„Atunci, cu o bucurie copilăreşte arătată,
[Eminescu] scoase din buzunarul pantalonului un petec de hîrtie şi, aşezîndu-se pe scaun,
începu să citească un şir lung de strofe […] Pe acel petec de hîrtie nu erau
scrise decît două vorbe: gloriosul
voievod. El improviza!“ (Al. Vlahuţă, După Eminescu)
Nicăpetre, Eminescu
Sunat-a cornul... Codrul tresărit-a și tunet greu trezi
întunecimi:
„Cei cerbi bătrîni să-şi lepede copita, de-acuma lor le
crească rădăcini,
Să se îngroape-n sine ca-ntr-o vină, să cadă-n sine ca
într-un sugrum,
Să n-aibă dor, nici foame, nici lumină, să fie înșiși pajiște
de-acum,
Să stea în ei, să nu mai dea năvală, să-şi pună scoarţă
groasă de pămînt,
Să-şi scoată neputinţa la iveală, că şi-au mugit boncăluirea
blînd,
Să-şi ţină toată setea în găvane, c-au căutat atît şi n-au
aflat,
Doar ochii să le picure broboane înrourate ca-ntr-un
însetat,
Să-şi lase cornii vlăguiți să crească în fire dulci de flori
şi,-n ritual,
Cerboaice tinere să-i ia, să-i pască și-aşa să se-mpreune:
vegetal.
Iar iezii lor, născuţi vrăjiţi şi tainici, să zburde pe
întinderi de spinări,
Să-i ieie în copite neprădalnici, că-s iezi poftiţi de alte
depărtări,
Spre ierburi noi să-şi scapere exodul, în alt neastîmpăr,
sub un alt ceresc.
De-acum să se arate voievodul. Să sune cornul
iarăşi. Poruncesc!“.
Monumentul de la Bălţi al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt
Sunat-a cornul... Codrul fremătat-a și-a fost apoi lumină
deodat’.
Cei cerbi au tremurat. Și vinovata lor carne, sub pămînt, a
luminat.
A fost destul ca iezii s-amiroasă și să fărîme-n dinţi spinări
de cerb
Că vînt a răzbătut ca dinspre-acasă și sevă nouă s-a trezit
în ierbi.
Cu vuiet rădăcinile urcară din josul lor memorie de lut,
Iar pietrele războinice cîntară acele imnuri grele
de-nceput.
Încet, apoi, fu liniște-n vîltoare și-n ea izbi un fulger
ne-ntrerupt:
Pășea, ca netrecut prin ursitoare, pe iarba cerbilor de
dedesubt
– Arhanghel, domn și frate totodată – un tînăr nedeprins,
nedeslușit,
O apă ne-ncepută, ne-nserată și-o sete tînără, fără sfîrșit.
Ar fi putut să pară o nălucă a vreunui dor nedreptăţit
demult
De nu i se ghicea un dor de ducă
și-o depărtare mare de trecut,
De nu, în negrii ochii lui de haos, pluteau priviri de stele
ce răsar,
De nu, în marea-i foame de repaos, i se lăsa pierdut un drum
fugar.
Pornit tăcut și rupt ca din cazanii, trecuse peste toate ce
s-au stins,
Ducînd în el și chiot, și jelanii dinspre geneză spre
apocalips.
Şi-acum strălumina în nemişcare, retras adînc în fruntea lui
de domn,
Purtîndu-şi herbu-n lumi rătăcitoare, pierdut de tot în
minunatu-i somn
De unde mai zvîcnea, din vreme-n vreme, cuvîntul ca un vis
de Savaot,
Cînd cîte-un înger alb venea să cheme tristeţea nopții care știe
tot,
Precum un mort frumos, pierdut prin lume și încă ne-mplinit
în moartea sa,
Pe care lumea n-a şti unde-a-l pune și care-i va lipsi cît
va dura,
Un tînăr descălecător de soartă și-n crucea lumii descălecător
Desfermeca, șoptind, ascunsa poartă prin care trec toți
cerbii care mor.
Făcu din mînă semn înspre pustie, iar în pustie se aprinse
rod:
Veniră cerbii, pruncii lor să-i ştie. Să-i ştie gloriosul
voievod.
Valentin
DAN
Ivan Generalici, Boncăluitul cerbilor
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu