Răzvan Codrescu: poet, traducător şi eseist de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, fără să fi fost membru al vreunui partid politic nici înainte şi nici după 1989, a debutat publicistic în 1985, cu eseul "Don Quijote şi Prinţul Mîşkin" (în revista "Luceafărul", an XXVIII, nr. 39, p. 8), şi editorial în 1997, cu volumul de eseuri "Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate" (Editura Anastasia, Bucureşti).
Într-adevăr, contradictorie şi, tocmai prin asta, fascinantă cultura rusă… Relaţia năbădăioasă – când tensionată, când ,,sentimentală” – dintre biserică şi stat face şi azi în Rusia obiectul unuia dintre cele mai originale paradoxuri, suscitând interesul (fascinat !) al observatorilor din cele mai diverse domenii. Nici la noi fenomenul n-a trecut neobservat. Remarcabil în acest sens mi se pare volumul dlui.Gheorghiţă Ciocioi, ,,Şcoala de înviat morţi. Pelerin prin Ortodoxia târzie”, apărut anul trecut la Editura Sophia. Într-o viziune critic-realistă, era demistificat acolo ,,discursul unui imperiu care amestecă cele sfinte cu cele lumeşti”, aşa cum observa abil analistul, rezultatul fiind un spectacol ce ratează tragic acel ,,fascinans” din numinosul lui Rudolf Otto, în schimbul unei derizorii ,,fascinaţii” tabloidizate a sacrului concesionat politic şi invers. Totul într-o lume care intrigă, pentru că amuză şi întristează în acelaşi timp, rămânând ,,etern fascinantă”. De (re)citit şi de reflectat…
Într-adevăr, contradictorie şi, tocmai prin asta, fascinantă cultura rusă… Relaţia năbădăioasă – când tensionată, când ,,sentimentală” – dintre biserică şi stat face şi azi în Rusia obiectul unuia dintre cele mai originale paradoxuri, suscitând interesul (fascinat !) al observatorilor din cele mai diverse domenii. Nici la noi fenomenul n-a trecut neobservat. Remarcabil în acest sens mi se pare volumul dlui.Gheorghiţă Ciocioi, ,,Şcoala de înviat morţi. Pelerin prin Ortodoxia târzie”, apărut anul trecut la Editura Sophia. Într-o viziune critic-realistă, era demistificat acolo ,,discursul unui imperiu care amestecă cele sfinte cu cele lumeşti”, aşa cum observa abil analistul, rezultatul fiind un spectacol ce ratează tragic acel ,,fascinans” din numinosul lui Rudolf Otto, în schimbul unei derizorii ,,fascinaţii” tabloidizate a sacrului concesionat politic şi invers. Totul într-o lume care intrigă, pentru că amuză şi întristează în acelaşi timp, rămânând ,,etern fascinantă”. De (re)citit şi de reflectat…
RăspundețiȘtergere