ANTOLOGIA PUNCTELOR CARDINALE (LXXXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

(Fotografie împrumutată de pe blogul autorului)

2003

DIMENSIUNEA COSMICĂ 

A DORULUI

Sinonimia iubire-dor

în contextul timpului social

Timpul social îşi are ca referent experienţa subiectivă a dilatării sau a comprimării intervalului afectiv ivit în contextul actualizării cuplului (potenţial nucleu social sub forma familiei) pe fondul inter­acţiunii între feminin şi masculin: o dată canalizată de baraje educaţionale, sau de altă natură, energia biologică se transformă în energie a timpului social. Lumea începe din nou cu fiecare atracţie dintre masculin (sau ceea ce este) şi feminin (sau ceea ce ar putea fi, infinitul): din amestecul lui ceea ce este cu ceea ce ar putea fi – din amestecul realului cu posibilul – ia naştere memoria, adică ceea ce a fost, dar şi aşa-zisul timp teleologic, mai popular numit speranţă. Între aceste dimensiuni psihologice identificăm prezentul conştiinţei, pe care-l numim “acum” şi al cărui specific (anume dorinţa sau, în esenţă, do­rul de pleroma firescului) rezultă din opoziţia condiţiei actuale, istorice, a realului cu po­si­­bila plinire, a cărei realizare transcende fiinţa noastră istorică. Cauza nucleului social (expresie a nostalgiei ontologice, urmare a poruncii divine, mecanism hormonal, ordo­na­tor fundamental al societăţii etc.) se cofundă cu misterul iubirii sau cu scopul său, latură magică a normalităţii noastre.

Ce vrea să spună iubire? Dacă ar fi să înlocuim termenul consacrat “a iubi, iubi­re”, am reuşi de minune cu “a dori, dorire” (sinonim perfect în acest caz). Însă, se pare, tocmai transparenţa şi bogăţia semantică a soluţiei româneşti ne face să preferăm (cel puţin ca preludiu al sentimentelor noastre) taina intraductibilă a cuvîntului slav. În fond, cea mai profundă taină nu se lasă mărturisită decît prin cel mai tainic verb, nu atît pentru a se evita confuzia, cît pentru simplul motiv că, dorind să ne comunicăm cît mai exact sentimentul, ne ferim instinctiv de orice cuvînt care ar limita – şi astfel ar falsifica – înţelesul mesajului nostru. Şi cu atît mai mult cu cît acest înţeles este intuiţie pură, nici un cuvînt care “păcătuieşte” printr-o limitare semantică oarecare nu va putea exprima infi­nitul. Din păcate, “a dori, dorire” s-a perpetuat mai ales prin conotaţiile sale de ordin material, care ne fac insensibili la rezonanţa cosmică a denotaţiei sale.

Rădăcina “dor” se traduce, în funcţie de context, fie prin “nostalgie”, fie prin “me­lan­colie”. Nostalgia ar fi dorul orientat către un eveniment petrecut, pe care am dori să-l retrăim; melancolia, dimpotrivă, ar fi dorul orientat către viitor şi al cărui obiect nedefinit este aşteptarea a ceva ce ne lipseşte fără să fim în stare să-l numim. În schimb, “dorul” reuneşte în aria sa semantică nostalgia şi melancolia. Iată ce ne spune este­ti­cianul Tudor Vianu despre sensurile “dorului” (în germană de astă-dată): “... Wehmut este afectul complex în care durerea este sugerată de pierderea unui lucru, sau a unei fiinţe iubite, pe cînd fericirea provine din posesiunea lor în amintire. Sehnsucht este însă durerea unei lipse pe care viaţa n-a împlinit-o, dar pe care o poate împlini în viitor, ceea ce îndulceşte durerea iniţială şi îi creează fizionomia complexă. [...] În româneşte, aceste nuanţe se regăsesc deopotrivă în dor, a cărui îndoită intenţie se îndreaptă şi către trecut, şi către viitor; cineva poate resimţi dorul de cele ce au fost şi de cele ce ar putea fi. Cuvîn­tul românesc a întrunit laolaltă aceste două situaţii şi sfera sa este mai întinsă” [1]. Nostalgie şi melancolie, trecut şi viitor: “trecutul” ne este amintire, involuntară cel mai adesea, iar “viitorul” speranţă, adică tot amintire, dar o amintire selectivă, ca substanţă a proiectelor noastre viitoare. Actualizarea (voluntară sau involuntară) a unui moment “trecut” este o experienţă circumscrisă de toate caracteristicile “prezentului”, care devine un prezent al memoriei atunci cînd amintirea ne absoarbe cu totul, adică ne abstrage de la “realitatea coti­diană” pentru a ne cufunda în “realitatea memoriei”. Ipoteză: dacă n-am avea memo­rie, nu am avea nici experienţa timpului; ergo, conceptul de “timp” se întemeiază funda­mental pe conştiinţa că ceva s-a petrecut (ca probabilitate), ca şi pe conştiinţa faptului că ceva se petrece (ca o certitudine ce ţine de intuiţia sensibilă), sau pe speranţa oarbă că am mai avea “timp”, sau, mai exact spus, pe dorinţa de a ne prelungi (iluzie pură!) experienţa dincolo de “prezent”.

