Pagini

marți, decembrie 10, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (12)


By Andrew Gonzalez

I

E în sfiala ta o frumuseţe
pe care n-am cuvinte să o cînt,
cum ar veni din ceruri pe pămînt
un înger blond în trup să se răsfeţe.

Nimic cu albul blîndei tale feţe
pe lume nu-i aidoma de sfînt,
iar vrednic nici n-am fost şi nici nu sînt
ca gura mea sărutul să te-nveţe.

Îţi stau de veghe nemişcat şi mut,
şi-mi este văzul pură bucurie,
cerşind, la poarta raiului pierdut,
să fiu doar ochi ce ţi se-nchină ţie
şi lumea să o luăm de la-nceput,
cu şarpele legat pe veşnicie...


II

Din cînd în cînd vorbim despre iubire,
dar iar şi iar iubirea tace-n noi
şi atîrnăm de-un fir tot mai subţire
pe vrejul strîmb al vieţii amîndoi.

Că suferim de vorbe ca de-o boală
nu-i oare-n noi fatidicul păcat?
Ai fost vreodată îndeajuns de goală
ca să te pot iubi cu-adevărat?

Iubire niciodată întrupată,
mai poţi să crezi aievea în cuvînt,
cînd azi mai mult te tac decît te cînt,
mereu sfios de vraja ta curată,
iar ce-a rămas din visul nostru sfînt
aşteaptă trist şi ceasul lui să bată?


III

Aşa de rece eşti că mi se face
în tine frig, oricît de-aprins aş fi,
şi glacialei tale măreţii
nu pare cerul să-i fi pus soroace.

Eu sloi s-ajung, tot te-aş rîvni rapace,
cu foamea pură-a ochilor tîrzii,
şi frumuseţii tale i-aş jertfi
tot focul viu ce-n pleava lumii zace.

Să te contemplu e mai mult decît
iubirea poate-n mine să viseze,
cu tot alaiul simţurilor treze,
cînd viaţa-i ţine morţii de urît,
căci taina ta e-o nadă care n-are
nimic din firea Evei legendare.


IV

S-ar cuveni să fie numai una
iubirea dată celui singur leac
şi numai ea să umple văgăuna
căscată silnic între veci şi veac.

Dar multe ni-s iubirile şi toate
n-ajung să spele firea de păcat,
căci trupul vrea mai mult decît se poate,
iar sufletul mai mult decît a dat.

Printre iubiri cătînd mereu Iubirea,
mai mult părem să ne smintim de ea
şi moartea-n noi atîrnă tot mai grea
de niciodată şi de nicăirea:
nici în virtuţi, nici în păcate-ntregi,
Tu singur, Doamne, poate ne-nţelegi...


V

Cînd îţi voi scrie ultimul sonet,
va fi demult splendoarea ta ţărînă,
dar lamura iubirii noastre pînă
la spartul lumii va mocni încet.

Sfidînd urgia timpului proclet,
din noi e dat atîta să rămînă
cît prin cuvînt ne-am pus la îndemînă
iubirii ce-o să-şi caute poet.

Voi fi atît de treaz în cîntul meu
şi tu vei fi în el atît de vie
încît din noi va face Dumnezeu
un stîlp de foc, să ardă în pustie
şi să-l urmeze pînă-n rai mereu
cîţi reprimiţi visează-n el să fie.


VI

Voi, care-aveţi o viaţă înainte,
nu vă jucaţi cu rosturile ei,
căci vremea trece iute şi ne minte,
şi de la capăt nu mai poţi s-o iei!

Pe lume nici o cruce nu-i mai grea
decît să-ţi porţi la urmă ne-mplinirea,
cînd nu mai poţi, oricît de mult ai vrea,
să dregi din mers nici ura, nici iubirea.

E-o vreme cînd ne-aprindem cu folos
şi alta-n care, orişice am face,
cădem, ca-n vis, din ce în ce mai jos,
şi moartea-ncet, pe limba ei, ne tace...
Dar nu-i puţin să poţi muri frumos,
cu lumea şi cu sinea ta în pace.


VII

Înţelepciunea nu-i de fel măsură
iubirii, care creşte din fervoare
şi fără ea ca jaru-n spuză moare,
oricît am da din coate sau din gură.

Cînd focul viu al dragostei ne fură,
să fie mintea cît de veghetoare,
putere-n noi nici cît o pruncă n-are,
ci-i, gînd cu gînd, zădărnicie pură.

E-n noi o taină-a inimii, divină,
ce are pururi ultimul cuvînt,
iar bezna ei e-o altfel de lumină,
mai sfîntă decît toate cîte sînt,
primită-n dulcea raiului grădină
şi dusă în ispită pe pămînt.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu