I
E-aşa de mult de
cînd era iubirea
necoaptă-n noi şi
miresma a vară:
de-atîta vis
dădeam pe dinafară
şi grea de
vrajă-ţi licărea privirea.
Cum poţi să fii
atît de nicăirea
tu, care-atît
erai odinioară
de pretutindeni,
crudă şi sprinţară,
şi care ochi îmi
umpli amintirea?!
De-ar fi balaur
timpul, l-aş răpune
cu spada mea,
tăindu-i cap cu cap,
dar fără chip e
oarba lui genune
şi n-am din ea
putere să te scap:
doar cîntecul e
rost să le răzbune
pe toate cîte-n
umbra morţii-ncap.
II
Cu Dante, cu
Petrarca, cu Ronsard,
cu Shakespeare,
cu Quevedo, cu Baudelaire,
pe limba mea sonetului
mă cer
şi-i prad iubirii
tîlcul ei stelar.
Nu ştiu cît e
blestem în ea sau har,
dar ştiu că taina
ei e scrisă-n cer
şi dacă toate-n
sorbul vremii pier,
ea morţii-i pune
piatră de hotar.
E Dumnezeu iubire
şi cuvînt
pe cît de mult e
viaţă şi-nviere,
şi nu-i sonet în
care să nu-l cînt,
căci toate-s vii
cu de la El putere
şi-atîta sîntem
cît în nodul sfînt
ne-adună visul,
peste poli şi ere.
III
Pe trupul tău
care-a-ndurat păcatul
şi-n care mut
fiorul a rămas,
am învăţat
iubirea pas cu pas,
bătîndu-l tot,
de-a lungul şi de-a latul.
M-am rătăcit în
părul tău, bogatul,
şi-n ochii tăi
m-am oglindit, pierdut,
dar nici o clipă
nu ţi-am cunoscut
lăuntrul plin de
cîte sile batu-l.
Pe cît albeai
parşiv pe dinafară,
pe-atît erai de
beznă grea în tine
şi te-apăsa-n
adînc, ca o povară,
lehamitea de
toate şi de sine,
cum se răzbună
noaptea cînd coboară
şi pradă tot ce
zilei drag îi vine...
IV
Atît de crudă-i
pizma ta că n-are
nici saţ în rău,
nici frîu în nebunie
şi nu-i plăcere-n
carnea ta mai vie
decît să spurci
tot ce-i curat şi mare.
Ce taină-ascunzi
în duh şi-n mădulare
de iadul tot ţi
se închină ţie
şi-aduni ciopor
toţi dracii din pustie,
să-i faci rîndaşi
iubirii care moare?
Ce ţi-a făcut
vreodată Dumnezeu,
sau lumea lui cu
ce ţi-a fost de vină,
s-o bîntui şi s-o
rozi la rădăcină,
şi să-i strecori
veninul tău mereu?
Dar că te rabdă
mila lui divină,
decît că eşti, mă
mir mai tare eu!
V
Staţi faţă-n faţă
şi aievea este!
Vă ştiu cum doar
pe mine mă mai ştiu,
dar nu pricep,
pe-al dragostei tîrziu,
cum pot să-ncapă
toate-ntr-o poveste?!
Ce au de-a face
cerul cu pămîntul,
ori raiul sfînt
şi iadul greu de vină?!
E tîlc prea mult
şi minte prea puţină,
şi se sminteşte-n
gura mea cuvîntul...
De-aceea tac
înfrigurat şi n-are
privirea mea
curaj să se ridice
nici
spre-amîndouă, nici spre fiecare,
şi parcă-aştept,
cu fierul pe cerbice,
un semn din cer
şi o minune care
să dreagă visul
sau de tot să-l strice...
VI
Te-mbraci de-acum
în altă frumuseţe
şi-ţi miresmează
trupul tot a cer,
şi-n ochii tăi
e-atîta sfînt mister
că îngeri prind
în ei să se răsfeţe.
Smerit mă-nchin
astralei tale feţe
şi îndurare în
genunchi îţi cer
că nu i-am fost
iubirii bun năier
şi-am rătăcit pe
valuri de tristeţe.
Dar azi
splendoarea ta răscumpărare
şi pîrgă e a
toate cîte-au fost,
şi te citesc din
creştet la picioare,
şi te re-nvăţ
întreagă pe de rost,
ca pe o rugă care
seamăn n-are
şi-n care-şi face
duhul adăpost.
VII
De-acum îi pot
iubirii-adio spune,
atîta cît cu trupul
se măsoară:
din firea cărnii dau
pe dinafară
şi-n urmă-o las,
cu rele şi cu bune.
Ce-a mai rămas
din mine-i rugăciune
şi cîntec pur
pe-a duhului vioară,
cu care urcă
ceruri şi coboară,
şi vécii prind pe
urma lui să sune.
O altă taină a
iubirii creşte
ca strălumina
slavei pe Tabor
şi-n largul ei
plutesc, dumnezeieşte,
cu îngerii grăind
pe limba lor:
de-acum Iubirea-n
noi se preamăreşte
şi toate-s vii pe
cît de sfinte mor.
Răzvan
CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu