OAMENI CARE AU FOST: GEORGE MANU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

GENIUL ÎN ZEGHE

Ceea ce am putea numi rezistenţa prin cultură pare să fie o caracteristică a recluziunii legionare şi poate că ar merita cercetată mai îndeaproape, ca mod specific de a răspunde la "teroarea istoriei". Ultimul număr al Axei – revista elitei gardiste – a fost făcut în decembrie 1933, nu mult înainte de asasinarea lui I. G. Duca, în închisoarea de la Jilava, unde cuibul omonim, în frunte cu Ion I. Moţa şi Vasile Marin, a stat zăvorît abuziv cîteva săptămîni, spre a nu putea activa electoral. Codreanu, în ultima detenţie (1938), premergătoare asasinării sale, a (re)citit Biblia şi a redactat faimoasele însemnări de la Jilava. În lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (1938-39), îşi aminteşte Radu Gyr ("Suferinţă, jertfă şi cîntec"), "Nae Ionescu domina lagărul cu formidabila lui linie de gîndire şi de scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, suporta sufe­rin­ţa, cu demnitatea şi nobleţea cu care întîmpina toate şicanele jan­dar­mereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului", încît zbirii puterii erau de-a dreptul "exasperaţi de liniştea solemnă cu care Profeso­rul îşi ţinea lecţiile universitare în faţa noastră, transfor­mînd lagărul în elită intelectuală şi zidurile triste ale dormitorului, în a­cademie". Mai tîrziu, în temniţele comuniste, au rămas celebre conferinţele docte ţinute de un Nichifor Crainic sau de un Petre Ţuţea, ori povestirile unui Ovidiu (Puiu) Cotruş (nepotul poetului Aron Cotruş), capabil să repovestească pagină cu pagină romane întregi (mai ales Război şi pace), depăşind treptat sfera audienţei legionare (se înghesuiau să-i asculte nu doar şi alte categorii de deţinuţi, dar şi unii dintre gardienii de serviciu: "Să nu-nceapă ăla, bă, pînă nu vin şi eu!"). Dar, în această privinţă, cazul cel mai notabil [1] rămîne cel al profesorului George Manu, despre care memorialistul Demostene Andonescu (confirmat de numeroşi alţii) spune că "dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate universităţi [...], atunci «Universitatea Aiud» l-a avut ca «rector», între anii 1954 şi 1961 (anul morţii sale), pe profesorul George Manu" [2].

Pionier al fizicii nucleare, savant de reputaţie mondială încă din anii '30 [3], omul era o adevărată enciclopedie, iar cultura sa umanistă nu era cu nimic mai prejos de cultura sa ştiinţifică [4]. "Filosofia, teologia, dreptul, filologia, şi mai cu seamă literatura, erau domenii în care se mişca cu aceeaşi uşurinţă ca şi în domeniul său de specialitate..." [5]. Alte surse indică o şi mai mare varietate a domeniilor: a mai ţinut în închisoare lecţii sau prelegeri de istorie, geografie, matematică, economie, limbi străine (îndeosebi franceză şi engleză).

Monograful său [6], regretatul Gheorghe Jijie [7] (care a stat cu el în aceeaşi celulă, la Aiud), relatează, printre atîtea alte lucruri uimitoare, că "pe timpul cînd se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: «Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!». N-au trecut decît 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate rîurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzînd producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe. La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirînd migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punînd totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei, pe alte plăcuţe. Acesta era omul!".

Lui i se datorează, în mare parte, şi metodele ingenioase de comunicare indirectă şi/sau "scriere" care au funcţionat, îmbunătăţite treptat, pînă la lichidarea închisorilor politice (1964).

"În această perioadă [1954-1961], Aiudul era populat de foarte mulţi tineri care fuseseră arestaţi de pe băncile şcolii sau ale universităţilor şi erau, deci, cu studiile neterminate şi instrucţie incompletă. Majoritatea acestora, avizi de a învăţa, apelau, pentru a-şi completa bagajul de cunoştinţe, la «bătrâni», care, în marea lor majoritate fiind intelectuali, le puneau la dispoziţie cunoştinţele lor. Printre cei mai activi în acest sens s-a dovedit a fi, fără îndoială, profesorul George Manu. În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai, celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori prin Morse (profesorul Manu era un morsist desăvîrşit) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii [...], care erau memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pe cioburi de sticlă etc. şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în om. Mulţi dintre cei care au ieşit din închisoare cu temenice cunoştinţe de limbă şi literatură engleză, de exemplu, lui îi datorează acest lucru. Eu nu l-am cunoscut personal, însă multe dintre lecţiile şi conferinţele ţinute de el au ajuns şi în celula în care mă aflam, astfel că multe din cunoştinţele pe care le-am dobîndit în închisoare lui i le datorez.

Profesorului George Manu i se datorează şi adaptarea alfabetului Morse la necesităţile temniţei (două puncte îngemănate în loc de linie), precum şi inventarea scrierii, cu ajutorul alfabetului Morse, pe firul de aţă. Odată, un grup de studenţi, care erau la un alt etaj decît cel pe care se afla el, i-au cerut (prin Morse, bineînţeles) să le transmită cîteva dintre principiile de bază ale Constituţiei americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximaţie, toate cele şapte articole ale Constituţiei respective [8] şi aştepta un moment propice ca să le transmită la destinaţie. Tocmai în acel moment s-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru cîrpirea echipamentului Văzînd aţa, profesorului Manu i-a venit ideea să transpună pe ea, în alfabet Morse (un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul) textul pe care îl avea de transmis. Cu migală şi cu multă răbdare, făcînd mii de noduri, a reuşit să «scrie» pe cîteva zeci de metri de aţă textul celor şapte articole ale Constituţiei americane. A făcut apoi un ghem pe care l-a transmis destinatarilor împreună cu instrucţiunile de decodare. Această nouă metodă de scriere a constituit o adevărată revoluţie a sistemului de comunicare din închisoare. Şi a dat multe dureri de cap celor care vegheau ca deţinuţii să nu comunice între ei" [9]. 

Gheorghe Jijie scrie în monografia pe care i-a închinat-o: "Era de o ingeniozitate uluitoare. Metoda cu emulsia de săpun întinsă pe funduri de gamele, pe scîndurele, pe talpă, pe cîrpe, pe cioburi de sticlă, era rodul inventivității lui inepuizabile. Pe acestea scria cu vîrful unui ac, cu litere de tipar foarte mici, deși avea 20 dioptrii la ochelari. Așa au circulat lecțiile lui de istoria Angliei sau a Franței, geografia lumii, lecțiile de limba franceză sau engleză. Apoi, după însușirea metodei de către noi toți, poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic și ale altor poeți de-ai noștri..."; şi conchide: "Această dragoste de a cunoaște, transmisă din om în om – asemenea lumînărilor din seara Învierii, care se aprind de la una la alta – a inundat Zarca, apoi Aiudul și apoi, prin cei plecați, toate închisorile, fiind una dintre formele cele mai puternice de rezistență – rezistența spiritului, învățată de la el".

Cine era acest geniu în zeghe, astăzi aproape uitat de lumea largă românească?

Nepot al vestitului general Gheorghe Manu (1838-1911, ilustrat în Războiul de Independenţă şi în viaţa politică a sfîrşitului de secol XIX), al cărui nume l-a şi purtat [10], se trăgea dintr-o familie – Manno – cu vechi origini italieneşti (veneţiano-genoveze [11]), strămutată la Constantinopol în secolul al XVI-lea (înainte de cucerirea turcească), apoi în Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea (prin strămoşul Mihail Manu, mare logofăt al Patriarhiei Ecumenice, căsătorit cu o domniţă fanariotă – Constanţa Caragea? Smaranda Mavrocordat? – şi răposat la 1754), înrudită, în diferite grade, cu Brîncovenii, Cantacuzinii, Mavrocordaţii şi Ghiculeştii.

Viitorul profesor s-a născut la 13 februarie 1903, în Bucureşti. Din pricina unor debilităţi fizice, familia îi asigură şcolarizarea la domiciliu, cu excepţia ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy (1919-1921). Se înscrie apoi la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, de unde iese în 1925 dublu licenţiat: în ştiinţe matematice şi în ştiinţe fizico-chimice. În 1926 obține certificatul de studii superioare de chimie-fizică și radioactivitate al Facultății de Științe din Paris şi va lucra o vreme (1927-1934) la Institut du Radium, pregătindu-și doctoratul (vezi nota a treia), pe care-l obţine cu mențiunea Très honorable. Mînat de patriotismul care-i va conforma întreaga viaţă (pe cît de nobil, pe atît de păgubos), declină oferta de a rămîne cercetător la Institut du Radium și revine în România, ca asistent la Facultatea de Științe din București (1935), unde nu va apuca să ajungă decît pînă la gradul de conferențiar (1945). În subsolul facultăţii, ajutat de bunul său prieten Radu Grigorovici, a amenajat, într-o încăpere mai degrabă improprie, un modest laborator de fizică atomică pentru studenți – primul din România.

În 1936 se căsătorește cu Sonia Poulieff, cu care va avea un fiu, Şerban Alexandru Manu [12], stabilit în Franţa din anul 1982 (şi încă în viaţă).

Simpatizant mai vechi, în 1937 intră efectiv în Mişcarea Legionară, fără a avea activităţi politice notabile pînă la dizolvarea oficială a acesteia, din ianuarie 1941. A fost un admirator al lui Codreanu, dar nu şi al lui Horia Sima, iar asasinarea lui Iorga l-a indignat profund. Abia în 1943, spre a nu-şi lăsa camarazii la nevoie, acceptă să fie pentru o vreme comandant interimar al Mişcării în ţară (Horia Sima şi majoritatea vîrfurilor legionare, cîte mai supravieţuiseră evenimentelor, se aflau pe atunci în străinătate), văzîndu-şi însă, în paralel, şi de cariera universitară. După sfîrşitul războiului, se dedică în exclusivitate mişcării naţionale de rezistenţă împotriva bolşevismului, iar în 1948 este arestat și condamnat, în "Procesul grupului de complotiști, spioni și sabotori" (procesul "Marii Trădări Naţionale", cum i s-a spus propagandistic în epocă), la muncă silnică pe viață.

Alcătuise (începînd din 1945) şi trimisese, în primăvara lui 1947, în Statele Unite şi Marea Britanie un amplu studiu-raport intitulat mai întîi România între Rusia și Europa, iar în cele din urmă În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească, semnat cu pseudonimul Testis Dacicus ("Martorul dacic""; identitatea autorului n-a fost lămurită decît în urma anchetelor dure de după arestarea sa) şi al cărui scop este formulat pe scurt în prefață: "Prezentul studiu are drept scop să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere [...] El intenționează să informeze pe orice persoană imparțială, și în special pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele Unite și Imperiul Britanic. Aceste state și-au asumat în mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, care a devenit acum Charta Națiunilor Unite. Astfel, națiunile amenințate de invazie străină și subjugare au fost îndreptățite să spere într-un viitor mai bun. [...] Ar fi păcat ca aceste speranțe să fie înșelate" (din nefericire, au fost înşelate cu asupra de măsură, de la Yalta la Malta, iar George Manu a trăit şi el dramatic şi a murit cu speranţa deşartă a "venirii americanilor", care în realitate nu au avut, nici o clipă, nici cea mai mică intenţie serioasă în acest sens) [13]. Autorul oferea – întemeiat pe o informaţie absolut impresionantă, pe care rămîne şi astăzi uimitor şi insuficient elucidat cum a putut-o aduna, într-un timp relativ scurt şi în condiţii de clandestinitate! [14] – o analiză detaliată, în unsprezece capitole, a situaţiei politico-socio-economice a României ocupate şi a perspectivelor ei imediate. Dactilografiat în mai multe exemplare, în limbile română și engleză (dar se păstrează şi o traducere parţială în franceză), studiul a fost expediat prin intermediul misiunilor civile și militare americane și britanice din România. Se pare însă că, prin agenții K.G.B. infiltrați în serviciile secrete anglo-americane, el a ajuns şi la cunoştinţa Kremlinului... Păstrată ca document secret decenii de-a rîndul, cartea a fost editată relativ recent: Testis Dacicus (George Manu): În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupație rusească, Editura Kullusys, București, 2004, recomandabilă rămînînd ediţia Gheorghe Manu, În spatele Cortinei de Fier: România sub ocupaţie rusească / Testis Dacicus (George Manu), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, îngrijită profesional şi cu un serios studiu introductiv de Silviu B. Moldovan (cercetător C.N.S.A.S., probabil în momentul de faţă cel mai bun cunoscător al biografiei şi operei lui George Manu [15]).

Încarcerat şi anchetat constant cu o sălbăticie greu de imaginat, a trecut şi pe la Baia Sprie şi Gherla, dar cea mai mare parte a detenţiei a făcut-o la Aiud. S-au exercitat presiuni imense asupra lui pentru ca să accepte "autodemascarea" şi să semneze o declaraţie de "desolidarizare" de propriul trecut, nu doar pentru a-l îngenunchea personal, dar şi pentru că atitudinea lui ar fi cîntărit foarte greu în economia psiho-morală a celorlalţi deţinuţi (cum a cîntărit şi cea a lui Radu Gyr, care pînă la urmă s-a lăsat înduplecat să cedeze, nu atît din slăbiciune, cît pentru a-i "dezlega" pe cei care-şi făcuseră din el un reper de rezistenţă şi de a căror soartă se simţea răspunzător, cum colonelul Crăciun, parşiv, îi repeta întruna). Cu profesorul Manu n-a mers: el a ales rectitudinea cu orice preţ, iar preţul final a fost moartea.

Fostul deţinut politic Gabriel Bălănescu, în cartea lui de memorii Din împărăția morții (Ed. Gordian, Timișoara, 1994), povesteşte întreitul refuz care i-a precedat profesorului sfîrşitul mucenicesc:

"George Manu a făcut tuberculoză ganglionară... Medicul oficial nu putea indica un tratament decît cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii, George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun, care i-a cerut o declarație de desolidarizare. George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și, ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. Relatarea acestui episod o am direct de la George Manu, cu care comunicam zilnic, cît am rămas deasupra celulei în care era izolat.

După două sau trei luni, același medic... îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționîndu-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur. În aceeași zi, mîncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de cîteva luni, astfel încît George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filosofie etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață...

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămîni, același medic... îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său cîteva flacoane de streptomicină... și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi? – îi spune lui George Manu colonelul Crăciun. Iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sînt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă-dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns...".

Demostene Andronescu îşi încheie astfel evocarea din cartea citată:

"Cu toate presiunile care s-au făcut asupra lui, el a refuzat demn şi fără ostentaţie orice compromis. Pentru atitudinea sa fermă şi fără echivoc, profesorul Manu a plătit cu viaţa. Din pricina regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită t.b.c. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi din jur, în aprilie 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu cîteva ore înainte de a muri".

Era, mai exact, 12 aprilie 1961. Împlinise în februarie 58 de ani. Cuvintele sale testamentare au fost: "Să le spui tuturor că nu am făcut nici un compromis!". Aceasta s-a vrut şi rămîne pînă la urmă capodopera vieţii lui.

Posteritatea sa e încă problematică. O fundaţie neolegionară îi poartă numele, patronînd lunarul de tiraj confidenţial Permanenţe şi avînd o destul de bogată producţie editorială (din păcate, adeseori subculturală şi obtuz partizană). Rămîne greu de spus dacă, pe această cale, s-a făcut memoriei profesorului un serviciu sau un deserviciu.

Pe lîngă monografia subiectiv-memorialistică şi pios-ditirambică a lui Gheorghe Jijie, regizorul Nicolae Mărgineanu (fiu de fost deţinut politic) l-a evocat mult mai convingător într-un bun film documentar, "George Manu – Rectorul din Zarca Aiudului", dar nici conştiinţa publică, nici comunitatea ştiinţifică românească nu par deocamdată permeabile la memoria şi la mesajul savantului-martir. După ce în partea finală a vieţii geniul lui s-a nevoit în zeghea de teroare a comunismului roşu, azi memoria lui se nevoieşte în zeghea de uitare a comunitarismului albastru. Dar Dumnezeu mai are încă răbdare cu noi...

Răzvan CODRESCU

[1] Las la o parte fenomenul Gafencu, cu tot grupul din jurul său, căci acolo dimensiunea era în mult mai mare măsură mistică decît culturală.

[2] Reeducarea de la Aiud..., Editura Christiana, Bucureşti, 2009, cap. "Grupul «recalcitranţilor»", subcap. "Profesorul George Manu".

[3] Teza sa de doctorat (îndrumată de Marie Curie), Recherches sur l'absorption des rayons α, a fost publicată în Annales de physique (1934) şi a devenit referenţială în bibliografia de specialitate a vremii. În 1940 publică primul volum (despre izotopi, momentele nucleare şi radioactivitate) al tratatului Fizica nucleară, ce ar fi urmat să aibă trei volume (pe al doilea, despre transmutările nucleare, şi pe al treilea, despre teoria nucleului, nu a mai apucat să le scrie, fiind abătut şi înghiţit de vitregia vremurilor).

[4] Şi, nota bene, nu a pus niciodată ştiinţa deasupra credinţei: "Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință". Din acest punct de vedere, seamănă mult cu Alexandru "Codin" Mironescu, savantul-scriitor din gruparea Rugului Aprins trecut şi el prin temniţele comuniste.

[5] Ibidem.

[6] George Manu. Monografie, Editura Elisavaros, București, 2002.

[7] Născut la 10 iunie 1919 în Botoşani, vajnic luptător anticomunist, a executat 13 ani de închisoare (1948-1961), trecînd pe la Jilava, Aiud, Gherla, Văcăreşti, Periprava etc. (fratele său, Ioan Jijie, a murit în temniţa de la Aiud). A trecut la Domnul pe 12 iunie 2012.

[8] Constituţia Statelor Unite, datînd din 1787, are 7 articole şi 27 de amendamente.

[9] Demostene Andronescu, loc. cit.

[10] S-a impus mai ales sub forma George, desigur şi sub influenţa versiunii franceze: Georges Mano.

[11] Pe blazonul familiei figurează o mînă (mano) ieșind din apă.

[12] Ajuns inginer, deşi la inima sa avea mai degrabă literatura şi arta dramatică (îşi aminteşte cum tatăl său îi declama din Cyrano de Bergerac a lui Edmond Rostand, piesă pe care o ştia integral pe dinafară, în original!).

[13] A se vedea, între altele, cărţile lui Nicolae Baciu Yalta şi crucificarea României (Ed. Europa, Roma, 1983, reed. Fundaţia Europeană Drăgan, f. l., 1990) şi Agonia României (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990), sau Mihail Sturdza, România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută (Ed. Dacia, Rio de Janeiro – Madrid, 1966, reed. FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1994, şi Criterion Publishing, Bucureşti, 2004), dar şi Dan Amedeu Lăzărescu, De-o fi una, de-o fi alta... de-o fi Yalta, de-o fi Malta (Ed. A.G.I.R., Bucureşti, 2000).
[14] Se pare că, printre altele, avusese acces neoficial, prin Anton Golopenţia (care va sfîrşi şi el în închisoare), la anumite arhive secrete de stat, pe care le "fotografiase" cu memoria sa colosală. La anchetă a făcut dovada procedurii: a cerut să i se deschidă o carte de telefon la o pagină oarecare şi, după ce s-a uitat pe ea preţ de cîteva minute, a reprodus totul întocmai!

[15] Rămîne incredibilă absenţa lui George Manu din martirologiul editat în 2007 de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (deşi d-l Silviu B. Moldovan s-a numărat printre principalii realizatori).