Dar ce este memoria? În ceea ce are universal şi impersonal, observăm că memo­ria nu se “acumulează” ca urmare a experienţei, ci, mai degrabă, este ceva la care exper­ienţa ne învaţă să avem acces. Întreaga lume ne slujeşte drept “memorie” în măsura în care, împotrivindu-ne procesului inerţial de a fi asimilaţi de lume, sîntem în stare să o asimilăm cognitiv, în virtutea faptului că orice cunoaştere porneşte de la o recunoaştere.

Verbul “a fi” ar trebui conjugat astfel: sînt conştient că sînt, sînt conştient că am fost, sînt conştient că nu ştiu dacă voi mai fi, sînt conştient că eşti etc. Viitorul – o ipo­teză de lucru; trecutul – memorie; prezentul – experienţă. Conceptul de “timp” ar trebui să aibă doar o valoare orientativă, stimulativă, strict convenţională. În schimb, această găselniţă didactică s-a transformat într-o comodă – sau supărătoare – iluzie, de care, în orice caz, ne eliberăm foarte greu. Dacă-mi idealizez conştiinţa de “acum” şi o notez Y, iar oricare dintre “momentele” conştiinţei mele din “trecut” cu X, tot nu pot să spun că între cele două s-a scurs un timp, o dată ce conştiinţa mea, certificîndu-mi că sînt (nu că am fost, de pildă, ci doar că sînt amintindu-mi, sau sperînd), este faptul că mă ştiu fiind, mereu identic cu mine însumi sau, mai exact, conştient de conştiinţa mea. Ce rost are să-mi închipui că ar fi trecut un “timp”? De ce ar fi nevoie să treacă un “timp”? Tot ce ştiu este că mă ştiu ştiindu-mă; restul sînt teorii, iluzii cu scop pedagogic (trecutul, viitorul), sau proaste deprinderi (“am făcut”, “voi face”).

Dar putem să ne cronometrăm, după o măsură convenţională, evenimenţialul? Ide­ea de a cronometra nişte stări de conştiinţă poate părea ciudată, dar, în fond, nu facem decît să comparăm mişcări obiective, dintre care una are valoarea convenţională de unitate de măsură şi le face pe celelalte să pară mai lente sau mai rapide – dar cum sînt aceste mişcări raportate la absolutul conştiinţei noastre? Vedem mereu oameni murind, iar asta ne face să presupunem – ba chiar să credem – că vom muri. Şi nu spunem oare că, poate, ne vom mîntui? Nu ne înşelăm pe noi înşine, o dată ce nu ne putem mîntui decît acum şi orice strădanie spre mîntuire nu are sens decît acum, pentru că şi murim acum? Dacă ne-am propune să observăm “ştiinţific” trecerea “timpului”, am avea nevoie de două borne temporale: acum este una dintre ele, cealaltă… acum zece, douăzeci de ani, însă numai o amintire, a cărei prezenţă în memoria mea, ca materie a conştiinţei mele, nu argumentează timpul, ci faptul că sînt. Evenimentele aparţinînd fie memoriei, fie “con­sumate” dincolo de memorie, în lumea aşa-zis reală, sînt materie a conştiinţei după următoarea schemă: orice A, B, C evenimenţial se reflectă în conştiinţa mea ca A’B’C’; urmează că fiinţa mea n-o pot gîndi în afara evenimentului; de pildă, pînă şi faptul ipo­tetic că nu mi se întîmplă absolut nimic se reflectă în conştiinţă ca eveniment, lucru afirmat implicit prin formula dublei negaţii, logic vorbind o afirmaţie cu sensul ceva mi se întîmplă mereu. Fiinţarea umană este reflectarea în conştiinţă a evenimentului, este conştiinţa despre propria conştiinţă, trezire datorată Evenimentului absolut, Care face din “nimic” (un cuvînt al cărui referent, deşi identificat de limbaj cu tot ce este mai abstract, mai străin gîndirii, totuşi, conform tradiţiei apofatice, nu îl identificăm şi Sinelui absolut, pentru simplul motiv că ar însemna să spunem ceva despre Dumnezeu, să-L circum­scriem limbajului şi astfel să-L micşorăm) materie a creaţiei Sale.

Dorul ca pedagogie a firescului

dincolo de iluzie

Tocmai natura iluzorie a tim­pului este dezvăluită de cuvîntul “dor”, a cărui cercetare ne-a condus la ultimele reflecţii. Într-adevăr, unde ar fi de găsit denotatul acestui cuvînt?  În “viitor”? În “trecut”? În ceea ce numim “prezent” cînd vrem să evidenţiem neîncetata curgere a “timpului”? În nici una dintre dimensiunile ipotetice ale acestui veritabil program de lucru al “computerului uman”. “Dorul”, sinonimul propus de noi pentru “iubire”, are efectul unui virus, com­promiţînd “programul timpului”. Iar cînd analiza computerizată a lumii nu mai e posi­bilă, operatorul va înfrunta realitatea, evidenţa faptului că viaţa este un izvor de eveni­mente conştientizate, nicidecum vreun fluviu cu viitorul ca amonte şi trecutul ca aval, pe al cărui mal, numit “al conştiinţei”, ar sta omul, pescuind evenimente. Iar “izvorul” nu se explică prin subterane, tainice ape freatice, ci prin combinaţia de evenimente prilejuită de Creatorul absolut.

Obiectul cuvîntului “dor” este mai  important decît tot ceea ce ţi se pare că ai lă­sat în urmă, mai important decît tot ce ţi se pare că ai putea dobîndi: îndată ce îţi este dor, nu mai trăieşti decît acum. Nostalgic fiind, trăieşti într-un prezent al memoriei ca între paginile unei cărţi, care, oricît le-ai răsfoi, rămîn mereu aceleaşi. Melancolic fiind, laşi din mînă cartea, de parcă cele scrise, sau trăite, sau mai degrabă cele nescrise acolo, ţi-ar fi deşteptat o nelămurită dorinţă, ţi-ar fi relevat un neaşteptat gol fiinţial, ca o bruscă zonă de incertitudine pe o hartă foarte bine întocmită, după care navighezi fără probleme, dar care, o dată ajuns la capătul lumii, te trădează: capătul lumii nu există decît pe hartă. Dincolo de ultimele orizonturi cunoscute te întîlneşti cu tot ce nu cunoşti (în fond o recu­noaştere), cu tot ce îţi lipseşte, aşa cum şi orbului din naştere îi lipseşte lumina după ce i se vorbeşte despre ea, fără să ştie totuşi ce este anume. Uneori, la capătul lumii se întîm­plă să ai revelaţia propriei tale neîmpliniri, revelaţia infinitului “în faţa” căruia te opreşti neajutorat, fără să ştii cum să ţi-L apropii. Însă “dorul” împlineşte, şi, împlinit fiind, nu-ţi mai încordezi privirea să străbaţi prin capacul ce nu s-a deschis vreodată, al trecutului, nici să cauţi prin lada fără fund a viitorului, căci totul este. Ţi-e dor nu de ceea ce a fost, nici de ceea ce va fi, ci de ceea ce este. Nu mai trebuie să te sprijini ipotetic nici pe cu­noştinţele despre navigaţie, nici pe speranţa că vremea bună se va menţine, sau că va reveni, pentru că mersul pe ape este firesc ca respiraţia ori eternitatea. Dar Petru nu ştie că este etern, trebuie să-l înveţe Hristos: dacă ţi-e teamă pentru viaţa ta, o vei pierde; dacă ţi-e teamă pentru viaţa trupului tău, înseamnă că nu-ţi crezi sufletului şi, astfel, nu atît trupul se prăbuşeşte în valuri, cît sufletul se prăbuşeşte în vîrtejul materiei şi al formelor. Dorul este o stare de hiperconştiinţă, care te scuteşte de a-ţi mai clădi castele viitoare din cărămizile trecutului doar spre a-ţi dovedi că exişti, că eşti viu, sau dimpotrivă, spre a uita de întrebările esenţiale, simple şi... stupide (întrucît nu au nimic de-a face cu gîndul la “ziua de mîine”, care rămîne cel mai bun şi mai accesibil somnifer). Măsurînd ziua de mîine cu măsura zilei de ieri, Petru rămîne acelaşi pescar. Păşind peste ape, el devine Apostolul, a cărui măsură este eternitatea, infinitul, absolutul şi, mai presus de toate, iubirea: “Mă doreşti tu mai mult decît aceştia? El I-a răspuns. Da, Doamne, Tu ştii că Te doresc” [2]. Ce este cu acest verb, a iubi? Nostalgiile şi melancoliile sînt pentru pescari, dorul este pentru apostoli, pentru cel chemat, ca în poveste, să-şi lase casă, împărăţie, părinţi, fraţi, şi să purceadă la drum, urmînd dorului de viaţă. Şi, ca în poveste, obiectul doririi se găseşte unde altundeva decît la capătul lumii şi al împărăţiei noastre, fiind infinitul, eternitatea, absolutul, adică ce altceva decît firescul? Firea omului este tensionată de ideea firescului, a desăvîrşirii, a sfinţeniei, de amprenta Chipului. O forţă inerţială (care ţine oare de natura adversarului?) pare că se împotriveşte acestei idei; nu un păcat anume, nici în general păcatul, care supratensionează, peste limitele firii, pînă la frîngere. Stă în firea lucrurilor... – spunem noi cînd vrem să explicăm un fenomen nu prea lesne de explicat, dar totuşi atît de familiar încît situaţia devine stînjenitoare mai ales pentru cei care, obişnuiţi să explice, se văd siliţi să recunoască pur şi simplu, în ceea ce observă, firescul.

Probabil că alcătuirile de orice natură sînt memorie, structuri informaţionale variind în funcţie de dinamica echilibrului cu restul universului şi, în ultimă instanţă, în funcţie de erorile omului şi de voinţa Creatorului (exprimată fie suficient de subtil încît să ne obişnuim cu schimbarea înainte de a ne da seama de ea, fie mult prea violent ca să mai conteze). Posibilitatea erorii îl exceptează pe om de la o contabilitate fără rest a firii, definindu-i astfel ca libertate situaţia incomparabilă de a dispune de tezaurul informa­ţional numit Lume. Într-un univers în care “evoluţie” înseamnă adaptare şi readaptare, miza omului istoric este, pe de o parte, integrarea dimensiunii sale biologice naturii şi concomitenta asimilare ideală a acesteia, adică “naşterea” unui trup cosmic pentru o inteligenţă cosmică, iar, pe de altă parte, din perspectivă duhovnicească, este recuperarea firescului. Din păcate, singurul martor al acestui din urmă proces rămîne omul duhov­nicesc, trădat mereu de cel “intelectual”, sau avocatul nedeclarat al celui “biologic”. Dezechilibrul acestor forţe opuse (biologică şi intelectuală), provocat de lipsa în punctul lor de sprijin a forţei duhovniceşti unificatoare, determină fragmentarea omenescului şi a elanului spre firesc. O dată ce “biologicul” tinde să se integreze ritmurilor universale, iar forţa intelectuală tinde să asimileze ideal memoria maşinăriei numite Natură, evoluţia întru Om este numai în funcţie de forţa duhovnicească şi are ca finalitate refacerea uni­tăţii dimensiunilor fundamentale ale omului, adică redobîndirea perspectivei infinitei ase­mănări.

Răspunsul întrebărilor noastre se află într-adevăr în firea lucrurilor, este memoria lucrurilor şi este pur şi simplu dumnezeiesc de firesc. Dumnezeu este firescul. El creează ceva (invenţia absolută) care, deşi altceva decît El Însuşi, să fie după chipul Său şi (urmare logică) în perspectiva infinitei Sale asemănări, în perspectiva Zilei a Opta: o călătorie fără durată, într-un prezent al memoriei fără limite, firescul memoriei. Chipul oricărei făpturi se datorează oglindirii lui Dumnezeu în materia din care este făcută, astfel încît Adam nu este uimit că se descoperă pe sine (conştiinţa de sine nu rezultă dintr-o “maimuţăreală” mimetică), ci, văzînd pretutindeni imaginea lui Dumnezeu, este uimit de frumuseţea negrăită a Celuilalt, de Care se îndrăgosteşte fulgerător. Dumnezeu şi omul se preumblă prin Rai, stau de vorbă, îndrăgostiţi. Şi oare cine are dreptul să ne poruncească, oare a cui poruncă am socoti-o “dulce”, supunîndu-ne ei copleşiţi ca de “farmecul dureros” al sărutului iubit, dacă nu a Aceluia pe care-L dorim?

Dorul de sine

Recunoaştem binele drept firesc şi răul drept nefiresc. Dar care este măsura recunoaşterii noastre? Ce este firescul? Experienţa anterioară momentului critic nu ne foloseşte pentru că ne-ar fi învăţat să recunoaştem firescul, căci ar trebui  iarăşi să ne întrebăm despre criteriile acceptării de către noi a unei măsuri drept fireşti, ci numai dacă o putem privi ca urcuş al adîncirii de sine. Ceva ne îndeamnă să identificăm firescul frumosului, dar nu neapărat în sensul reflectărilor materiale, ci în sensul găsirii izvorului firii, căci oamenii se scaldă acum într-un alt torent, cel al ne-firii, al nefiinţei ce izvorăşte în urma disoluţiei firii lor, a tulburării oaselor ce susţin pe omul cel dinlăuntru, cum aflăm într-o rugăciune a Sfîntului Ioan Damaschin [3], adică: credinţa, înţelepciunea, nădejdea, dreptatea, înfrînarea, evlavia, blîndeţea, smerita cugetare şi milostivirea. Ca un păstrăv împotriva curentului trebuie să luptăm, din ce în ce mai repede, pînă ce vom reuşi să schimbăm sensul apelor. Sufletul nostru să fie ca un păstrăv înotînd împotriva apelor trupului, care, nezăgăzuite, răspund fără întîrziere chemărilor din toate prăpastiile. Aşa­dar, frumos ar trebui să ne fie nu ceea ce ne cheamă trupescul, sau ceea ce este recu­noscut ca atare după măsuri relative, dictate de o tradiţie culturală sau alta, ajungîndu-se astfel la concepţii despre frumos, la crucificări interesante, plastice sau lingvistice, ale unor aspecte din lumea reală, cu intenţia (sau pretenţia) relevării unui “ce” ascuns; ci vom recunoaşte drept frumoase şi bune, fireşti, lucrurile care ne aduc aminte de Dum­nezeu.

Kant afirmă că spaţiul şi timpul sînt cadre a priori ale percepţiei noastre, condiţii subiective ale reprezentării individului despre lume, aşa cum vedem numai acele culori la care simţul văzului este capabil să reacţioneze (tot aşa în privinţa sunetelor şi a senzaţiilor tactile). Ca să reacţionăm emoţional în faţa unui lucru, acesta trebuie să ne amintească de ceva, de un lucru sau de un eveniment anterior. Să ne imaginăm experienţa absurdă a unui om în pre-ziua Facerii: în jur… “nimic”. Dumnezeu Şi-a început creaţia cu omul, iar toate celelalte vor urma. Ce sens mai are în această situaţie să se pretindă că, nici chiar în imaginaţie, nu se poate suprima spaţiul sau timpul? Care “imaginaţie”? Deşi dotat cu nenumărate simţuri, bunăoară cel al văzului, o dată ce nu este nimic de văzut, e rezonabil să presupunem că omul nu-şi cunoaşte încă această capacitate; o va conceptualiza şi teoretiza la nesfîrşit abia după ce va deveni conştient de ea, după ce va vedea. La fel şi pentru celelalte simţuri, încît trebuie să ne întrebăm: un asemenea om se ştie pe sine? Numai dacă Însuşi Dumnezeu-Tatăl îi vine într-ajutor. Acum: există simţul văzului, al auzului, olfactiv, tactil..., dar în ce ar consta simţul spaţiului sau al timpului? Şi oare omul nostru ipotetic şi absurd, lipsit pînă şi de ajutorul Creatorului său, şi-ar şti timpul, o dată ce nu se ştie nici măcar pe sine? Dar, apărînd lumea în juru-i, şi conştiinţa de sine, şi spaţiul, şi timpul, şi tot ce înseamnă cunoaştere, şi omul însuşi s-ar trezi cu adevărat la viaţă. Prin urmare, în loc să gîndim abstracte cadre apriorice ale cunoaşterii, nu e mai firesc să presupunem că aceste noţiuni ne sînt suficient justificate de simţuri, adevăratele şi singurele noastre cadre apriorice? Omul imaginat de noi nu mai e atît de absurd în a şasea zi a creaţiei (ceea ce, oricum, pentru mulţi e încă absurd), cînd se află pe sine ca eu al lumii la care se trezeşte, moment a cărui simbolică alegorie va fi peste timp oglinda, mai bine zis oglindirea, menită de astă-dată să releve omului nu profunzimea sinelui său, ci finalitatea vanităţii sale.

Spaţiul şi timpul nu sînt cadre apriorice cunoaşterii decît dacă identificăm aceste cadre simţurilor cunoscute (ca şi celor necunoscute), caz în care a spune despre capaci­tatea vizuală că este anterioară văzului devine pueril; şi nu sînt “intuiţie pură a sensi­bilităţii” decît dacă prin intuiţie pură înţelegem văzul, auzul etc., caz în care, oricum, nu mai avem de a face cu spaţiul omogen şi tridimensional de sorginte euclidiană şi new­toniană, ci cu unul eterogen, de n dimensiuni. Spaţiul şi timpul sînt concepte descriind realitatea empirică, percepută datorită capacităţilor intuitive şi sensibile, care filtrează simultan fluxuri informaţionale continue, unificate şi omogenizate la nivelul conştiinţei ca impresie imediată despre lume (ceea ce poate genera falsa impresie că însăşi natura lu­mii este omogenă), analizată uneori selectiv, în funcţie de necesităţile cognitive ale mo­mentului.

Cu alte cuvinte, suportul emoţiei noastre prezente este memoria, un cadru aprioric cunoaşterii, sau, mai exact spus, recunoaşterii. Ce este atunci cunoaşterea? În primul rînd, asimilăm cunoaşterii conştientizarea sau recunoaşterea eului, dar oare pe baza cărei me­morii se reflectă individul în propriile gînduri? Fiind vorba despre el însuşi (nu despre vreun alt lucru, fenomen, sau vreo altă fiinţă ori stare), trebuie să presupunem că pe baza memoriei despre el însuşi. Însă “memoria” presupune sinele, subiect al “filmului” despre noi, pe care nu încetăm să îl vizionăm. Prin urmare, nu memoria condiţionează sinele, căci ea nu  există decît o dată cu sinele. Şi oare piatra de hotar a cunoaşterii nu este tocmai sinele, oare în cunoaşterea şi recunoaşterea oricărui “obiect” nu se  petrece de fapt cunoaşterea şi recunoaşterea sinelui? Trezit la viaţă, Adam “vede” chipul lui Dumnezeu oglindit în Creaţie; de fapt Îl simte, simte iubirea din care a fost creat şi răspunde firesc cu iubire. Dar este propriul său chip şi va învăţa să şi-l recunoască. Actul învăţării este deja supra-firesc, definind natura liberă a omului. Firească este numai recunoaşterea sen­timentelor sădite în fiinţa omului şi rodind de îndată ce Dumnezeu Se revarsă ca o ploaie asupra pămîntului.

În zorii Creaţiei, iubirea lui Dumnezeu răsuna cu o acustică divină în Biserica lumii – omul. Dînd nume lumii şi lucrurilor sale, Adam învaţă de fapt să spună “eu”, să se recunoască pe sine acolo unde Îl “vedea” (citeşte “simţea”) pe Dumnezeu. Şi, pe mă­sură ce învaţă botezîndu-şi sinele, simţirea de Dumnezeu devine “vedere” şi revelaţie în­trea­gă, iar “vegetala” se desprinde pentru totdeauna de pămîntul din care s-a ivit.

Codrin V. SMIRNOFF

[1] Tudor Vianu, “Poezia lui Eminescu. Voluptate şi durere”, în volumul Scriitori români, Editura Minerva, B.P.T., Bucureşti, 1970, pp. 215-216.

[2] Ioan 21, 15: “Deci după ce au prânzit, a zis Iisus lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc...” (vezi şi versetele 16 şi 17).

[3] Cf. Apanthisma, florilegiu alcătuit de Sf. Nicodim Aghioritul, Editura Sophia, Bucureşti, 1999, p. 136, sau în Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 68 (ed. Virgil Cândea).

* Codrin V. Smirnoff, “Dimensiunea cosmică a dorului”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 7/151, iulie 2003, pp. 13-14 (rubrica “Sic cogito”).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)