I
Am fost şi noi un
neam cîndva în stare
să vrem mai mult şi
să visăm mai pur,
dar ne-au mîncat şi
cîinii dimprejur,
şi tenia ascunsă-n
mădulare.
Şi firea ne-am
smintit-o-atît de tare
că azi să crezi
e-aproape un cusur
c-a fi mai mult şi
a visa mai pur
am fost şi noi un
neam cîndva în stare.
Ajunsem toţi mai
mici ca fiecare,
şi fiecare-n sinea
lui sperjur,
şi nu e cruce mai
cumplit de mare
decît să
ne-amintim, privind în jur,
c-am fost şi noi un
neam cîndva în stare!
II
Ne-am săturat de
noi pînă la vise,
nu vrem să fim ce
sîntem, nici ce-am fost,
nimic nu-i sfînt în
noi, nici n-are rost,
şi dăm cu tifla zînelor
promise.
Cerşind spăşiţi la
alte uşi să ni se
azvîrle-un os ori
da un adăpost,
nevrînd să fim ce
sîntem, nici ce-am fost,
ne-am săturat de
noi pînă la vise.
Lingăi şi slugi,
vînduţi fără zapise,
ne ştie-o
lume-ntreagă de neam prost,
ce viitoru-n pîntec
şi-l ucise
şi, învăţînd
uitarea pe de rost,
ne-am săturat de
noi pînă la vise.
III
Mai are Domnul
pentr-un neam uituc
răbdare, drag şi
iertătoare milă,
şi poate duce
crucea lui umilă
atîta moarte cîtă
dă buluc?
Cînd mult ne-a dat,
dar sufletul năuc
s-a adîncit, cu
trup cu tot, în silă,
răbdare, drag şi
iertătoare milă
mai are Domnul
pentr-un neam uituc?
Va mai trimite el
vreun sfînt haiduc
s-aprindă-n noi
crîmpeiul de feştilă
pe care-n inimi
chiar şi robii-l duc?
În Cartea Vieţii
poate-un dos de filă
mai are Domnul pentr-un
neam uituc…
IV
Un neam creştin cît
limba lui de mare
de-om mai rîvni
s-ajungem vreodată,
doar Eminescu
singur o să poată
să fie-ntreg în
toţi şi-n fiecare.
Doar el ne poate fi
cuminecare
pe cît ne e
iubire-ntruchipată,
de-om mai rîvni
s-ajungem vreodată
un neam creştin cît
limba lui de mare.
Dar cît rămînem
lene şi uitare,
e rană-n noi, mereu
nevindecată,
ce poate rost din mila sfîntă are
să-nfăţişeze viu,
la judecată,
un neam creştin cît
limba lui de mare.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu