Pagini

sâmbătă, ianuarie 25, 2014

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XCIX)



Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)


2004
AUGUST ROŞU:
CIRC FĂRĂ PÎINE

Pe fondul campaniei electorale şi al falimentului moral pe care şi-l simte fără să şi-l recunoască, actuala Putere, în frunte cu incorigibilul comunist Ion Iliescu (care trăieşte, pe lîngă febra contextului politic, şi nostalgia senilă a tinereţii sale “revoluţionare”), a intrat într-un fel de euforie festivistă, fie “implementînd” noi sărbători “euro-atlantice” (pe 2 aprilie a fost sărbătorită, în premieră la noi, Ziua NATO, cu grătare de mititei, focuri de artificii şi concerte de maidan, iar pe 9 mai s-a celebrat, cu aceeaşi recuzită preponderent dîmboviţeană, Ziua Europei, cheltuindu-se în total peste un milion de euro de la buget), fie instituind oficial sărbători insolite (ca Ziua Tricolorului, pe 26 iunie), fie profitînd de oportunitatea vreunei aniversări sau comemorări istorice (cum a fost împlinirea, pe 2 iulie, a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare), fie reînviind cu neruşinare – şi cu binecunoscuta mită populistă a “zilelor libere” – sărbători comuniste de tristă amintire, precum 1 Mai şi 23 August. Cu cît “pîinea” este mai în deficit, cu atît “circul” este mai în exces, în vechea tradiţie a comunismului şi a stîngii în general.
Puterea pesedisto-iliesciană se pricepe şi se pretează să exploateze, cu senină abjecţie, sechelele comuniste şi inerţiile mentale sau comportamentale ale lumii româneşti, împiedicînd constant, pentru interesele politicianiste ale momentului, adevărata ruptură de un trecut fetid şi păgubos, mistificat, demistificat şi remistificat după cum bate vîntul, aducînd aminte de vestitul discurs al Coanei Pipa din Ucigaş fără simbrie de Eugen Ionescu (“Popor, eşti mistificat! Vei fi demistificat. Am crescut pentru voi o turmă întreagă de demistificatori… Dar pentru a demistifica trebuie mai întîi să mistifici. Avem nevoie de o nouă mistificare!”), cu răspunsul entuziast al mulţimii: “Trăiască mistificarea demistificatorilor!… Trăiască noua mistificare!”. Or, cum bine avertiza un Jean-François Revel încă de acum mai bine de un deceniu, “n-ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui”. Din consecinţele comunismului noi sîntem însă departe de a fi ieşit şi după 15 ani de la prăbuşirea sistemului, nu numai pentru că la Cotroceni cîntă pe mai departe cucuveaua, dar pentru că Guvernul şi Parlamentul colcăie de foşti activişti P.C.R. din linia a doua şi de foşti colaboratori ai Securităţii, pe care masa electorală se complace să-i ducă în cîrcă, în ciuda cîte unei încruntări parţiale şi trecătoare, cum a fost cea de la recentele alegeri locale.
Pe acest fond, indignează, dar aproape că nu mai surprinde recenta declaraţie de intenţii a Puterii cu privire la celebrarea zilei de 23 august (fosta zi naţională de pînă în 1990), mai cu seamă sub pretextul împlinirii a 60 de ani de la “actul istoric” respectiv (arestarea la Palat a Mareşalului Antonescu, predat de Rege aproape imediat comuniştilor, şi “întoarcerea armelor”, adică trecerea armatei române de partea Puterilor Aliate, în condiţii de capitulare necondiţionată). După tov. Ion Iliescu, sărbătorirea zilei de 23 august ar constitui “o datorie patriotică şi de conştiinţă”, deoarece 23 august 1944 a reprezentat “un moment decisiv în cursul războiului” şi fără acel moment “altfel arăta geografia României astăzi”. Ba mai mult, prin aceasta s-ar deschide calea unei reevaluări a istoriei “cu capul limpede, debarasaţi de orice fel de prejudecăţi politice, ideologice”. Ca de obicei în vremea din urmă, se apelează la marota Europei, unde mai multe ţări occidentale ar fi marcat împlinirea a 60 de ani de la evenimentele respective (ceea ce este, în paranteză fie spus, dacă nu o minciună, în orice caz o exagerare, deoarece pentru Occident nu contează atît începutul sfîrşitului, cît sfîrşitul efectiv al războiului, de la care abia pe 9 mai anul viitor se împlinesc 6 decenii).
Ceea ce eludează acum preşedintele Iliescu (aşa cum pînă în 1989 eludase că nu comuniştii înfăptuiseră “insurecţia”, ci ei abia de fuseseră un fel de a cincea roată la căruţă) este faptul că actul pripit de la 23 august 1944, dincolo de aspectul lui de trădare militară, a reprezentat o manevră politică sinucigaşă pentru viitorul pe termen lung al României, căci oricît de “principială” ar fi considerată opoziţia faţă de fascismul hitlerist şi oricît de mult ar fi folosit ea Occidentului, pentru noi a însemnat, în mod concret, pasul decisiv spre bolşevizarea ţării. Am grăbit sfîrşitul războiului şi victoria Aliaţilor, dar ne-am înmormîntat de vii pe noi înşine. Iar dezastrul a fost cu atît mai mare cu cît “capitularzii” n-au obţinut nici un fel de condiţii favorizante, fiind trataţi mult mai prost decît negociatorii lui Antonescu (care demarase el însuşi tratative pentru ieşirea noastră din război prin armistiţiu condiţionat, ceea ce ar fi oferit României o soartă asemănătoare celei a Finlandei, care, deşi aliată a lui Hitler, a reuşit să-şi salveze şi onoarea, şi graniţele, şi democraţia). Cînd, începînd să realizeze tragedia naţională care se profila, reprezentanţii diplomatici ai puciştilor de la 23 august le-au obiectat ruşilor că lui Antonescu îi oferiseră “condiţii mai bune”, răspunsul a fost de un realism cinic necruţător: “Antonescu reprezenta autoritatea, în vreme ce dumneavoastră reprezentaţi aventura”…
Faţă de cine să avem, mă rog, “o datorie patriotică şi de conştiinţă” pentru dezastrul naţional inaugurat prin actul de la 23 august 1944? Faţă de democraţiile occidentale care s-au grăbit să ne vîndă la Yalta? Faţă de ruşii care ne-au răpit probabil definitiv – Basarabia şi nordul Bucovinei (să fim serioşi: ce geografie care ar fi arătat altfel?!) şi ne-au impus cel mai odios regim politic din istorie? Faţă de un Rege şi de nişte politicieni a căror cecitate a dus la bolşevizarea ţării şi la propria lor prăbuşire? Faţă de o posteritate degenerată, care crede că totul se motivează prin “fatalitatea Istoriei” şi nu mai are nici măcar obrazul care să-i crape?  Occidentalii da, să sărbătorească evenimentele de atunci, căci ei au tras toate profiturile, pe cînd noi am rămas de izbelişte, trăgînd numai ponoasele şi ajungînd în halul în care am ajuns astăzi! “O datorie” vor fi simţind de-alde Iliescu şi toţi călăii sau politrucii care s-au pricopsit de pe urma comunismului, trăind şi acum din osînza deceniilor roşii. Noi, pătimitorii “măreţului act”, sabotaţi pe front şi tîrîţi prin Siberii, maltrataţi şi ucişi prin închisori şi lagăre de muncă, deposedaţi de proprietăţi şi rupţi de lumea civilizată, terorizaţi ideologic şi material de 45 de ani de comunism şi de 15 ani de cripto-comunism, noi nu simţim nici o datorie, ci doar un amestec de greaţă şi de indignare faţă de tot ce a însemnat la meridian românesc acest fatidic 23 august, atît în 1944, cît şi în anii care au urmat, de la bestialitatea stalinistă pînă la demenţa ceauşiştă, ba chiar pînă la actuala nesimţire cinică a demagogiei iliesciene.
Şi ar mai fi ceva. Pe mulţi i-a surprins referinţa preşedintelui la persoana “ex-regelui Mihai”: “Cred că este o datorie de conştiinţă să marcăm acest moment în mod corespunzător, obiectiv, aşa cum s-au petrecut faptele, inclusiv să dăm ceea ce este fostului Rege, care a fost factorul-cheie pentru ca armata să poată să acţioneze aşa cum a acţionat…” (vai nouă!).
Iliescu e vulpoi bătrîn şi ştie că, pomenindu-l astfel pe “fostul” Rege (ce nu s-a sfiit să-şi facă în ochii Occidentului un titlu de onoare din actul de la 23 august 1944, punînd între paranteze nenorocirea propriului popor), pe de o parte are prilejul s-o facă pe justiţiarul şi nepătimaşul, iar pe de altă parte îl aşază strategic în vizorul celor ce nu agreează, din felurite motive, actul de la 23 august. Preşedintele nu face decît să continue tactica pe care a adoptat-o din momentul în care Regele a încetat să mai constituie un pericol real, adică după ce postcomunismul românesc s-a aşezat bine în matca republicană, iar Casa Regală a abdicat moral, acceptînd “pomana” cîtorva castele şi căzînd la pace cu Puterea în exerciţiu (pînă la a participa, fără să-i tremure mîna, la premierea unui Adrian Năstase!). A preface un cap încoronat într-o mascotă a regimului neocomunist nu-i, desigur, numai rezultatul abilităţii politice a preşedintelui sau a premierului, ci şi rezultatul unei triste lipse de rectitudine a unui Rege fără noroc, prea tînăr ca să nu se lase manipulat în 1944 de o mînă de politicieni veroşi sau decorat în 1947 de “tătuca” de la Kremlin, şi prea bătrîn ca să refuze, o jumătate de secol mai tîrziu, după cîteva tensiuni sterile, bunăvoinţa şmecheră şi dispreţuitoare a unor “ciocoi de modă nouă”.
Va accepta Maiestatea Sa să celebreze 23 augustul din acest an cot la cot cu preşedintele şi cu guvernanţii pesedişti, făcînd pe eroul cauzei europene şi sfidînd în continuare şase decenii de suferinţă românească? Rămîne de văzut [1].
Impurul exhibiţionism festivist al guvernării actuale spurcă tot ce atinge, cum s-a dovedit cu prisosinţă şi la recentele serbări de la Putna (unde tov. Iliescu a avut o criză de ceauşism, iar P. S. Pimen a dat cu cîrja şi cu cuvîntul, rupînd de unul singur tradiţia smereniei bisericeşti faţă de capriciile Puterii seculare [2]). Mai nou, mîrla roşie a prins gust de capetele încoronate. Ştefan cel Mare a fost prefăcut, cum s-a spus, în agent electoral sui generis al PSD., Binecredinciosul Voievod avînd handicapul mortului: acela de a nu se mai putea apăra de turpitudinile posterităţii. Luna aceasta, la Bucureşti, Regele Mihai I e păscut de provocarea de a fi la rîndul său agent electoral al partidului de guvernămînt, Maiestatea Sa avînd însă avantajul omului viu: acela de a se putea apăra (şi de a apăra blazonul Casei Regale) de urzelile unei contemporaneităţi patibulare. Va face Maiestatea Sa pe mortul? Dacă da, atunci înseamnă că a şi murit – nu cu gloria bunicului său (Ferdinand I Întregitorul), ci cu lipsa de glorie a tatălui său (Carol II,“Regele Playboy”), confirmînd vorba din bătrîni că “aşchia nu sare departe de trunchi” şi întărind convingerea multora că monarhia nu mai face la noi nici cît o dudă degerată…
Dar poate că, asemenea odraslei fanariote din sonetul lui Mateiu Caragiale (“… Dar el, ce os de domn e şi viţă de-mpărat,/ Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mîngîie hangerul,/ Şi cînd în faţa morţii odată s-a aflat,/ În trîntorul becisnic s-a deşteptat boierul…”), Maiestatea Sa Regele Mihai I al României va face gestul de rectitudine pe care l-a tot amînat şi va lăsa cucuveaua să piară pe limba ei [3].

Răzvan CODRESCU

[1] Pînă la urmă, din păcate, a făcut-o. [Nota Blog] 
[2] Gestul a făcut ceva vîlvă pe atunci: indignat că au restrîns prea drastic accesul poporului în incinta Mănăstirii Putna, bătrînul arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor i-a altoit cu cîrja pe cîţiva SPP-işti. [Nota Blog]
[3] N-a fost să fie... [Nota Blog] 

* Răzvan Codrescu, “August roşu: circ fără pîine”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 8/164, august 2004, p. 1 (cu urm. în p. 2).

Halal!

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)
* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)
* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)
* Antologia Punctelor cardinale (XI) “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”
 (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)
* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)
* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)
* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

3 comentarii:

  1. În toate dicţionarele explicative, sensul secundar al cuvântului ,,rege” evocă numele piesei de bază la jocul de șah, a cărei pierdere aduce înfrângerea jucătorului. Alegoric vorbind, pe tabla de şah mai mare a destinului unei naţii, pierderea Regelui aduce înfrângerea tuturor pionilor, mişcaţi haotic, într-o mecanică dură a istoriei, de unde numai Nebunii ies câştigători… Se pare că algoritmul e valabil şi în realitatea românească, în care ,,fostul” rege a capitulat, iată, a doua oară, păstrând turele/turnurile, dar înlăturat de pe tabla stimei publice prin şah mat-ul propriei conştiinţe. În zece ani, instituţia regalităţii s-a mai reabilitat prin schimbarea de generaţie a unora dintre jucători, dar remedierea rămâne doar în perimetrul imaginii, dovedindu-şi, în fond, anacronismul, într-o actualitate autohtonă în care jocurile politice se fac deja în altă parte şi cu altă carte…

    RăspundețiȘtergere
  2. Şi totuşi monarhia ar fi putut salva România! Şi în 1944, şi în 1990...

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Cristina

    Aşa este, dar ce folos dacă n-a salvat-o şi nici n-o mai poate salva?

    RăspundețiȘtergere