I
Cu vegetala
tălpilor splendoare,
laşi urme-n visul
meu, ca de penel,
iar părul tău
de-aramă sunătoare
descîntă vîntul şi
îl ia cu el.
E prima Evă-atît de
vie-n tine
încît mă-ntreb din
care fruct oprit
muşca-vei iarăşi
cînd ispita vine,
cu şarpele pe ea
încolăcit.
Din nou vom lua-o
de la capăt, poate,
în veci de veci
aceiaşi, tu şi eu,
de nu cumva i s-a
urît de toate,
cu crucea lui cu
tot, lui Dumnezeu,
şi nu pe noi, ci
şarpele-l va scoate
din raiu-n care
ne-ntrupăm mereu.
II
Cînd fără număr văd
femei frumoase,
ce-au fost in illo tempore doar una,
cît de frumoasă, mă
întreb întruna,
a fost aceea ce din
rai ne scoase?
Cum de-a-ncăput în
coasta mea odată
atîta viu prisos de
frumuseţe
şi cum ar fi din
nou să mă răsfeţe
iubirea cea dintîi
şi-adevărată?
Cum aş putea
să-ndur splendoarea ei
eu, păcătosul
veacului tîrziu,
cînd tot mai veşted
sînt, din tată-n fiu,
şi anii mă apasă
tot mai grei?
Oricîtă rîvnă-am
pune-acum şi-aci,
ce-am fost odată,
Doamne, n-om mai fi!
III
În mersul ei mai
zveltă ca o ciută,
e toată rotunjimi
şi mlădiere,
iar carnea ei, ce
după rut se cere,
o pradă-n poale
vîntul şi-o sărută.
Sînt de prisos şi
gînduri, şi cuvinte,
cînd firea-n ea e
frumuseţe pură -
şi ce sau cine-i
poate fi măsură,
la cît îi ard
privirile de sfinte?
Căci viaţă e, din
creştet la călcîie,
şi nu-i ca viaţa
nici un dat mai sfînt,
să întrupeze duhul
din pămînt
şi s-amiroasă-a
smirnă şi-a tămîie;
iar dacă-ar fi
fecioară să rămîie,
e loc în ea destul
pentru Cuvînt!
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu