CAZUL ROBERT TURCESCU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

După ce am scris "la cald" textul de mai jos, constat, cîntărind lucrurile mai "la rece" şi urmărindu-le evoluţia (cu multe paradoxuri şi incertitudini), că rămîne loc de bănuiala unei eventuale "lucrături" mai complexe, bazate pe lansarea publică a unei "ficţiuni" provocatoare. Dacă această bănuială s-ar confirma, "bombei" iniţiale urmîndu-i una şi mai mare, voi fi căzut şi eu în "cursă", împreună cu atîţia alţii, rămînînd să-mi asum pripita naivitate. Deşi nu sînt tocmai un simpatizant al d-lui Turcescu, mărturisesc că, atît pentru dumnealui personal, cît şi pentru imaginea presei româneşti şi a serviciilor noastre secrete, m-aş bucura sincer să fie aşa (cu toate că "deontologia" tot şifonată ar ieşi). Oricum, nu va putea dura mult pînă să ne lămurim asupra scopului şi mijloacelor aruncate în joc. Nu cred însă că, indiferent ce şi cum va fi pînă la urmă, faptul va putea să influenţeze marşul spre dezastru al vieţii publice româneşti, pe care numai o minune dumnezeiască l-ar mai putea opri. Sincer sau scamator, "curat" sau "murdar" (dacă nu cumva "curat murdar", vorba lui Pristanda), d-l Turcescu este prea mic pentru un dezastru atît de mare. (R. C. - 23.09.2014)

Caricatură de pe www.cotidianul ro

Înainte de a fi trist, cazul Robert Turcescu este unul simptomatic pentru lumea în care trăim: o lume putredă moral, "atinsă" pînă în fibra ei, "şmecherită" butaforic sub diferite forme şi grade de impostură şi demagogie, iar de aceea incapabilă, în 25 de ani de postcomunism, de o resurecţie adevărată, oricît şi-ar dori-o uneori şi oricît i-ar simţi pe alocuri nevoia. Impuritatea ei este una cronicizată şi metastaziată, iar pe un asemenea fond nimic sănătos nu se poate naşte şi nu poate funcţiona. Înainte de a suferi de sărăcie, sau de prostie, sau de orice altceva, România suferă de impuritate, de la cea moştenită din comunism pînă la cea acumulată în postcomunism.

Dezvăluirile jurnalistului Robert Turcescu de pe blogul personal, apoi şi de pe postul de televiziune unde a jucat ani de zile rolul de erou justiţiar, au creat un fel de şoc public, la intersecţia dintre scandalos şi penibil.

După ce a jucat rolul justiţiarului, Robert Turcescu încearcă să joace acum rolul penitentului, nu fără apel la recuzita creştină (la noi, după 1989, Dumnezeu a devenit paravan de serviciu pentru ticăloşiile personajelor publice, de la vlădică pînă la opincă: să zicem, de la un Nicolae Corneanu la un George Becali, cu Robert Turcescu ca ultimă updatare). Sentimentul de eliberare şi jubilaţie interioară pe care pretinde a-l fi trăit prin mărturisirea publică, şi pe care caută să-l vîndă ca rezultat al unui lung proces de dezbatere lăuntrică, te întrebi de ce nu s-o fi întîmplat să-l trăiască mai devreme (nu zic cu ani, dar măcar cu săptămîni), ci numai exact atunci cînd, în urma unei anumite declaraţii a preşedintelui Băsescu, a simţit că deconspirarea se apropie. În contextul acestei neprevăzute înghesuieli, reacţia a fost una elementară: decît să îl deconspire alţii (lucru cu care nu ştiu dacă va fi fost efectiv ameninţat sau şantajat, cum spun unii), mai bine să se deconspire singur, prefăcînd defecţiunea morală în... triumf subit al moralităţii.

În afara contextului recent, făcut adică mai din vreme şi fără nici o presiune, gestul ar fi avut frumuseţea lui. Aşa, el aduce mai degrabă a "praf aruncat în ochi" şi a cusătură "cu aţă albă". Nu-i greu de presupus că, aşa cum s-a răbdat pe sine atît amar de ani, s-ar fi răbdat şi pe mai departe. Altfel spus, dacă lui Traian Băsescu nu i-ar fi luat-o gura pe dinainte, e foarte probabil că nici "bomba Turcescu" nu s-ar fi declanşat, iar toată lumea, bună sau rea, şi-ar fi văzut de alegeri şi de alte treburi la ordinea zilei.

Emisiunea de la B1, de duminică seara, n-a lămurit nimic, n-a adus elemente noi, ci doar a sporit deruta şi perplexitatea, fiind pînă la urmă blocată chiar de cel (auto)incriminat, deloc dispus să ducă lucrurile pînă la capăt, ci doar să întreţină, fie şi cu preţul penibilului, "poza" pe care şi-a compus-o. Cu un om în starea de excitaţie psihică a lui Robert Turcescu, chiar dacă ar fi fost sută la sută sincer, nu se putea lega, ce-i drept, o discuţie. E mai bine că a părăsit repede studioul, înainte ca penibilul să devină grotesc.

Făcînd pe "vinovatul nevinovat", contestînd competenţa judecăţii atît sieşi, cît şi celorlalţi, în aşteptarea nu ştiu cărui "judecător" abstract, întruchipînd nu ştiu ce "dreptate" absolută, prestaţia lui Robert Turcescu, mai incoherent decît oricînd, n-a făcut decît să confirme impuritatea precipitatei sale penitenţe publice, în anturajul jenat-îngăduitor al unor tovarăşi de breaslă care n-au reuşit - sau au evitat deliberat - să pună vreun punct pe i.

Nu ştiu şi nu văd cum şi în ce măsură autodeconspirarea lui Robert Turcescu ar avea vreo dimensiune penală şi mă îndoiesc că va ajunge vreodată în faţa unei instanţe juridice. În orice caz, este vorba de două lucruri cu totul diferite, pe care Robert Turcescu le confundă (sau se preface a le confunda): judecata juridică, ce ar implica un tribunal legal şi o procedură standardizată, cercetînd dacă şi în ce măsură fostul ofiţer acoperit (cu grad de locotenent-colonel şi ştate de plată în regulă) a călcat vreo lege, după codul civil sau penal, şi judecata morală, care nu mai este în căderea nici unui tribunal legal, ci ţine de propria lui conştiinţă, de autoritatea duhovnicului (dacă are unul), de publicul pe care l-a înşelat şi de breasla pe care a trădat-o (punctual sau doar principial). Aici toată "vrăjeala" că nimeni n-ar avea dreptul să se pronunţe pică în lotul stupidităţii şi dovedeşte cel mult că adevărata dispoziţie interioară a lui Robert Turcescu nu este, de fapt, decît aceea de a înlocui un registru demagogic vechi cu un registru demagogic nou, cu scopul de a ieşi cît de bine se mai poate dintr-o situaţie ingrată, în care l-a azvîrlit, cînd îi era lumea mai dragă, tocmai cel pe care s-a străduit din răsputeri să-l servească!

Se pare că noi ne-am obişnuit să-l considerăm pe Robert Turcescu deştept, iar dumnealui s-a obişnuit să ne considere pe noi proşti. Dar cel mai probabil este că nici noi nu sîntem chiar atît de proşti, nici dumnealui chiar atît de deştept...

Răzvan CODRESCU