PR. MIHAI VALICĂ ŞI ROMÂNIA MARTIRICĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Pr. Dr. Mihai Valică

România între martiraj

și teroarea ideologică

1. Introducere

A scrie despre martiri și teroare în România este un mare curaj, întrucât nu cred că cineva se pricepe cu adevărat la martiri, iar dacă nu ai trăit nici vremurile de martiraj și teroare,  atunci poți fi atins, cu siguranță, de o umbră de impostură [1].

Personal doresc să cunosc adevărul istoric recent al României, care a dat „nor de mărturii” [2] ale credinței creștine şi ale demnităţii umane. Știu că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt peste noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale, în special al nesimțirii intransigente a unor cenzori ideologici, care ne interzic astăzi, să vorbim de propriii martiri, în România martirizată tocmai de stăpânii lor, care răsplătesc cu pensii mari pe torţionari şi sfidează pe cei torţionaţi...!

Să fie oare perioada postdecembristă nu doar o epocă a devalizării economiei şi a tranziţiei năucitoare, care a transformat România într-o rezervaţie naturală a sărăciei în aer liber, fără economie şi fără viitor, sau este şi o continuare subtilă a comunismului reşapat şi integrat global în himera mondializării? Conspiraţia tăcerii, amnistia de iure a torţionarilor, protejarea şi răsplătirea lor generoasă, jefuirea ţării şi umilirea ei etc. fac oare parte componentă din deontologia noii democraţii mondiale? Să fie oare România ţara torţionarilor fericiţi [3], care îşi consumă, fără pic de jenă, pensia uriaşă, pătată cu sânge şi moarte? Iată doar cîteva dileme, pe care ar trebui să le dezbatem civic şi eclesial.

Chiar dacă adevărul este crud și barbar, am credința că el ne poate ajuta la purificare și mântuire. Știm că „cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. El e crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte” [4], cum spune Eminescu, și doar el „te face liber” [5], cum ne învață Mântuitorul Hristos. Iar „acolo unde lipseşte curajul, nici o altă virtute nu poate supravieţui”, spune un apologet creștin [6].

Doresc doar să cunosc Istoria națională sau „naționalitatea în marginile adevărului” [7] pentru a putea trăi în viitor cu demintate națională și să am răspunsul gata pregătit când voi merge la judecata Domnului  „cu slava neamului meu” [8].

Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava” [9]; și „cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” [10].

Deci scriu despre martiraj și teroare ideologică din România recentă, din perspectivă eschatologică, ca teolog și preot, și nicidecum din postura de martir sau erou, și nici ca judecător moralist al istoriei.

Cu toate că în mizeria ideologică a epocii în care trăim „s-a ajuns ca, pentru a vorbi de martiri, să fie nevoie de curaj [...], iar când e vorba de martirii români care au murit în închisorile comuniste nu-ţi trebuie doar curaj, ci de-a dreptul un dram de sminteală” [11], personal îmi asum acest risc de a fi considerat orice, doar de dragul adevărului și de dragul înveșnicirii neamului meu.

Doresc să arăt apoi că martirajul este un act de credință creștină profundă și o șansă enormă spre mântuire, în ciuda faptului că unii laici democrați nu au înţelegere pentru martiraj, în concepţia lor „martirul fiind o victimă idioată, care se chinuie degeaba, cu ochii aţintiţi la o himeră [...], iar opinia curentă este că martirii au fost nişte bieţi nenorociţi care au crăpat fără nici un rost şi de aceea îi putem lesne da uitării. Cu alte cuvinte, nu pierdem nimic dacă tăcem în privinţa martirilor. În realitate, dacă îi uităm pe ei, ne uităm fundamentul pe care stăm, ne uităm rădăcinile” [12] și nu mergem la judecata lui Dumnezeu decât cu rușinea neamului dat uitării și nicidecum cu slava lui...!

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinţii universali ai lui Dumnezeu, care devin „împreună cetăţeni cu sfinţii  şi casnici ai lui Dumnezeu” [13], doar dacă au făcut actul martiric în numele şi de dragul lui Dumnezeu, în Vechiul Testament, şi al lui Hristos şi al credinţei creştine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torţionari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor, dacă „ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric [14].

2. Ce este un martir

după învățătura ortodoxă?

Martirul reprezintă o sinteză a smereniei şi a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în el, în lupta împotriva răului de orice fel [15], răbdând chinul, nedreptățile sau dându-și viața de dragul lui Hristos, al adevărului și al credinței creștine, dobândind astfel harisma iubirii, care lucrează în cele patru virtuţi: „luarea aminte [adică era atent la toate evenimentele vieţii cotidiene], bărbăţia, înfrânarea şi dreptatea”, scrie Sfântul Evagrie Ponticul [16].

De aceea, unii filosofi, sociologi şi critici ai creştinismului au indentificat  religia creştină, cu suferinţa, ba chiar cu masochismul, ceea ce este total fals, întrucât „suferintele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii” [17].

Când cineva eclipsează sau îşi asumă de unul singur suferinţa multora, doar că a supravieţuit terorii şi temniţelor comuniste, sau când deturnează suferinţa altora în favoarea unei confesiuni [18], a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mişcări politice, cu scopul de a-şi etala meritele  sau curajul, sau, şi mai rău, cu scopul de a falsifica şi muşamaliza istoria [19], atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă şi frivolă, ducând în desuetudine noţiunea de martiraj, pe care o poate  transforma, făcând-o fără valoare hristică. Aceștia nu sunt martiri creștini, ci victime a unui sistem sau erori umane.

Falsul martir se trâmbițează pe sine, aduce mărturie lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni și omisiuni.

Mucenicul creștin, luptând pentru adevăr, luptă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii și a nedreptății de orice fel. „Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe o formă luată de rău în vremurile şi locurile respective” [20].

Cei omorâți sau închiși de comuniști sunt martiri creștini pentru că au luptat împotriva răului, întruchipat la acea dată de comuniști. Cei care știu sau au „știut că sunt din Dumnezeu” au luptat să iasă de sub lumea, care zăcea „sub puterea celui rău” [21] și să urmeze îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care zice:  „Urâţi răul, alipiţi-vă de bine!” [22]; „Fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!” [23].

Aceștia au devenit martiri creștini, chiar dacă crezul lor creștin a interferat uneori cu orientarea, simpatia sau convingerile politice ale vremii, și nu pot fi catalogați pentru aceasta nici ca revoluționari sau răzvrătiți și nici ca dușmani ai poporului, cum îi defineau cenzorii ideologici odinioară, iar mai recent îi repudiază pe motiv că au fost fascişti, legionari, reacționari şi nedemocraţi [24].

În contextul de mai sus, martirii adormiți în Domnul sau în viață, din perioada prigoanei comuniste, sunt martiri creștini și fericiți în Domnul și nu sunt doar niște luptători anticomunişti sau eroi ai neamului, deoarece și-au dat viața sau și-au pus-o în lupta împotriva celei mai odioase fiare apocaliptice a răului: comunismul.

Pentru martirii în viață, aceștia păstrează demnitatea de martir creștin doar dacă au rămas constant până în prezent în lupta împotriva răului [25] și nu s-au lăsat reeducați de Piteștiul modern al zilelor noastre, precum și cei ce au fost torționari și s-au căit de faptele lor, se pot mântui [26].

Însă cine se lasă modelat  sau reeducat după duhul lumii acesteia nu mai poate fi numit martir, chiar dacă a suferit în temnițele comuniste, întrucât „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” [27].

Există un interes fățiș pentru o astfel de transformare și deturnare a stării de martir creștin în luptător moral pentru un bine nedefinit sau definit partinic, și astfel martirul creștin devine, pe nesimțite, un deontolog al societății civile sau al responsabilității civice şi un specialist al suferinţei lui de odinioară sau al suferinţei altora...?!

Lupta împotriva răului pentru o mică sau lungă perioadă din viața noastră nu ne îndreptățește la demnitatea cerească de martir, ci fermitatea, curajul, răbdarea în suferință și atitudinea constantă de a lupta, cu timp și fără timp, „împotriva duhurilor răutății” [28], până în clipa morții, acestea ne dau cununa vieții veșnice.

