By Andrew Gonzalez
I
E în sfiala ta o
frumuseţe
pe care n-am
cuvinte să o cînt,
cum ar veni din
ceruri pe pămînt
un înger blond în
trup să se răsfeţe.
Nimic cu albul blîndei
tale feţe
pe lume nu-i
aidoma de sfînt,
iar vrednic nici
n-am fost şi nici nu sînt
ca gura mea
sărutul să te-nveţe.
Îţi stau de veghe
nemişcat şi mut,
şi-mi este văzul pură
bucurie,
cerşind, la
poarta raiului pierdut,
să fiu doar ochi
ce ţi se-nchină ţie
şi lumea să o
luăm de la-nceput,
cu şarpele legat
pe veşnicie...
II
Din cînd în cînd
vorbim despre iubire,
dar iar şi iar
iubirea tace-n noi
şi atîrnăm de-un
fir tot mai subţire
pe vrejul strîmb
al vieţii amîndoi.
Că suferim de
vorbe ca de-o boală
nu-i oare-n noi
fatidicul păcat?
Ai fost vreodată
îndeajuns de goală
ca să te pot iubi
cu-adevărat?
Iubire niciodată
întrupată,
mai poţi să crezi
aievea în cuvînt,
cînd azi mai mult
te tac decît te cînt,
mereu sfios de
vraja ta curată,
iar ce-a rămas
din visul nostru sfînt
aşteaptă trist şi
ceasul lui să bată?
III
Aşa de rece eşti
că mi se face
în tine frig,
oricît de-aprins aş fi,
şi glacialei tale
măreţii
nu pare cerul
să-i fi pus soroace.
Eu sloi s-ajung,
tot te-aş rîvni rapace,
cu foamea pură-a
ochilor tîrzii,
şi frumuseţii
tale i-aş jertfi
tot focul viu
ce-n pleava lumii zace.
Să te contemplu e
mai mult decît
iubirea poate-n
mine să viseze,
cu tot alaiul
simţurilor treze,
cînd viaţa-i ţine
morţii de urît,
căci taina ta e-o
nadă care n-are
nimic din firea
Evei legendare.
IV
S-ar cuveni să
fie numai una
iubirea dată
celui singur leac
şi numai ea să
umple văgăuna
căscată silnic
între veci şi veac.
Dar multe ni-s
iubirile şi toate
n-ajung să spele
firea de păcat,
căci trupul vrea
mai mult decît se poate,
iar sufletul mai
mult decît a dat.
Printre iubiri
cătînd mereu Iubirea,
mai mult părem să
ne smintim de ea
şi moartea-n noi
atîrnă tot mai grea
de niciodată şi
de nicăirea:
nici în virtuţi,
nici în păcate-ntregi,
Tu singur,
Doamne, poate ne-nţelegi...
V
Cînd îţi voi
scrie ultimul sonet,
va fi demult
splendoarea ta ţărînă,
dar lamura
iubirii noastre pînă
la spartul lumii
va mocni încet.
Sfidînd urgia
timpului proclet,
din noi e dat
atîta să rămînă
cît prin cuvînt
ne-am pus la îndemînă
iubirii ce-o
să-şi caute poet.
Voi fi atît de
treaz în cîntul meu
şi tu vei fi în
el atît de vie
încît din noi va
face Dumnezeu
un stîlp de foc,
să ardă în pustie
şi să-l urmeze
pînă-n rai mereu
cîţi reprimiţi
visează-n el să fie.
VI
Voi, care-aveţi o
viaţă înainte,
nu vă jucaţi cu
rosturile ei,
căci vremea trece
iute şi ne minte,
şi de la capăt nu
mai poţi s-o iei!
Pe lume nici o
cruce nu-i mai grea
decît să-ţi porţi
la urmă ne-mplinirea,
cînd nu mai poţi,
oricît de mult ai vrea,
să dregi din mers
nici ura, nici iubirea.
E-o vreme cînd
ne-aprindem cu folos
şi alta-n care,
orişice am face,
cădem, ca-n vis,
din ce în ce mai jos,
şi moartea-ncet,
pe limba ei, ne tace...
Dar nu-i puţin să
poţi muri frumos,
cu lumea şi cu
sinea ta în pace.
VII
Înţelepciunea
nu-i de fel măsură
iubirii, care
creşte din fervoare
şi fără ea ca
jaru-n spuză moare,
oricît am da din
coate sau din gură.
Cînd focul viu al
dragostei ne fură,
să fie mintea cît
de veghetoare,
putere-n noi nici
cît o pruncă n-are,
ci-i, gînd cu
gînd, zădărnicie pură.
E-n noi o taină-a
inimii, divină,
ce are pururi
ultimul cuvînt,
iar bezna ei e-o
altfel de lumină,
mai sfîntă decît
toate cîte sînt,
primită-n dulcea
raiului grădină
şi dusă în ispită
pe pămînt.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu