By Andrew Gonzalez
I
Surîsul tău e început de lume,
iar ochii tăi sînt cerul ei
sublim:
Adam şi Eva-am fi putut să fim,
dar moartea ne-o striga pe alte
nume.
E şi-n tîrziu o frumuseţe-anume
cît mai aflăm puterea să iubim
şi ard în noi, cu chip de serafim,
lumini ce pot spre cer să ne îndrume.
Pierdut e raiul, însă nu de tot,
iar Dumnezeu, cu crucea de-a
spinare,
se ţine scai de noi şi dragi ne
are:
din mila lui prin tine ştiu că
pot
s-apuc mereu, pe-a visului decinde,
spre cel ce-am fost şi-n sinea-i
te cuprinde.
II
Pînă la capăt nimeni n-o să ştie
povestea noastră grea de veşnicie,
ci toţi vor crede că am fost atît
cît ne-am ţinut pe lume de urît.
Murim mereu c-un rest de taină-n noi,
nici plini de tot, nici îndeajuns de goi,
şi singur Dumnezeu, în mila lui,
nu dă uitării dorul nimănui.
Nu ştiu cît spală cerul de durere,
nici, dintre toate, care vis nu piere,
dar, cu iubirea mea bătută-n cuie,
presimt că moartea unanimă nu e
şi că-ntr-un ochi de rai pierdut ne-aşteaptă
o plinătate tainică şi dreaptă.
III
Să nu mă spui iubirii niciodată
c-atunci cînd dusă-n somn părea să fie,
am preacurvit cu foamea ta tîrzie
cît e de lungă noaptea şi de lată!
Să nu mă spui că m-am făcut vipie
şi te-am prădat cu limbă despicată,
şi te-am minţit, cum altul n-o să poată,
c-ar fi-n plăcere rost de bucurie!
Tăcerii tale m-oi smeri cu-n vis
şi te-oi cînta cîndva c-o altă gură,
şi îţi va fi cuvîntul meu deschis
ca raiul celui ce pe cruce-l fură,
căci veşnicia dată-atît ne este
pe cît putem ierta şi trece peste.
IV
Am plîns atît de mult că nu mai are
iubirea-n noi nici vlagă, nici răbdare,
şi-n gura nopţii ce le pradă toate
îngenunchem cu crucile în spate.
Ne-am vrea uituci, şi singuri, şi departe,
nepăsători de viaţă şi de moarte,
dar nici măcar tăcerea nu se-ndură
să-ngheţe-n noi, extatică şi pură.
Ne sîntem răni şi coacem împreună,
şi-n noi ciopor durerile se-adună,
iar de-adormim, chirciţi de-atîta jale,
ne dau şi-n vis blestemele tîrcoale
şi Dumnezeu atît de mic se face
că toate-n jur rămîn de el sărace...
V
Aproape-mi stai, dar simt că-mi eşti departe
şi-ncerc să uit că-i visul la apus,
că le-am tăcut pe toate sau le-am spus,
că-n noi iubirea-i coaptă pentru moarte.
A fost frumos s-avem pe lume parte
de-a nu fi singuri şi-a privi în sus,
dar vremea noastră pare că s-a dus
şi toate-n urma ei rămîn deşarte.
De-acum vom face pentru alţii loc
pe lumea-n care nu-i nimic să steie,
ci toate au o soartă şi-un soroc,
şi-o cruce-a lor, regală sau plebee:
degeaba fugi de ce-a rămas din noi,
căci una sîntem, dar ne credem doi...
VI
Nimic nu trage-n noi a veşnicie
mai mult decît sublimul nunţii dor,
căci e iubirea foc mistuitor
şi toate una vor în ea să fie.
Dar noi din nuntă am făcut orgie
şi duhul cărnii l-am năimit de zor,
şi cîte-s vii pe limba noastră mor,
c-am pus păcatul firii temelie.
Iubirea, care-i viaţă-n miezul ei,
în noi se face vicleşug de moarte,
cînd nu potirul jertfei sfinte-l bei,
ci cupa desfătărilor deşarte:
iubirea, dacă nu ne trage-n sus,
e-o uneltire-a dracului în plus.
VII
Pe crucea ta îmi bat iubirea-n cuie
şi trag nădejdea marii învieri,
dar tu mai mult decît să mor îmi ceri,
iar vrednicia mea destulă nu e.
Nu jertfa cărnii-n cerul tău ne suie,
nici vămile lumeştilor dureri,
ci inima; şi n-arde nicăieri
cum arde-n ea a visului căţuie.
În ea e taina-n care sîntem una
şi-n care tu te preamăreşti în noi,
dar cît în trup ne-am semeţit întruna,
pe-atît am dat cu duhul înapoi,
încît nu ştim iubirea ta, nebuna,
de ce ne rabdă şi străini, şi goi...
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Frumoasă ,,gâlceavă a înţeleptului cu lumea”, pornind de la ,,giudeţul sufletului cu trupul”, vorba lui Cantemir… ,,Divanul” poetic pe care-l propuneţi aici intuieşte însă soluţia absolută a concilierii acestei zavistii – iubirea, ca formă totală de credinţă şi cunoaştere. Ea-l ridică întotdeauna pe om, făcându-l să poată păşi din nou, ca Petru, pe valuri. Lexicul sonetelor, cu parfum arhaic adesea, întreţine şi el această senzaţie de regressus ad originem, de Vechi Testament strămutat nostalgic în modernitate, ceea ce face, iarăşi, vocea poetică de o mare percutanţă lăuntrică pentru lectorul contemporan, saturat de experimente lirice nihiliste şi prozastice. Vraja acestor mici bucăţi de veşnicie l-invită-n ea, şi nu ,,să treacă peste”…
RăspundețiȘtergere