3. Actualitatea martirajului

Nu doar comunismul naște martiri creștini, ci și astăzi și pe viitor oricine luptă împotriva răului sau a nedreptății, prigonit fiind din „pricina numelui” lui Iisus Hristos [29], se poate număra, fără echivoc, printre martirii neamului nostru, cu valoare  hristică mântuitoare.

Raportată la istorie și lume, mucenicia creștină are un caracter temporal: atâta vreme cât răul coexistă cu binele în această lume. Raportată, deci, la persoana creștină, care nu se „lăsa biruită de rău, ci biruieşte răul cu binele” [30], mucenicia creștină, ca luptă, este limitată temporal: până la sfârșitul vieții terestre a creștinului. După primirea cununii cerești, mucenicia are valoare veșnică, întrucât sufletele martirilor sălășluiesc sub jertfelnicul cel ceresc: „Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” [31].

Deci vremea martirilor creștini nu a încetat, ei nu sunt un episod încheiat al istoriei, ci martirajul este necesar mai ales în zilelele noastre, când trăim în direct: epoca mondializării, a masonizării fără graniţe, a regionalizării impuse, a sodomizării afişate public şi legiferate, a globalizării fără de Hristos și împotriva lui Hristos, a des-creștinării lumii; toate acestea  au generat deja o secularizare soft, ce va conduce spre un ateism militant şi anticreştinism feroce.

Martirii creștini au lăsat cu limbă de moarte să nu fie răzbunați și nu și-au acuzat niciodată torționarii de atrocitățile lor [32]. Aceștia reprezintă coloana vertebrală a neamului românesc creștin și sunt o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţi. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare. România sub teroarea roșie a holocaustului comunist a dat „nor de mărturii” [33] credinței creștine. Cred că va sosi clipa când martirii creștini vor fi puși în calendare și în sinaxare și nu uitați în sertarele indiferenței.

Să nu uităm că fundamentul Bisericii Ortodoxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei, și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei celei bune în Duhul Sfânt.

4. România modernă

între prigoana ideologică

și asumarea istoriei

După vinovata amnezie care ne-a fost impusă şi în care ne-am complăcut, a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, vremea mai bună a neuitării. Rândurile de față ne ajută să nu uităm relele făcute de potrivnicii Bisericii și ai Neamului, tocmai pentru a nu se mai repeta şi în acelaşi timp pentru a-i cinsti pe cei ce s-au jertfit şi a ne ruga pentru cei ce s-au făcut vinovaţi prin tăcere, nelucrare, compromisuri, laşităţi şi chiar trădare. Pe cei din urmă nu-i judecăm şi nici nu-i condamnăm, ci doar să ne rugăm pentru ei!

Trebuie reţinut faptul că în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta [34], nici o instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea liber, nici măcar o instituţie divino-umană cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului: Învăţământul, Justiţia, Poliţia, Armata etc., mai ales că Biserica era considerată duşmanul cel mai de temut şi imprevizibil al statului comunist [35].

Iată de ce se cuvine ca societatea românească să nu uite acest context şi să evalueze la justa valoare evenimentele petrecute, iar Sinodul Sfintei Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, pe toţi cei care au suferit şi au luptat pentru Biserică şi neam în anii dictaturii comuniste. Cred că aceasta este datoria morală a Sfântului Sinod [36].

Astăzi se duce o luptă subtilă, la toate nivelurile societății civile, de a fi eliminați luptătorii jertfitori și sinceri împotriva răului și a neorânduielii întreţinute de oculte, întrucât dacă elimini luptătorii și pe cei care gândesc altfel decât sistemul, atunci poţi face ce doreşti cu un neam, cu un stat, cu o biserică sau o societate.

Răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei, a împotrivirii şi a jertfei noastre până la sânge [37], până la martiraj. Lipsa fermităţii împotriva răului, atât a păstorilor, cât şi a păstoriţilor, „domesticirea” (îndulcirea, relativizarea) Evangheliei lui Hristos, precum şi lipsa martirilor este văzută de Origen ca lipsă a mijlocirii pentru iertarea păcatelor oamenilor: „Tare mă tem că de când nu mai sunt martiri şi s-au suprimat jertfele sfinţilor, aduse ca victime pentru păcatele noastre, noi nu mai obţinem iertarea păcatelor noastre [...]. Nu mai suntem vrednici să fim persecutaţi pentru Hristos, nici să murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu” [38]. Iată cel mai mare rău, care ne vizează pe toţi şi azi.

Dacă nu mai putem fi martiri, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himeric, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar măcar să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „... ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” [39], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi al adevărului Bisericii lui Hristos.

În acest context, cred că nu prudența, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora au salvat Biserica în perioada comunistă, ci Însuși Iisus Hristos, ca Fiu a lui Dumnezeu și ca veșnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor de-a lungul istoriei și pentru sângele, prigoana și jertfele martirilor uciși în temnițele comuniste, precum și pentru persecuțiile de tot felul, îndurate în  rândul creștinilor și al oamenilor verticali în fața răului, în perioada Holocaustului roșu [40].

5. Dileme și întrebări actuale

Cei conștienți de rolul lor în istorie și de responsabilitatea în cadrul comunității eclesiale sau civice au reacționat și acționat conform convingerilor lor profesionale, morale și spirituale împotriva ideologiei comuniste atee, iar unii se opun vehement și mondializării oculte actuale. Mulți au plătit cu viața, alții au suferit sau suferă până astăzi.

Nu demult puterea politică a simulat un gest, pe măsura caracterului ei duplicitar și nedeplin, condamnând formal comunismul. Paradoxal este faptul că, statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului, dar nu și ideologia care le-a făcut posibile. Având în vedere că după unii [41] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol”, ba chiar se consideră, după peste 20 de ani de la căderea lui, „mai periculos decât fascismul” [42] și luând în considerare că istoria ține de conținutul credinței creștine, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice și constatări morale:

a) Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis?

b) Nu este moral ca la finalul războiului rece și în perioada tranziției năucitoare bilanțul să arate că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci, și acum, iar torționarii și fiii acestora, precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci, și acum.

c) Nu este oare o ipocrizie fără margini să condamni crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi?

d) De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid sau holocaust și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului?

e) De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid sau  un holocaust?

Iată întrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului.

Din păcate, atât politicienii din România și cei din Uniunea Europeană, cât și Biserica se complac duplicitar, de peste două decenii, în această incertitudine și compromis, prin faptul că nu condamnă moral, cu toată fermitatea adevărului, comunismul ca ideologie care deformează, umilește și ucide pe om.

Fără reconsiderarea și asumarea istoriei, pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară, nici pentru Biserică, nici pentru societatea românească.

6. Eventuale critici
în urma tăcerii generale

Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea, și să îndemni la pocăință comunitară sau eclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Nu pot exista concret stările și elementele esențiale ale Împărăției lui Dumnezeu, enumerate mai sus, dacă Biserica nu le promovează și în mod practic, nu numai declarativ.

Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu, sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.

În cazul când Biserica își asumă istoria și își îndeplinește cu toată responsabilitatea funcția ei liturgică, diaconal-filantropică, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ la toate nivelurile și în toate împrejurările, înseamnă că ea este lucrătoare prin iubire și mărturisitoare în Duhul Adevărului.

În cazul când Biserica nu va condamna moral ororile unei dictaturi atee și abuzive, înseamnă că ea devine colaboraționistă cu sistemul prin tăcere, contribuind prin aceasta la mușamalizarea istoriei, la relativizarea ororilor unui sistem ateu, la secularizare, și va fi percepută de credincioșii ei ca împreună-asupritoare și nicidecum slujitoare.

Creștinește, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovați, ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos [43], sau să despartă cu forța pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină [44] ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor [45].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul în viață nu este numai grâu, ci și neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane șansa de a deveni grâu, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui.

7. Propuneri și perspective

Reconcilierea națională prin iertarea creștină este soluția vindecării României și a rănilor sufletești din inimile foștilor deținuți politici sau deținuți pe motive de credință și luptă împotriva răului. Trebuie să avem milă şi pentru cei ce au torţionat şi să-i conştientizăm de răul făcut, măcar în ultima clipă a vieţii lor, să-i îndemnăm spre pocăinţă şi îndreptare, precizându-le faptul că sintagma folosită de ei - Mi-am făcut doar datoria şi am îndeplinit un ordin dat - nu reprezintă o scuză şi nici o îndreptăţire morală, ci starea jalnică în care au ajuns ei, la un moment dat în viaţa lor: aceea că au fost folosiţi doar ca instrumente ale torturii şi ale morţii. Pocăinţa lor ar reprezenta, de fapt, dezicerea tocmai de acea perioadă a căderii lor. Altfel, vor rămâne într-o permanentă stare de de-cădere morală în veşnicia păcatului.

Recuperarea, asumarea şi transfigurarea istoriei, şi nu condamnarea torţionarilor ca persoane, se poate face la nivel eclesial, din punct de vedere al invăţăturii ortodoxe, dacă martirii şi eroii  perioadei comuniste vor fi canonizați şi trecuţi în sinaxare şi calendare.

Cred că nu are nimeni interesul să lase răul să rămână rău, satana să nu primească nici o lecţie, iar Biserica să fie acuzată că bate toba despre nimicuri cotidiene, iar despre lucruri importante, cum ar fi jertfa neomartirilor şi pregătirea aperceptivă a credincioşilor pentru a deveni rezistenţi la era globalizării nimicului, nu vorbeşte şi nu face nimic...!

Dacă pe parcursul celor două milenii de creştinism, potrivnicul a „perfecţionat arta de a nu face martiri” [46], Biserica, dimpotrivă, nu trebuie să se lase prinsă în această capcană vicleană, întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcării și al iertării, este chemată să amintească omului și generațiilor întregi că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și păcatelor în mod personal, comunitar și plenar.

Calendarele creştine sunt pline de mariri, dar şi de unii dintre călăii şi torţionarii lor, care s-au căit şi convertit, transfigurând astfel fapta lor abominabilă, prin pocăinţă sinceră şi harul Sfântului Duh, în şansă a îndreptării şi mântuirii lor. În Ortodoxie nimic nu este irecuperabil.

Jertfa martirilor şi convertirea torţionarilor reprezintă o lecţie dură dată de Dumnzeu, în istorie, satanei, care în epoca globalizării sărăciei şi a neomeniei şi-a schimbat tactica şi nu mai lasă creştinului actual „dreptul martiriului public, pentru a nu se converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu bărbăţie, ajutaţi de Dumnezeu” [47].

Biserica este obligată, prin vocația ei profetică, să amintească fostelor slugi ale regimului totalitar comunist că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat, și că nu e corect și drept să se bucure de o amnistie generală tacită, fără penitență morală, de conștiință măcar, dacă nu una de ispășire spirituală eclesială, urmare a unui canon dat de duhovnic. Aceeaşi atenţionare hristică ar trebui să o adreseze Biserica, preventiv şi noilor artizani, diriguitori, ideologi şi slugi ale mondializării fără Dumnezeu şi împotriva omului făcut după chipul şi asemănarea Lui.

Concluzia generală a simpozionului internațional de martirologie din 11-12 octombrie 2010 de la București a fost aceea ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „să facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă” [48], cum spunea părintele profesor Metallinos.

Să ne rugăm ca Biserica Ortodoxă Română să depăşească aceste obstacole [49] şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând după o amănunțită cercetare a adevăraților martiri creștini, o anumită zi de pomenire şi de cinstire a martirilor frumos-biruitori sub regimul comunist ateu, ca mărturisitori, jertfitori și eroi ai credinţei noastre ortodoxe [50].

Pr. dr. Mihai VALICĂ

[1] Vezi pe larg Sorin Lavric, „Nevoia de martiri”, în Moartea martirică, Fundația Sfânta Irina, București 2010, p. 65.
[2] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.
[3] Vezi pe larg http://www.ziare.com/stiri/justitie/tara-tortionarilor-fericiti-1249196.
[4] Mihai Eminescu, manuscrisul „Superfluenţa populaţiei”, în Opere, vol. XV, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 85.
[5] Ioan 8, 32.
[6] Irlandezul C. S. Lewis, un apologet creştin contemporan nouă, în Surprins de bucurie, citat de Claudiu Târziu în: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie-cum-ne.html
[7] Mihai Eminescu, manuscrisul „Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi cosmopoliţii”, în Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 457. El scrie: „Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. Naţionalitatea în margenile adevărului”.
[8] Apocalipsa 21, 24.
[9] Ibidem.
[10] Apocalipsa 15, 4
[11] Sorin Lavric, „Despre martiri”, ed. cit.; vezi și Ziarul Lumina, 15 octombrie 2010.
[12] Ibidem.
[13] Efeseni 2, 19.
[14] Op. cit.
[15] Vezi articolul și comentariile mele în http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/
[16] Vezi pe larg http://www.sud-est.md/numere/20010922/martiri/.
[17] Nina Negru, „Arta de a nu face martiri”, în http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/articole/123-nina-negru-qarta-de-a-nu-face-martiriq.html.
[18] Este cunoscut faptul că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! „Astfel s-au născut monştrii Revoluţiei franceze şi bolşevice, ai nazismului şi ai jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest, până astăzi”, spune profesorul G. Metallinos în http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216
[19] Vezi canonizarea recentă de către Vatican a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiară, cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal: http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/.
[20] http://razvan-codrescu.blogspot.com/
[21] I Ioan 5, 19.
[22] Romani 12, 9.
[23] II Timotei 4, 5.
[24] Compară și Sorin Lavric, op. cit.
[25] Vezi Iezechil 33, 12, 18: Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta.
[26] Iezechil 33, 19: De asemenea, dacă nelegiuitul s-a întors de la nelegiuirea sa şi a început să facă judecată şi dreptate, pentru aceasta el va trăi; cf. şi Iezechil 18, 27-32.
[27] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.
[28] Efeseni 6, 12.
[29] Matei 5, 11: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
[30] Romani 12, 21.
[31] Apocalipsa 6, 9.
[32] Vezi Monahul Moise, Sfântul închisorilor, Editura Agnost, Sibiu, 2009. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu; vezi și Anca Bujoreanu, Sfinți martiri și mărturisitori în epoca contemporană, Editura Fotini, Galați, 2007; Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, Editura Agaton, Făgăraș, 2010; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2010.
[33] Vezi mai sus, nota 2.
[34] Vezi: http://www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story_Povestea_sovietelor_incredibil
[35] Vezi şi art. Pr. Ioan Alexandru Mizgan, „Biserica şi Securitatea”, în Rost din 10 februarie 2006.
[36] Vezi şi articolul semnat de pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. Drăgulin în revista Biserica Ortodoxă Română, an CIX (1991), nr. 7-9, pp. 91-98.
[37] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.
[38] Origen, Scrieri alese, PSB 6, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p 155.
[39] 1 Corinteni 4, 12-13.
[40] Vezi Alexandru Salcă, În zeghe, printre sfinți – memorii, II, Brașov, 2000, pp. 5-13; vezi și Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. cit., pp. 11-15.
[41] Andrei Pleșu, „N-am să mai apuc alt chip al acestei țări”, în Adevărul, 7 august 2009.
[42] Jeliu Jelev, „Comunismul este mai periculos decât fascismul”, în Ziarul Lumina 14, noiembrie. 2009, p. 15.
[43] Matei 6, 14-15: Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre.
[44] Matei 13, 24‑30, 36‑43.
[45] Matei 25, 31.
[46] Vezi pe larg Nina Negru, loc. cit.
[47] Ibidem.
[48] Vezi pe larg declarația preotului prof. univ. dr. Gheorghios Metallinos în: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216
[49] Vezi și articolul, și comentariile mele în http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2010/11/12/drept-la-replica-din-partea-parintelui-mihai-valica-despre-ispitele-unui-simpozion-de-martirologie-si-criticile-rautacioase/; http://razvan-codrescu.blogspot.com/
[50] Vezi pe larg: http://acvila30.wordpress.com/2010/11/13/protoprezbiter-gheorghios-metallinos-%E2%80%9Emireasma-a-mortii-dar-spre-viata%E2%80%9D-vezi-ii-corinteni-216.