SANDU TUDOR LA «GÂNDIREA»

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Versurile lui Sandu Tudor reproduse mai jos (dar cu ortografia blogului), niciodată apărute în volum, au fost dez­gropate din paginile revistei Gândirea, unde viitorul corifeu al “Rugului Aprins” a cola­borat ani de-a rîndul, fiind receptat de critica şi istoria literară ca unul dintre “orto­doxiş­tii” reprezentativi, atît în sens bun (valorificarea creatoare a Tradiţiei), cît şi în sens rău (un anume manierism folclorico-religios, necruţător ridiculizat de un G. Călinescu sau de un E. Lovinescu). Dincolo de lungimi (care ţin de o altă vîrstă a poeziei), Sandu Tudor are remarcabile accente lirice de misticism vizionar, fie pe linia cultă a unui neoromantism bizanti­ni­zant (ca în “Ultima auzire…”), fie în prelungirea folclorului de tip ritual (ca în “Variantă de bocet…” – prelucrare cultă a vechilor “cîntece de ziori”), fie sub tentaţia unui hermetism mistico-poetic cu acuităţi expresive de talie argheziană (ca în “Roata întraripată” – specie de artă poetică a lo divino, amintind de faimoasele glose extatice ale Sfîntului Ioan al Crucii). (R. C.)

ULTIMA AUZIRE

a unui cuvios pe năsălie,

gata întru adormirea sub glie

Omul vorbind cu sine prin glasul minţii lui

Aud în bănuială de umbră pămîntească

paşi străvezii, zvonire de unde de lumină

pe domnul [?] meu mergîndu-şi sunarea lor cerească,

vestirea Dimineţii ce-n veacuri va să vină.

Glasul întîiului străin purtător de pală de foc: Mihail

În clipe mici răsună a voastră zi de humă

de n-auziţi tăişul de limpezimi de spadă

ce peste voi ridică Pronia ce mă-ndrumă

cînd Cartea Tainei lasă şapte peceţi să-i cadă.

Eu suflu cea din urmă scînteie de pe vatră

în flăcărări de aripi să baţi în vîntul Morţii

şi spulberat cu trupul spre baştina de piatră

s-aştepţi sub talpa Crucii sunînd deschisul porţii.

Alt glas de străin cu mîini aducătoare de har: Rafail

Cu palme desfăcute, liturgică strigare,

din inima Troiţei cer har să-ţi izvorască

prin oase cuvioase bine mirositoare

oloi preasfînt din care să se tămăduiască,

sub jeluiri de clopot, prohod de toacă-n lemne,

lunatecii tristeţii, fecioarele nebune,

cei ce mai au credinţă în visuri şi în semne

într-o năstrapă de-aur în mir să mi te-adune.

Glasul străinului mezin ce ţine floarea de crin: Gavriil

A treia zi voi merge întru Bună-Vestire

la ceia ce turna-vor spre tine greu pămînt,

voi duce crinul proaspăt cu lujerul subţire

din pieptu-ţi de călugăr crescut prin giulgiul sfînt.

Mirozna lui din moarte suind prin floarea-naltă

peste simţiri va trece, spre dincolo de viaţă,

pre cei rămaşi în urmă sub zarea ceastălaltă

nădăjduind Ajunul sfintei Schimbări la Faţă.

Omul dondăneşte iar cu glasul minţii lui

Ce ochi au cei trei îngeri ce-i ţine-n foc făclia!

Oglinzi de veşnicie prin cari strevăd deplin.

Aş vrea să ţip. Văd umeri purtîndu-mi năsălia.

Daţi paloşul! Năstrapa! Daţi lujerul de crin!

Scobor la fund. Vin bulgări. Pe piept simt toată glia.

(Gândirea, anul IX/1929, nr. 1-2, pp. 13-14)

VARIANTĂ DE BOCET 

LA ZORII ZILEI

Bocitoarele:

Zorilor, surorilor,

vraja albă-a florilor,

zînelor cu ochi de rouă,

cu trup de lumină nouă!

Ca zmeoaicele nebune

ridicaţi-vă pe lume

din cereştile fîntîni

cu ulciorul zilii-n mîini.

Treceţi geana nopţii-n pripă,

suiţi zarea în aripă.

Vă zoriţi pe roţi de vînt

de ziliţi peste pămînt,

să se-oprească-n drum de cer

fata răposată ieri.

Prindeţi sufletul cu voi

şi-l întoarceţi înapoi,

aci-n lumea luminată

de Dumnezeu bun lăsată,

la miros de brazdă crudă,

la păduri cu umbra udă,

la arşiţa-n plin de soare,

şi la apa curgătoare,

şi la poama grea din pom,

şi la dragostea de om.

Ce-a rămas pe năsălie

sub priveghiul de făclie

ziua a treia să învie.

Maica Domnului să dea

mersul inima să-şi ia.

Zorile:

Surioare bocitoare,

lacrămi mari de jelitoare,

cîntec de ultimă seară,

plînset de gură amară,

iacă, vezi, noi ne grăbim,

fundul lumii limpezim

cu mir binecuvîntat

vioriu în Revărsat.

Sîrguim pe roţi de vînt

şi dăm ziua pe pămînt,

dar n-am întîlnit pe cer

fata răposată ieri.

Duhul ei fără de samă

a vîslit prin ţări de vamă

cu aripi de zbor înalt

pe tărîmul celălalt.

A trecut demult de noi

şi nu-ntoarcem înapoi,

fiindcă îngerul de foc

ne-a sunat după soroc

făr’ de preget să zburăm

roua s-o împrospătăm

pe grădini cu pomi în floare

ofiliţi de noaptea mare.

Bocitoarele:

Zorilor, surorilor,

fuiorul culorilor

pe deasupra munţilor,

pe deasupra frunţilor,

cristelniţa zilelor,

beteala copilelor

şi-a miresii ce-a murit

fără ca să fi iubit,

ia-n spuneţi de ce goniţi

şi de ce nu vă opriţi?

De ce zborul vostru harnic

să-şi toarcă firul zadarnic –

păienjiniş argintiu,

borangic pentru sicriu?

De ce fecioara curată

prea timpuriu răposată

în lumină-o rătăciţi

şi mai mult o despărţiţi

de surori ce-n văl îi coasă

lămîiţă de mireasă,

de fraţi sub geana făcliei

păzind veghea năsăliei,

de mama mult mîngîioasă

ce-o cheamă şoptit prin casă

şi tatăl ce-a-nzăpezit

ca un munte gîrbovit?

Zorile:

Surioare bocitoare,

lacrămi mari de jelitoare,

cîntec de ultimă seară,

plînset de gură amară,

iacă, vezi, noi nu silim,

peste lume nu zilim

fuiorul culorilor

pe deasupra norilor,

pe deasupra munţilor,

pe deasupra frunţilor,

ca pe fata cea curată

prea timpuriu răposată

în raze s-o rătăcim

şi mai mult s-o despărţim.

Dară, vezi, ne-am îngrozit

cînd pe ceruri s-au ivit

două stele verzi, cuminţi,

luminiţe de ochi sfinţi,

şi-una s-a şi măcinat

vremea făr’ să-i fi sunat.

Bocitoarele:

Zorilor, surorilor,

ce stingeţi comorilor

focurile necurate

din gorgane-ndepărtate,

staţi în loc, nu mai ziliţi,

crugul soarelui opriţi,

căci fecioara-aşa curată

prea timpuriu răposată

în lumină stă orbită

şi rămîne despărţită

de tihna umbrei din casă,

de candela cea sfioasă,

de tronul ei ticluit,

de războiu-abia urzit,

de horele nejucate,

de şezători nelucrate,

de fîntîni neîntîlnite,

de aleanuri nedoinite,

de iubiri neîndrăgite,

de văiugi nelăinicite.

Zorile:

Surioare bocitoare,

lacrămi mari de jelitoare,

cîntec de ultimă seară,

plînset de gură amară,

iacă, vezi, noi nu zorim

cerul ca să lîmurim

în cleştar caranfiriu

să răsară soare viu

ca pe fata cea curată

prea timpuriu răposată

s-o oprească-n loc orbită

şi să fie despărţită.

Dar poruncă de-alergat

Maica Domnului ne-a dat,

să-nviem cu vînt jilav

un crin cu lujer bolnav.

Şi-apoi nimănui vreodată

aşa putere nu-i dată

crugul lumii să oprească

pentru jalea omenească.

(Gândirea, anul XI/1931, nr. 4, pp. 163-164)

ROATA ÎNTRARIPATĂ

La-nceput, din dor nespus,

zvîrli-un fir de gînd în sus.

Sui în scări firul subţire

arcuit spre stihuire.

De ai rîvnă, nu rămîi

lîngă gîndul căpătîi.

Zbori cu-aripi de-argint la gleznă

peste apa-ntîi de beznă,

prin hotare-ntunecoase,

moartea simţurilor joase.

Treci departe-albastra valmă

cu luceferi albi în palmă.

Adevărul, noapte dreaptă,

îţi adie tîlcu-n şoaptă.

Intri-n auria Mare

cu dungi roşii cerc de zare.

Pe văzduh Slava se-arată

în icoană ne-nserată

ce-şi ascunde-n strălucire

purpura cea peste fire.

În clipita cînd te-nclini

Chipului Sfintei Lumini

inima vrăjii acele

îţi va tremura-n inele

ritmic cînt de aur vechi.

Un bob de-ai prins în urechi,

ai să pici din nou în humă.

Aci, cu zîmbet de glumă,

baţi o stea în vîrf de munte.

Înţintînd steiul în frunte,

cu scîntei din focul rece

scrii în slova care trece

cu un deget de ninsoare

stihul geamăn care-ţi moare.

Şi-ai rămas sărac şi mut,

fiindcă eşti făcut din lut.

Iar de vrei să mergi nainte,

urci iar Roata-peste-minte,

prin albastrul de smerire

şi prin aur de uimire,

ca să prinzi împurpurat

viaţa versului curat.

(Gândirea, anul XI/1931, nr. 9, pp. 331-332)