UN OM, O CARTE (II)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DUMITRU BACU: RADIOGRAFIA

«EXPERIMENTULUI PITEŞTI»

Aşa cum despre scriitorii realişti ruşi din secolul al XIX-lea s-a putut spune că se trag toţi din Mantaua lui Gogol, tot aşa despre memorialiştii români ai temniţelor comuniste din secolul XX s-ar putea spune că se trag toţi din Piteştiul lui Dumitru Bacu (1923-1997) [1], carte redactată între 1958 şi 1962 şi apărută în Spania în 1963 [2], pe cînd în România închisorile politice încă nu fuseseră lichidate [3], iar la Aiud era în toi ultima fază a "reeducării" [4].

Începută la Suceava şi continuată diabolic la Piteşti şi Gherla, prima şi cea mai dură fază a "reeducării", descrisă în cartea lui Dumitru Bacu, se leagă fatidic de numele deţinutului-torţionar Eugen Ţurcanu (n. 8.VI.1925), fost membru al Frăţiilor de Cruce, student la Drept (Iaşi), trecut la comunişti după 1944 (cu perspectiva unei călduţe cariere diplomatice), dar demascat şi arestat în 1948 ca fost legionar, iar în februarie 1949 condamnat la 7 ani. Adevărat geniu al răului, se pune ca unealtă la dispoziţia Securităţii (avid să se răzbune – terorizîndu-şi foştii camarazi şi aducîndu-i în starea de a se teroriza ei înşişi între ei – pe legionarismul ce-i stricase viaţa de potenţial tovarăş nomenklaturist), care în cele din urmă îl scoate "ţap ispăşitor" (alături de principalii săi colaboratori) [5], executîndu-l prin împuşcare, în Valea Piersicilor de la Jilava, pe 17.12.1954 (supoziţia că de fapt Ţurcanu ar fi fost făcut scăpat şi s-ar fi refugiat incognito undeva în marea Uniune Sovietică nu-i decît un zvon fantezist de epocă, şi neprobat, şi improbabil).

Oricît de mult s-a scris ulterior sau se va mai scrie de aici înainte despre "fenomenul Piteşti" [6], cartea lui Dumitru Bacu, chiar dacă nesigură pe alocuri şi amendabilă în cîteva detalii (cum cititorul va constata din notele de subsol editoriale ale ultimei ediţii), îşi păstrează prestanţa unică şi perpetua forţă mărturisitoare, autorul avînd nu numai meritul dezvăluirii în premieră a unor fapte de-a dreptul stupefiante, ci şi darul interpretării lor dintr-o neostentantivă perspectivă creştină, scrisul său constituindu-se nu o dată într-o gravă meditaţie asupra condiţiei umane în confruntare cu una dintre cele mai radicale şi mai perverse experienţe pe care i le-a hărăzit istoria.

Ajuns doar în treacăt la penitenciarul Piteşti (a stat mai mult la Aiud, Gherla, Jilava şi Canal) şi netrăind personal "reeducarea", regretatul Dumitru Bacu a realizat o documentare orală absolut impresionantă, atît în ultimii săi ani de închisoare (1953-1956), cît şi în anii imediat următori eliberării (după propria mărturisire, pînă prin 1959), de o autenticitate pe care n-o pot suplini preciziunile reci ale documentelor de arhivă.

Radiografia "fenomenului/experimentului Piteşti" (1949-1951), unul fără echivalent în istoria penitenciară a lagărului comunist, e făcută cu acuitate, iar concluziile trimit spre registrul iconomiei divine [7]:

"Ceea ce aduce nou experienţa închisorilor din România sub­jugată de U.R.S.S., în domeniul crimei – ceea ce oamenii nu cred ca posibil –, este împingerea ei dincolo de limitele biologice. Trecerea ei pe alte coordonate decît cele de pînă acum. Folosită cu sînge rece şi cinism, cu sadism poate neîntîlnit, ea ţinteşte nu trupul, ci sufletul

Distrugerea biologică a adversarului nu mai satisface, nu mai convine sau poate nu mai rentează. Dărîmarea personalităţii victimei este mai tentantă şi mai folositoare. Uciderea valorilor umane, reducerea la o treaptă de animalizare totală, o «dezumanizare» definitivă. Transformarea omului într-o pastă docilă, maleabilă, supusă tuturor capriciilor dresorului. Un robot.

Aceasta este o experienţă unică în felul ei, cred. Dar ea nu a izvorît din capriciul unui creier trecut de pragul raţionalului. Pentru a fi posibilă, a fost necesară o evoluţie distinctă pe plan de gîndire, pe plan filosofic. O perioadă lungă de răsturnări, de dărîmări şi înlocuiri ale tuturor valorilor în care omul a crezut pînă acum".

Şi la urmă de tot:

"Concluziile să le tragă fiecare după inima lui!

Eu aş menţiona doar atât:

Unii au murit, alţii au rezistat, cei mulţi şi-au revenit. Omul are în el anumite forţe interioare pe care nu i le poate distruge nimeni şi nici el însuşi nu şi le poate distruge; fiindcă el, omul, nu-şi aparţine lui, şi aceste forţe din el mărturisesc pe Cel Care l-a creat".

Cartea a beneficiat în 1971 şi de o traducere în engleză (The Anti-Humans. Students „Reeducation” in Romanian Prisons, Ed. „Soldiers of the Cross”, Englewood, Colorado), iar pe la jumătatea anilor `70 a fost citită şi la postul de radio Europa Liberă.

În 1989, nu cu mult înaintea prăbuşirii regimului dictatorial de acasă, a cunoscut a doua ediţie în exil (Canada: Editura Cuvântul Românesc, Hamilton/Ontario), fără intervenţii în text, dar cu o notă inedită a autorului şi cu o emoţionantă prefaţă a părintelui Gheorghe Calciu (chiar unul dintre personajele deloc menajate ale cărţii!), cel care a petrecut 21 de ani în temniţele comuniste (16 sub Gheorghiu-Dej şi 5 sub Ceauşescu) şi care a trăit din plin tragedia Piteştiului ("Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri...", mărturisea înfiorat într-un interviu dinspre sfîrşitul vieţii, reprodus şi în cartea de faţă, la capitolul ce-i este dedicat), reuşind însă poate cea mai spectaculoasă şi profundă redresare morală dintre toţi "piteştenii" care au supravieţuit, practic, propriei lor nimiciri. Se cade reţinută precizarea din "Nota autorului la a doua ediţie": "Am lăsat Părintelui Cal­ciu greaua însărcinare de a scrie o nouă prefaţă. Prezenţa Sfin­ţiei Sale în fruntea acestor mărturisiri nu este deloc întîm­plătoare. Pentru mine, dar şi pentru foarte mulţi dintre cei care am avut un raport oarecare cu Piteştii, fie victime, fie victime-călăi, el întruchipează, prin traiectoria vieţii lui, un simbol, dar şi un semn. În suferinţa lui se proiectează suferinţa întregului neam. Trecerea lui prin infern este trecerea noastră a tuturor, învierea lui din mormîntul Piteşti ne întăreşte credinţa că oricît de grea ar fi piatra păcatelor noastre, învierea neamului întreg este posibilă. De pe cruce vom coborî cu toţii împreună – şi cei de azi, şi cei de ieri, poate şi cei de mîine – dacă nu vom ucide în noi speranţa".

Un demers nefericit l-a reprezentat ediţia a treia a cărţii, prima apărută în ţară, în 1991, sub egida unei edituri bucureştene fantomatice (Atlantida), în cele mai derizorii condiţii tehnice şi grafice. Din păcate, editorul amator, fostul "piteştean" Octavian Voinea [8] (Dumnezeu să-l odihnească), pe lîngă că a inventat un nou subtitlu patetic (La Buchenwald se murea mai uşor) şi un motto psihanalizabil ("Din granit dacă aţi fi – şi totuşi nu veţi putea să ţineţi pînă la capăt!"), a intervenit masiv, din considerente personale, atît în textul autorului, cît şi al prefaţatorului, retezînd fără scrupule tot ce nu i-a convenit.

Ediţie a patra, a cărei nevoie se resimţea demult, a apărut sub îngrijirea mea (cu îngăduinţa fiicei autorului, d-na Mihaela Bacou, prin mijlocirea d-lui Marcel Petrişor –  prieten apropiat atît al autorului, cît şi al prefaţatorului – şi a doamnei Dana Konya-Petrişor [9]): Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2011. Chiar de nu va fi fiind desăvîrşită, este de fapt prima ediţie integrală şi profesională a cărţii care a apărut în România. Am avut ca text de bază pe cel al ediţiei "canadiene", pe care l-am "diortosit" discret (mai cu seamă la nivelul ortografiei şi punctuaţiei), îndreptînd tacit anumite evidente "scăpări" sau inconsecvenţe, perpetuate sau acumulate în ediţiile anterioare. Cele cîteva paranteze drepte din textul ediţiei sînt toate editoriale, ca şi majoritatea covîrşitoare a notelor de subsol. Am păstrat nota autorului la ediţia a doua, precum şi prefaţa părintelui Calciu, adăugînd o introducere editorială şi o bibliografie la zi a "experimentului Piteşti", precedată de următoarea precizare: "Nici unul dintre titlurile de mai jos nu existau la data cînd Dumitru Bacu şi-a publicat cartea sa (1963). Această listă bibliografică nu şi-a propus să fie una exhaustivă, dar are pretenţia de a cuprinde esenţialul în ce priveşte mărturiile directe şi cercetările despre «experimentul Piteşti» pînă în momentul de faţă (2011)".

Fie ca lectura acestei crude mărturii să fie pentru cît mai mulţi un smerit şi responsabil exerciţiu de neuitare, spre mai treaza "luptă cu îngerul" a sufletului românesc!

Răzvan CODRESCU

[1] Fiu de preot, originar din comuna Gramaticova, regiunea Vodena, Macedonia (Grecia), născut pe 14.II.1923,, memorialist şi poet (Acolo şezum şi plînsem, Madrid, 1964; Cîntiţi tră niagărşiri, Bucureşti, 1996), fost deţinut politic (1949-1956, arestat pe cînd era student la Politehnică în Bucureşti) şi realizator al unei prime antologii de versuri din închisorile comuniste (Ofrandă, Madrid, 1963), din 1959 s-a stabilit în Franţa (Évry). A colaborat la publicaţii româneşti ale exilului (Caete de dor, Cuvântul Românesc, Vatra), iar după 1990 şi la câteva publicaţii din ţară (Deşteptarea, Dimândarea, Puncte cardinale). S-a stins din viaţă la Paris, pe 15.X.1997, şi este înmormîntat la Évry.

[2] D. Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Colecţia Dacoromanica, Madrid, 1963.

[3] Graţierea generală a deţinuţilor politici – sau amnistie, ce-o fi fost, căci documentaţia oficială a decretului s-a pierdut sau s-a rătăcit – s-a făcut în 1964.

[4] Cf. Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009. Pentru o sinteză generală asupra etapelor şi ipostazelor acestui odios experiment de teroare concentraţionară, cf. Constantin I. Stan, Crucea reeducării. O istorie a "reeducărilor" în temniiţele comuniste din România (1948-1964), Editura Christiana, Bucureşti, 2010.

[5] Se pare că în faţa organelor de anchetă şi a instanţei au compărut oficial pînă la urmă:: Eugen Ţurcanu,, Alexandru Popa (Ţanu), Pafnutie (Nuti) Pătrăşcanu, Mihai Livinschi, Gheorghe Popescu, Constantin Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu, Octavian Voinea, Vasile Păvăloae, Maximilian Sobolevschi, Cornel Popovici, Grigore Romanescu, Constantin Juberian, Cristian Paul Şerbănescu, Aristotel Popescu, Constantin P. Ionescu, Octavian Zbranca, Ion Stoina, Nicolae Cobilaş, Ion Cerbu, Ion Voin, Vasile Puşcaşu. Au fost însă dur anchetaţi şi alţii. Cei ale căror nume apar aici boldite au fost condamnaţi la moarte în 1954 şi executaţi în 1954-1955 (ultima execuţie a fost cea a lui Vasile Puşcaşu).

[6] A se vedea bibliografia la zi de la finele ediţiei a IV-a a cărţii lui D. Bacu (2011).

[7] Aşa vedea lucrurile şi părintele Calciu, ca martor şi pătimitor direct: "Piteştiul, cu tot cortegiul lui de consecinţe, niciodată epuizate – căci această istorie s-a înscris în spiritul umanităţii pentru totdeauna şi nu se va sfîrşi nici cu dispariţia din viaţă a ultimului supravieţuitor al întîmplărilor –, Piteştiul este o Golgotă cu semnificaţii general-umane, un Munte al Măslinilor unde cei care am trecut pe acolo am băut pînă la fund paharul disperării, al abandonării şi al lepădărilor". Fenomenul Piteşti "nu este unul antiuman, ca un război, ca o ciumă, ca o revoluţie comunistă; el este suprauman, un război al infernului împotriva lui Dumnezeu, lupta diavolilor împotriva îngerilor, o liturghie întoarsă pentru a inversa ordinea verticală a cerului, pentru a înlocui în sufletul victimelor ierarhia cerească prin ierarhia diabolică" (din prefaţa la ediţia a II-a a cărţii).

[8] Decedat la 20 iulie 1994, a lăsat nişte mărturii "redactate" de camaradul Gheorghe Andreica şi apărute postum, în 1996, la Editura Majadahonda din Bucureşti, cu titlul Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud.

[9] Din arhiva familiei Petrişor provenind şi fotografia lui D. Bacu reprodusă pe coperta finală a ediţiei.