul Paltin Sturdza (ce are la rîndul său un fiu, Andrei), pregătind o carte cu al cărei stadiu nu mai sînt la curent. Aşa cum nu ştiu dacă şi în ce măsură fiul şi nepotul mai sînt pe aceeaşi "lungime de undă" naţionalistă şi creştină cu tatăl şi cu (stră)bunicul...

[6] Ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvînt înainte de Mihai Ghyka, Editura Vremea (Col. “Fapte. Idei. Documente”), Bucureşti, 2002.