Constantin Brâncuşi, Măiastra
LIMBĂ DE DOR
E limba noastră
toată numai dor
şi-s vii în ea
iubirile apuse,
şi nu-i cuvînt pe
cerul ei să nu se
mlădie-n vers ca
pasărea în zbor.
Pe vrejul lumii
toate nasc şi mor,
dar veşniceşte
duhu-n cele spuse
şi n-or putea de
vreme fi răpuse
cîntările, cu
taina vrăjii lor.
Şi Dumnezeu mereu
de faţă este
în ce-are graiul
mai frumos şi sfînt,
făcut el însuşi
răstignit Cuvînt,
ce-nvie iar şi
iar şi dă de veste
că nu-i nimic în
cer şi pe pămînt
să n-aibă tîlc în
marea lui poveste.
DARUL LIMBII
Ne-a dat în
rostul stirpei Dumnezeu
un dar ceresc şi
mai presus de toate,
urzit din
pretutindeni şi mereu,
menit să vrea
şi-ncrezător că poate.
O limbă cum nu
multe-n lume sînt,
avută, mlădioasă
şi isteaţă,
cu iscusiri de
cer şi de pămînt,
şi grea de vis,
şi doldora de viaţă.
De ce n-am fost
cuvîntul ne răzbună,
şi-atît cît
sîntem, ne-dulcim cu el,
şi-n ce vom fi îl
vom avea cunună,
şi nou mereu, şi
pururea la fel,
dreptmăritor al
celui de la care
puterea-ntreagă-a
harului o are.
RONDELUL LIMBII NOASTRE
În limba noastră-s toate mai frumoase
şi prind o viaţă nouă în Cuvînt,
şi-n lume urme mai adînci să lase
în nici un grai nu pare Duhul Sfînt.
Că ne e vorba foşnet de mătase
sau vuiet între ceruri şi pămînt,
în limba noastră-s toate mai frumoase
şi prind o viaţă nouă în Cuvînt.
Şi cum să nu simţim vecia-n oase,
şi cum să nu se facă visul cînt,
cînd la mezatul dragostei ne scoase
Cuvîntul viu prin care-aievea sînt
în limba noastră toate mai frumoase?
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu