Andrew Gonzalez, Visul Sirenei
I
Nu-i gînd de-al meu în el să nu te poarte,
nici vis în care chip să nu prinzi tu:
de toate pot uita, de tine nu,
şi cîntul meu ţi-e leac suav de moarte.
Vor trece evi, vor trece lumi deşarte,
nimic nu va să fie iar ce fu,
doar tu frumoasă fi-vei ca şi-acu',
pe limba mea şi-a-naltpreasfintei arte!
Vei fi frumoasă-n literă şi-n son,
vei fi frumoasă-n stihuri şi în rime,
vei fi frumoasă-n misticul ison
ţinut din cer de-alina îngerime,
ca o arvună-a noului eon
şi veşnic nord al tainelor sublime!
II
E-n tine-atîta dulce-nfiorare
că-n pat, asemeni candelei de ceară,
te-ndoi şi te topeşti în prag de seară,
frumoasă coz şi lin jinduitoare.
E visul greu de-aievea ta splendoare
şi noaptea te pîndeşte ca o fiară,
ce, ca să-i cazi cu nurii tăi în gheară,
ar da o stea din cer pe fiecare.
Iar pentru miezul frag al firii tale,
pe care eu îl jindui la lumină
şi tu sfioasă ţi-l ascunzi sub poale,
şi-ar smulge luna şi şi-ar da-o plină,
dar pază încă frumuseţii goale
un înger stă, din pravilă divină...
III
Ce molcom, de la glezne la sprîncene,
te-ntinzi în aşternuturi, deal şi vale,
şi cum îţi pasc pe plaiurile goale
luminile amurgului de-alene!
O lume eşti de taine pămîntene
şi-n blidul viu al frumuseţii tale
şi-ntinge cerul razele domoale
la cina dulce-a dragostei serene.
Atîta eşti de-a mea că mi se pare
că-i vremea iar ca să ne facem una
şi să ne-ntoarcem goi în raiu-n care
la pîndă stă, cu chip de şarpe, luna,
iar Dumnezeu, ca o-ntreită boare,
ne suflă-n păr şi ne iubeşte-ntruna.
IV
Iubirea mea, să nu te faci cuvînt,
dar nici să nu te fereci în tăcere:
rămîi mereu doar muzică de sfere
şi fără grai învaţă-mă să cînt!
Nu frumuseţea ta de pe pămînt
măsura dulce-a limbii mele-o cere,
ci-acel suspin al firii spre-nviere
şi-al duhului în toate cîte sînt.
Splendoarea ta e strălumină sfîntă,
răscruce-n trup de-aievea şi de vis,
pustie a tăcerii care cîntă
şi zarişte a raiului promis,
iar limba mea zadarnic se frămîntă
în infinitul tainei tale-abis...
V
De-am fost tîlharul fecioriei tale,
osîndă grea uitarea ta îmi este
şi umblu trist, în zdrenţe de poveste,
visînd în van să-mi ieşi din nou în cale...
Dar nici în vis nu-s demn să-ţi dau tîrcoale
şi să-ţi implor privirile celeste,
căci am spurcat pe limba lumii-aceste
nelumea ta de mlădieri domoale.
Mă simt ca Iuda, care, cu-n sărut,
de cruce i-a făcut iubirii parte
şi-n ştreang apoi pe sine s-a pierdut,
punînd cu viaţa rămăşag de moarte...
O, de-am putea-o lua de la-nceput,
m-aş face mînz de-asină, să te poarte!
VI
O fată e mereu o taină nouă,
pe cînd femeia-i taină veche-n toate,
dar cum a fost întîia Evă poate
nici una nu-i - şi nu-s nici amîndouă.
Perechea-aceea dată-n taină nouă
de-nţelepciunea veşnicei socoate
nu-i nici muierea coaptă în păcate,
nu-i nici fecioara pură ca o rouă.
Căci coasta lui Adam, dintîi şi una,
habar n-avea nici cît era de goală,
nici cum ar fi să nu trăieşti întruna,
iar rostul ei nu şi-l avea în poală...
N-a mai rămas din ce ne-a fost străbuna
decît un rest împuţinat de boală...
VII
Rîndaşi tîrzii ai hainelor de piele
cu care Domnul ne-a ascuns de noi,
goniţi din rai şi trudnici sub nevoi,
ne-apasă-n mers păcate tot mai grele.
Curvim cu viaţa, îndulciţi la rele,
şi moartea ne veghează dinapoi,
cum le miroase urma un copoi
jivinelor şi tabără pe ele.
Iubirea doar - sau ce-a rămas din ea -
mai dă în noi în floare cîteodată,
dar se-ofileşte ca de vreme rea
şi-n pîrga ei deplină nu se-arată,
căci n-are-n cer nici înger şi nici stea,
ci umbră-i doar a slavei de-altădată.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu